Textul original, aici. Acum l-am republicat, cu diacritice şi mici corecţii. Pentru cei care intenţionează să parcurgă acelaşi traseu, atrag atenţia asupra faptului că jurnalul este vechi deci, în unele aspecte, inactual.
***
Raport de tură- Făgăraş- Iezer, 7-10 august 2003
7 august 2003
Am plecat din Bucureşti cu personalul de
Piteşti pe la 06:30. Din Goleşti am luat automotorul cu două vagoane
de Câmpulung
Muscel. În trenuri am avut ca parteneri de
drum o grămadă de romi, în special copii gălăgioşi şi agitaţi; n-am
avut probleme
cu ei. În tren am întrebat de legăturile auto
spre Voina. Am aflat că sunt curse până în Lereşti urmând ca de acolo
să mergem
pe jos, discutau apoi oamenii între ei că ar
mai fi şi varianta unui taxi dar că ne-ar costa mulţi bani...
Ne-am dat jos din tren şi am fost
abordaţi de un şofer care s-a oferit să ne ducă la Voina contra 200000
lei (spunea
că ia 200000 pentru că suntem doar doi, dacă
am fi fost patru zicea că ar fi cerut 250000). Plănuisem din Bucureşti
să dăm
maxim 300000 pentru drumul până la Voina aşa
că am acceptat oferta omului. În drum spre Voina şoferul a făcut şi
pe ghidul.
Ne-a arătat şi pe unde pleacă drumul pe
Portăreasa care permite accesul pe biciclete până în creasta Iezerului.
Dacia lui
s-a mişcat bine până la Voina, la
despărţire i-am notat numărul de telefon (acum, după 12 ani, este puţin probabil să îl mai găsesc, admiţând că ar mai fi valabil) având în
vedere că este disponibil şi să preia turiştii coborâţi din Piatra
Craiului (Rucăr-
Podu Dâmboviţei). Omul este găsibil în
week-end-uri în zona gării din Câmpulung (îl cheamă Eugen). Dacă nu este
el îmi spunea
că sunt alţii care te duc la Voina cam în
acelaşi tarif.
Cursele de Lereşti sunt din două în două ore, următoarea era aproape peste două ore, era total dezavantajos să o aşteptăm.
Firma care le face: Montana SA.
La Voina am încercat semnalul pe Connex,
rezultatul? Zero absolut. Şi şoferul este pe Connex aşa că nu avea
nici el
semnal. După ce am mâncat ne-am uitat puţin
pe harta din MN Iezer şi am hotărât că este bine să ascultăm un sfat
primit
de la un membru alpinet şi să renunţăm la urcarea
pe Văcarea (bandă roşie) pe motiv de lungime. Ne-au rămas două variante
de urcare:
punct albastru prin pădurea de jepi şi cruce
albastră. Am ales punctul albastru... Speram să ieşim uşor sus dar
n-a fost
chiar aşa. Odată părăsit drumul forestier
(care a rămas în dreapta împreună cu crucea albastră) am avut de trecut
un pârâiaş
pe o punte improvizată din două trunchiuri de
copac destul de subţiri (eu) şi prin apă (Daniel, fratele meu mai
mic). Daniel
a intrat în apă până aproape de genunchi...
Dacă nu i-au inspirat încredere cele două trunchiuri... Câţiva metri
mai sus,
aceiaşi problemă, trecerea pârâiaşului...
Deja eram experimentaţi, a mers uşor şi rapid. Şi mai sus apa curgea
chiar
pe potecă. Apoi am fost înţepat de o viespe/
albină sau ce o fi fost, am scos acul din picior (îl lăsase acolo
"jivina"),
piciorul s-a umflat puţin, mi-am dat seama
că nu am luat nimic dezinfectant la noi, am turnat un pic de apă
minerală pe post
de apă oxigenată, curând piciorul a revenit
la normal, nu m-a durut tare, am putut să merg aproape normal. Avansând
noi ne-am
lovit de o problemă grea... Pădurea era plină
de doborâturi de copaci (de la furtuni sau din cauza exploatărilor
forestiere,
nu ştiu...). Vedeam marcajul şi nu ştiam
cum să ajungem la el. Spre finalul zonei cu doborâturi am fost obligaţi
să facem
târâş pe sub un copac şi apoi să tragem şi
rucsacii (împreună nu aveam loc). A urmat pădurea de jepi în care am întâlnit
plăcuţa aceea stupidă de care citisem pe
alpinet cu textul "Până la ieşirea din pădurea de jepi adunaţi lemne
pentru refugiu"
(sau ceva asemănător). În pădurea de jepi
ne-a prins ploaia. Am pus rucsacii jos, am tras folie de plastic peste
noi şi am
aşteptat. Până la urmă a stat ploaia. Am
luat apă din râuleţul care curge dinspre refugiu, am gustat-o, era
dulce la gust,
am decis să o bem doar dacă nu avem altă
soluţie (ne-am schimbat acea apă luând alta de deasupra refugiului). Am
continuat
drumul, începuse să apară ceaţa. Am ajuns la
refugiul Iezer, ciobanii ne-au asigurat că sunt paşnici cei trei câini
care
erau pe lângă noi (într-adevăr au fost
paşnici, nu am avut în cele patru zile nici o problemă cu câinii de
stână), i-am salutat
pe cei care erau acolo, nu ne-au răspuns...
Poate erau străini?!? Am făcut o plimbare, am găsit şi lacul după ce
ne-am mişcat
printre zonele umede din vecinătatea
refugiului. Am găsit un loc de campare aproape de lac şi am decis să
rămânem acolo.
Până să montăm cortul s-a pus iar ceaţa apoi
a început ploaia. Am stat în scurt până am montat cortul (s-a dovedit
mai târziu
o alegere bună), m-am udat rău, am început să
tremur. Ne-am dat seama că nu avem nici aspirină la noi... M-am băgat
apoi în
cort, am schimbat tot ce era ud pe mine, m-am încălzit repede, mai apoi a stat şi ploaia. Am fotografiat lacul,
ne-am mai
aerisit puţin; pe la 22:00 ne-am introdus în
sacii de dormit după ce am dat SMS-uri şi am sunat prietenii/ familia.
Aveam
acolo semnal pe Connex. Daniel avea geaca
udă. Nu s-a mai uscat până sâmbătă...
O nedumerire... Lacurile Boarcăşului de ce au culoarea aceea roşiatică- vişinie? Am mai întâlnit acea culoare şi sâmbătă
sub creasta Făgăraşului, la un lac de pe versantul sudic.
8 august 2003
Pe la 9 dimineaţa am luat-o din loc. Era
ceaţă, destul de rece... Am urcat în banda roşie pe marcaj comun punct şi
cruce albastră. Daniel a facut câţiva metri
stânga până la Crucea Ateneului, s-a întors. Am mers pe drumul mare,
peste 30
minute ne-am dat seama că acel drum are alte
marcaje decât banda roşie (deşi mai apăreau şi benzi roşii vechi din
când în când). Noroc cu o curbă bruscă a drumului,
atunci ne-am dat seama ce proşti am fost. Ne-am întors pe drum până
aproape
de indicator, am făcut stânga pe bandă
roşie, de bucurie că am prins marcajul corect am rămas să mâncăm. Am
pierdut vreo
60 minute din prostia asta dar până la
finalul zilei nu s-a simţit. Am urcat Vf. Iezer (cu marcajul acela pe
stâlpul din
vârf) apoi pe Vf. Roşu (cu indicatoarele
spre Vf. Bătrâna şi spre Vf. Păpuşa). Am văzut din când în când ceaţa
pe partea
vestică a crestei, ceaţă care nu reuşea să
treacă şi pe faţa estică a crestei (ştiam că acesta-i fenomen
specific Făgăraşului...
mă înşel???). Jumătate de zi am avut ceaţă.
De plouat nu a plouat, a aruncat totuşi în ziua a doua câţiva stropi
care
nu au deranjat deloc. La intrarea pe iarbă,
după coborârea pe lespezi a vârfului Roşu, am întâlnit un cioban care
ne-a spus
că nu vom ajunge până seara în Curmătura
Brătilei. Marcajul a cam dispărut... Se mai vedea din când în când câte
un stâlp
cu un marcaj superruginit care îl puteai
"citi" oricum. Adevărat, aceşti stâlpi erau aşezaţi la schimbările de
direcţie
ale potecii, poteca este pe cea mai mare
parte bine conturată. Acolo unde nu-i clar conturată poteca este clar
conturată creasta.
Probleme ar putea să apară pe ceaţă densă. În Curmătura Oticului am mâncat din nou, imediat după trecerea prin
jnepeni. Am
mai întâlnit cioban şi câini în Şaua Mezea,
inofensivi... Mă gândeam la piesa lui Ducu Bertzi "Visez o iubire cum
n-a fost şi nu e/ Deşi tot mai rece şi singur
cărarea mă suie...".Spre seară se făcuse cald, am ajuns într-un târziu şi în Curmătura
Brătilei. Am pus cortul apoi Daniel a coborât
pe versantul nordic după apă (a găsit apă, îi mulţumim domnului
Mititeanu care
ne-a indicat sursa de apă pe lista alpinet).
9 august 2003
Am plecat spre Curmătura Zârnei, am ajuns
acolo după două ore de drum, refugiul arăta destul de urât. Într-adevăr
nu are
uşă. Pereţii au găuri pe ici pe colo,
găurile sunt "astupate" cu folie de plastic, n-aş fi dormit acolo decât în caz de
maximă necesitate. Am mâncat apoi am
continuat drumul. Am fost pentru prima dată în Făgăraş (o oră şi
jumătate de mers în
zona lacului Capra nu o pun la socoteală,
eram atunci în practică cu facultatea de geografie), sunt încântat de ce
am văzut!
Am remarcat indicatoarele foarte bune care
indicau potecile spre cabana Urlea. Celelalte indicatoare întâlnite erau
uneori
prea vechi pentru a mai putea fi citite. M-am
mirat puţin când am văzut indicatorul care trimitea, în 20 minute de
mers din
creastă, spre Lacul Urlea.
În zona Fereastra Mare a Sâmbetei tocmai
aterizase un parapantist, spunea omul că s-a lansat de la Bâlea şi a
trecut pe
deasupra Vf. Viştea Mare! Îl văzusem şi în
zbor, îmi pare rău că n-am apucat să îl fotografiez în aer.
Am mers până sub Viştea Mare, am campat
pe Valea Rea după ce am găsit greu un loc cât de cât neted (mai târziu
am văzut
că alţii au coborât mai puţin din creastă şi au montat totuşi corturile...). Am întrebat la refugiu unde este
sursa de
apă şi despre traseul pe Valea Viştei. Eu
mă speriasem la gândul că poteca pe Valea Viştea Mare nu are marcaj...
Până la
urmă l-am văzut şi m-am liniştit. Pe la 7
seara m-am băgat în sacul de dormit, Daniel a urcat cu bagaj mic până pe
Moldoveanu.
Pe la 21:30 s-a întors la cort. Eu gândeam că
voi urca pe Moldoveanu duminică dimineaţa. Vremea a fost superbă!!!
Câţiva
norişori apăreau din când în când deasupra
noastră dar n-a picat nimic din ei.
10 august 2003
Am urcat din Valea Rea în Şaua Viştea, am
privit spre Vf. Viştea Mare, era ceaţă sus. Înainte de a urca de la
locul
de campare am fost întrebat de un cioban dacă
vreau floare de colţ presată, i-am spus că eu vreau să văd floare de
colţ
doar pe munte şi nu doresc decât să o
fotografiez în mediul ei natural. Mă întreb cine îi poate împiedica pe
ciobani să rupă în continuare florile de colţ... Eu aş fi
dorit să văd flori de colţ şi nu am avut norocul acesta. Am aşteptat
dar ceaţa
nu a dispărut de tot până am început noi
coborârea spre Victoria. Am zis că nu are rost să urc pe Vf. Moldoveanu şi Viştea
Mare în condiţii de ceaţă, nu vedeam nimic în jur... Poate data viitoare nu mai ratez vârful!
Pe coborârea spre Căldarea Viştei Mari
marcajul este suficient de rar încat să nu poţi ţine "poteca" dar
suficient de
des să poţi sesiza direcţia generală de
mers (şi aici pot apărea probleme de orientare pe ceaţă densă). Am
văzut şi nişte
animăluţe, am zis noi că ar fi marmote...
Sunt marmote în Făgăraş? Ştiam că pot fi întâlnite în Retezat.
Ceva mai jos am trecut valea prin apă. Am
trecut pe lângă stână (sau ce este aceea...), mai jos, oile neînsoţite
urcau
spre acea căsuţă. Poteca este destul de
clară, marcajele sunt totuşi rare în prima jumătate a traseului.
Odată intraţi în pădure am fost
surprinşi de frumuseţea cascadelor şi repezişurilor din vale. În
partea de jos a traseului
punţile de trecere peste râu erau perfecte
(late şi sigure), dacă n-ar fi fost bune trecerea peste Viştea Mare
putea fi
problematică, debitul era mare, adâncimea la
fel. Am ajuns în drumul forestier, am coborât pe el până în Victoria, la
un moment
dat am ajuns la ramificaţia de Cabana Arpaş şi nu mai ştiam încotro este Victoria. Am aflat, am continuat drumul
spre
Victoria (pe drum, după patru zile de
linişte, am auzit la volum mare Animal X cu iubirea lor fragedă...,
n-am nimic cu Animal
X dar nu era momentul să-mi aduc aminte de
gălăgie...), autobuzul tocmai plecase din autogară, am decis să mergem
pe jos până în Ucea, am aşteptat aici trenul de Braşov.
Am plecat din Ucea pe la 20:44, pe la 23:00 eram in Braşov, Pe la
01:44 (luni
dimineaţa deja) am luat tren din Braşov
spre Bucureşti. La 5 dimineaţa ne dădeam jos în Gara de Nord, am mers
acasă, m-am
spălat un pic şi am plecat la serviciu.
Întrebare: din Ucea, pe la 18:00, trece
vreun autobuz/ microbuz care să ducă în Braşov astfel încât să prinzi
ultimul
microbuz (19:00 sau 19:30, n-am reţinut
exact) care ajunge în Bucureşti în autogara de pe Str. Ritmului? Data
viitoare poate
nu mai pierd o noapte, am fost destul de
obosit luni din cauza asta!
În încheiere doresc să mulţumesc tuturor celor care ne-au sfătuit/ informat/ încurajat în legătură cu această excursie.
Fără aceşti membrii alpinet lucrurile erau ceva mai complicate pentru noi!
Am făcut două filme pe care nu ştiu dacă în prezent le mai am pe undeva, prelucrate sau nu.
Numai bine tuturor!!!
ADY NEGOIŢĂ, 14 AUGUST 2003, 15:19
***
miercuri, 19 august 2015
Amintiri. Acum 12 ani în Iezer şi Făgăraş.
Publicat de
Adrian
la
18:46
Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
Etichete:
amintiri,
Animal X,
Cab. Voina,
Curmatura Bratilei,
Curmatura Oticului,
Curmatura Zarnei,
Fagaras,
Iezer,
munte,
Ref. Iezer,
Ucea,
Valea Rea,
Valea Vistea Mare,
Vf. Iezer,
Vf. Rosu,
Vf. Vistea Mare,
Victoria
luni, 3 august 2015
Exorcizând Vânturişul
Luni 20 iulie, fac obişnuita vizită pe carpaţi.org şi
descopăr o propunere de tură în sudul Bucegilor. Mă bag în seamă consultându-mă
cu organizatorul cu privire la posibila mea participare, sunt încurajat, mă
înscriu. Rezolv cu Daniel atât cât s-a putut împărţirea echipamentului (unele
piese de uz comun au luat sâmbătă drumul Umerilor Pietrei Craiului aşa că eu am
rămas cu strictul necesar), încerc să mă pregătesc sufleteşte de o nouă tură
printre străini. Trecuse mai bine de un an de când fusesem în ultima tură carpaţi, trecuseră mai bine de 6 luni de la ultima mea ieşire la munte,
trecuseră vreo 2 luni de la ultima mea alergare. Antrenament mai mult lipsă dar
speranţă cât casa.
Sâmbătă seară, pe la 11, apuc şi eu să mă culc, după ce am
(relativ) terminat bagajul. Dorm cu noduri până pe la 3:45. Mă pregătesc nu tocmai cu plăcere
apoi îmi scot hoitul din casă în şuturi, vorba Ţapinarilor. Ajung la gară cu
biletul luat, constat că trenul era deja garat deşi mai avea mai bine de 30 de
minute până să plece, urc, ocup un loc pe care nu-l aleg în cel mai fericit
mod, plecăm, trenul se umple, eu amorţesc pe scaun.
În spatele
meu, un copil mic, cu tati. Pe la Breaza, la fel ca mine, se uită spre
deluşorul despădurit care se vede drăguţ din tren, spre stânga. Aud copilul spunând: Cred
că pe acolo a urcat Ioan Stoenică. Al doilea moment Stoenică a fost când am
văzut sticker-ul cu Pe poteci, spre inima ta, în tren, lângă uşă, la coborârea
mea. Al treilea moment Stoenică s-a înregistrat ceva mai târziu, când s-a discutat despre el pe potecă. Celebru omul! :)
Offff! Nu mai ajungem odată la Valea Largă? Ajungem, mă supăr pe trenul garat pe
linia cealaltă, din cauza căruia nu am putut verifica dacă se mai vede
triunghiul roşu, pun rucsacul
în spate, mă strecor spre uşă printre montaniarzi şi biciclişti înţelegători,
în câteva minute trenul opreşte în Sinaia Sud, cobor şi… Unde dracu mă aflu? Nu
am mai coborât niciodată aici aşa că sunt dezorientat. Pe unde s-o ajunge în
şosea? Merg şi eu în direcţia
în care mai merg câţiva. Îi depăşesc, trenul cu care venisem porneşte, cei
depăşiţi erau mult în urmă, constat că ei se opriseră în locul în care era cel
mai comod să traversezi şinele.
Traversez
şi eu, mă înscriu pe stânga şoselei, pe sensul spre Bucureşti (nu, nu mă întorceam
deja acasă), văd un trotuar destul de simpatic pe dreapta dar îl tratez cu
suspiciune, fac concurenţă maşinilor mergând pe contrasens, până la urmă
trotuarul îmi câştigă încrederea aşa că, asigurandu-mă cât am putut de bine, am
traversat spre el. Casc ochii prin staţiile autobuzului care bântuie prin
Sinaia cu voia primăriei. Constat că e realist calculul lui Cristi conform
căruia, în 30 de minute de la Sinaia Sud, pot ajunge la intrarea pe Str.
Platoul Izvor (până zilele trecute nici prin cap nu-mi trecea că voi vizita
vreodată acel cartier). Puţin după ce trec de Calea Moroeni scot telefonul şi
constat că am apel ratat de la Cristi. Îl sun pentru că aveam mici neclarităţi.
Îmi confirmă locul de întâlnire şi ne trezim acolo cam în acelaşi timp. În câteva
minute oamenii sunt parcaţi.
La 9:30,
conform planificării lui Cristi, pornim pe strada Platou Izvor spre pădure. Înainte
de plecare, pentru ultima dată, Cristi ne întreabă dacă nu preferăm să rămânem la o bere,
renunţând astfel la tura obositoare pe care o planificase. Suna bine sugestia
lui dar noi… Batman!
Deşi din rapida mea documentare rezulta că vom
intra în pădure pe un drum care pleacă aproximativ din capătul străzii, m-am
trezit deturnat mai la stânga, ajungând chiar lângă Hotelul Mara. Ceva părea să
nu se potrivească aşa că am căutat un drum care să se îndrepte spre pădure din
zona aia. Părea să se zărească ceva pe laterala stângă a hotelului. Acea urmă
de drum se oprea lângă nişte terenuri de sport. Spre pădure nu urca decât o
potecă abruptă.
Ne punem de acord să intrăm pe acea potecă. Dau
din beţe până în capătul pantei şi constat că poteca continuă. Încă nu îmi era
clar care e planul dar am mers pe ea. Curând ajungem într-un drum forestier,
cel pe care Cristi intenţiona să-l prindem încă din oraş. Mai bine mai târziu
decât niciodată! Oricum, merită să ţinem minte poteca aceea care pleacă din
spatele Hotelului Mara.
Odată ajunşi în drum, facem stânga. Din
discuţii înţeleg până la urmă că traseul propus de Cristi urmează să se
suprapună peste cel făcut cu nişte ani în urmă în tura lui Răzvan Ilie. Nu ştiu
dacă se baza cineva pe mine pentru orientare dar, amintindu-mi cum m-am rătăcit
pe acolo la doar câteva minute de la plecarea din Valea Largă, mi-am propus să
nu încurc oamenii şi de data asta.
Mergem câţiva km pe drum, cu ochii pe potecile
care pleacă spre dreapta. Identificăm câteva dar Cristi se declară de fiecare
dată nemulţumit. Până la urmă, la un cot al drumului, cred că la borna 28, Cristi
intră pe o potecă care îi stârnise încrederea. Urcă puţin, ceilalţi 5 continuăm
pe drum şi, la 10 m, observ triunghiul roşu, şters, pierdut printre diversele
marcaje silvice. Amintirile legate de tura cu Răzvan par să revină. Îl anunţăm
şi pe Cristi, el revine de unde se cocoţase pentru a constata, câteva minute
mai târziu, că poteca pe care intrase tot în marcaj dădea.
Descoperirea marcajului cerea o pauză. O facem,
lumea face poze, ne uităm, măcar ca teorie, şi după ramura potecii care merge
spre Valea Largă. Îmi imaginez că era interesant să cobor din tren în Valea
Largă şi să fac joncţiunea cu grupul în acest punct.
Pe marcajul când mai clar, când mai şters,
mergem până sub linia de înaltă tensiune pe care o intersectasem şi pe drum.
Odată trecută linia (Ponta, nu uita, noi îţi tragem linia!) marcajul a dispărut
ca măgarul în ceaţă, în continuare orientându-ne pe baza intuiţiei lui Cristi
şi a vagilor mele amintiri de tipul “îmi amintesc că am trecut şi cu
Răzvan prin nişte ierbotănii simpatice, pe o căldură la fel de criminală ca cea
de acum”. Mda, erau vreo 25 de
grade dar transpiram ca un ultramaratonist în deşert.
Când pe sub firele de curent, pe fâşia
îmbălăriită, când pe mai mult sau mai puţin decentele poteci din laterale care
ne permiteau să mergem pe la umbră facem joncţiunea cu punctul roşu despre care
Cristi spune că vine din Posada (traseu pe care l-a propus pentru o tură de
toamnă). De aici, mai dăm de două ori cu piatra (după câini) şi ajungem la cota
o mie. Aproape de şosea, ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am aprinde chibritul
lângă amenajarea aia legată de gaz. Oare ar bubui? Sau… nu s-ar întâmpla
nimic?
După o scurtă conversaţie cu câinii
locului ajungem şi în şosea. Aici, mulţime de maşini, unele parcate pe iarbă
deşi regula locului spunea că nu e voie. Eu mă întrebam, după ce traversasem
rezervaţia Plaiul Hoţilor, unde mama dracului au ascuns ăştia fosilele.
Traversăm constatând că ăştia nu
au făcut trecere de pietoni special pentru noi, urcăm 5 minute apoi facem pauză
de masă, hidratare, fugit în pădure pentru udat fragi şi mure şamd. Eu profit
de pauză şi ling un gel.
Codul galben de caniculă îşi
făcea de cap cu noi. Am constatat că e o idee bună să iau la mine centura de hidratare, fără ea aş fi murit de sete dată fiind viteza de deplasare a
grupului şi lipsa mea de antrenament. De ce mi-a fost frică nu am scăpat, cel
puţin jumătate de tură m-am dovedit cel mai slab antrenat om din grup.
Băgându-mă în tura asta am demonstrat că nu prea-mi văd lungul pasului...
Printre crăci aveam să constatăm
curând că începem să vedem nori. Alin, specialistul în nori, le urmărea
evoluţia în încercarea de a ne anunţa din timp ce urmează. Cu toate bunele
intenţii, condiţiile meteo nefavorabile urmau să ne ia, ceva mai târziu, pe
nepregătite. Ştiţi voi, cam
cum li se întâmplă şi primarilor când dau de prima ninsoare. Să nu
anticipăm, totuşi...
Mergem pe limita de judeţ
Prahova- Dâmboviţa având în minte, teoretic, faptul că trebuia să prindem o
potecă mai puţin evidentă în stânga, în dauna celei mai evidente din dreapta,
care-l băgase pe Cristi în bălării în altă tură. Unde o fi fost poteca aia
evidentă nu ştiu, eu nu am remarcat-o. Se pare că eram deja neatent.
Ceva mai târziu, terminăm
afacerile cu pădurea. Încet dar sigur, ne îndreptăm spre Vf. Păduchiosul. Şi
urcăm, urcăm, urcăm. Ai naibii păduchi, au ajuns cu siguranţă pe vârf mai
repede ca noi. Lăsăm pe faţa nordică nişte amenajări pastorale, ne desfăşurăm
pe Brâna Mare a Păduchiosului (toponim inventat de mine, nu îl căutaţi în
documentaţie), atingem vasta platformă de sub vârf după care, lăsându-ne pradă
vântului care sufla rece deşi nu aveam răni care să ne doară, ţopăim şi noi pe
vârf. Pe aici se manifestă ceva frustrări geografice (având ca subiect
platformele de eroziune) dar reuşesc să nu spun nimic despre relaţia mea
oficială cu geografia şi despre „divorţul” care a urmat.
Sus, Cristi ne ţine o mică lecţie
de geografie, spunându-ne ce vârfuleţe vedem. Eu reuşesc să reţin doar
asocierea Vf. Gurguiatul- formă de ou culcat. Pleşuva, Dichiu Vechi şi alte
denumiri care apar pe hărţile care binevoiesc să arate şi Bucegii sudici (nu
este cazul hărţii de la Munţii Noştri, scoasă în 2013) mi-au ajuns prin urechi
dar au ocolit centrul memoriei.
Continuându-ne drumul, îl vedem
pe Cristi făcând fotografii numai bune pentru reclamă la lactatele Dorna. El spunea
ceva de Milka dar eu, când mă gândesc la ciocolată, văd imediat marmota care o
înveleşte în staniol. Iar cum marmota lipsea la apel, eu am rămas cu Dorna
mea... Sunt căpos, ştiu!
Preocupaţi cu văcuţele şi căscând
ochii după tauri care s-ar putea supăra pe noi, începem să urcăm spre şosea. Eu
eram deja cu limba de un cot pe afară, de oboseală şi de sete. Mă adap cu
responsabilitate şi apoi, deşi eram obosit mort şi părea o idee bună să caut un
ia-mă nene care să mă ducă în Sinaia, mă alătur celor care au propus să urcăm
în lungul culmii Vânturişului, în loc să ne apropiem de zona cascadelor mergând
câţiva km pe şosea, spre stânga.
Contrar aşteptărilor, lumea
sosită acolo pe multe roţi nu s-a uitat ca la urs la cele 6 specii ciudate care
au venit dintr-o direcţie dubioasă şi care, ca fraierii, insistă să continue
într-o direcţie cel puţin la fel de ciudată. Şi când te gândeşti că ar fi putut
rămâne şi ei la o bere, ca oamenii, în Sinaia. La autoturişti mă refer!
Continuăm agale pe curba de nivel
urcătoare, trecem pe sub fundurile unor oi însoţite de cioban şi de un câine
prea leneş pentru a lătra nişte bipezi rătăciţi pe acolo. Ceva mai incolo, din
bălăriile din dreapta, apare alt cioban. Oamenii se dau la vorbă cu el, nu mă
prind în ce scop. După ce depăşim oile virăm uşor stânga şi ne înscriem pe
coama Vânturişului. Şi urcăm până ajungem pe vârf. Odată sosiţi acolo constatăm
că vârful nu e vârf. Ne mai luăm ţeapă cu câteva platouri care mă făceau să
sper că, în sfârşit, vom începe coborârea. Adevăratul vârf s-a lăsat cu greu
atins. Eu eram grav atins de oboseală. Gleznele erau la un pas să declare grevă
generală. Ştiu eu că mersul pe jos face piciorul frumos dar de data asta am cam
exagerat...
În sfârşit, vârful! Îl ating şi
eu păşind cu limba scoasă pe urmele celorlalţi 5. Cristi mă încurajează spunând
că am mers bine. Face o teorie legată de dimensiunea şi greutatea rucsacului
meu (cel mai mare din grup, e adevărat; ştiu că sunt fricos aşa că bag în el mereu mai multe chestii
decât folosesc) iar eu protestez timid sugerând că umerii nu mă dor, doar
dinspre glezne şi genunchi primind ceva semnale negative.
-Nu am mai urcat aşa mult de la tura în Iezer.
-Ai citit jurnalul.
-Normal! Şi m-am prăpădit de râs! :)
Deranjat de propriul deficit
energetic aplic soluţia finală, gel cu carbohidraţi, apă plată, energizant cu
cofeină. O vreme am recăpătat un oarecare spor la mers. Am coborât puţin pe
faţa nordică a vârfului (de unde se vedea fain Vf. Cu Dor) apoi cineva (Gabriela?) a imaginat o linie de
coborâre spre Izvorul Dorului. Pornesc voios în jos, nimic nu mă poate opri!
Ajung în josul pantei cam odată cu Gabi şi avem timp să schimbăm o vorbă până
ne coboară şi afinarii. „Descăţărarea” asta spre est a fost destul de plăcută
deşi picioarele se mai încurcau în vegetaţia prin care mergeam. Odată ajunşi
jos, cel puţin un afinar a declarat oficial că... nu s-a săturat. Eu, după cum
probabil ştiţi, nici nu le-am gustat. Vorba aia, porţia mea o donez ursului!
Totuşi, e cinstit să spun că lipsa mea de poftă de afine se numără printre
marile mele ciudăţenii. Faptul că ceilalţi nu au făcut un capăt de ţară din
asta mi-a plăcut.
Mai călcasem eu valea asta dar
unghiul din care veneam acum, plus memoria slăbită în timp m-au făcut să nu
recunosc nimic. Trecem prin larga curte a unei stâne, vreo 3 căţei încearcă
fără succes să ne intimideze, ciobanul ne dă o veste proastă (nu avea brânză de
vânzare) după care ne îndreptăm spre Avenul Vânturiş, aven despre care aflasem
recent, dintr-un jurnal al organizatorului. Stăm o vreme pe acolo, Gabi şi încă
un curajos (mai ştiu să număr?) s-au strecurat prin gardul de sârmă ghimpată
pentru a vedea gaura mai de aproape, mai stăm la poveşti despre dispariţia
oilor în adâncul avenului (presupunere hazardată, pe acolo nu mirosea a hoit)
apoi, bazându-ne în continuare pe Cristi, îl urmăm pe diretissima spre râu.
Rămân cu gura căscată (noroc că nu mai erau muşte) nerecunoscând nimic. Mergem
puţin pe râu în jos apoi facem o buclă prin stânga, coborâm pe un amestec de
ierbotănii cu stânci şi ajungem sub o cascadă. Mă uit la ea ca viţelul la
poarta nouă încercând să îmi dau seama dacă este aceiaşi cascadă la care
ajungeam şi eu când veneam în zonă acum 11 ani, în ture diferite, alături de
câţiva oameni printre care 3 femei faţă de care, în prezent, simt chestii
destul de diferite, pornind de la simpatie sau admiraţie şi virând apoi către
indiferenţă. De ce indiferenţă?
Pentru că, vorba cântecului, în dragoste indiferenţa-i cea mai grea. :)
Căscăm ochii la cascadă, Cristi sugerează că am
mai putea coborî spre câteva cascade dar, până să ne continuăm drumul, vremea
ne dă o lovitură dură. Se porneşte oarecum pe neaşteptate (Alin nu apucase să
ne spună decât că picură) o grindină de zile mari, o grindină cum nu am mai
prins pe munte decât la adăpostul unei cabane, o grindină cu bob de vreo 5 mm
diamentru. Pentru că, spre norocul nostru, nu fulgera, ne-am adăpostit cât de
cât care sub un perete uşor surplombat, care sub un rucsăcel, care sub un copac
printre crengile căruia grindina curgea ca din stropitoare. Exact sub copac mă
nimerisem eu. Grindina avea de gând să-mi spargă capul dar şapca mea neagră, de
firmă, care mai devreme îşi formase un obicei din a atrage toate insectele, m-a
protejat cum a ştiut ea mai bine. După câteva clipe în care am stat ca blegul
în ploaie, fără să schiţez nici un gest serios de autoapărare, decid să zgârm
în rucsac după geaca de goretex. Pentru că aveam în rucsac tot ce-mi trebuie
dar aranjamentul părea să ignore eventualitatea unei ploi (lejere, conform
prognozelor pe care le studiasem dimineaţă), am umplut rucsacul de grindină
până am ajuns la geacă. După ce am scos-o din rucsac mi-am amintit că o pusesem
acolo pe dos, cu fermoarele deschise. Exersându-mi talentul de contorsionist
reuşesc până la urmă să mă îmbrac. Deja era mai bine, capul îmi era protejat şi
de glugă. Strâng rucsacul cât de cât, privesc un metru mai în stânga şi…
descopăr un adăpost cât de cât bun, sub aplecătura stâncii lângă care deja
stăteam. Mă bag acolo, pe vine, mai chem un om în raiul meu temporar, facem
conversaţie aşteptând să treacă ploaia. Cristi se oferă să-mi aşeze rucsacul
într-un loc mai ferit de ploaie. Nu îmi era clar dacă merită efortul dar îi
mulţumesc pentru grijă. Eu îmi abandonasem rucsacul cam cum îşi abandonează
copilul un tată denaturant. Stând destul de crispat, aproape îmi amorţesc
picioarele. Pentru că nu mă învrednicisem să scot şi nădragii impermeabili şi
respirabili, am constatat curând că am pantalonii scurţi atât de uzi încât mă
întrebam când am fost la piscină. Dat fiind că nu-i strânsesem tocmai eficient
după ce mă uşurasem la cota o mie, pantalonii îngreunaţi de grindină aveau să
facă o pasiune din prelinsul de pe mine, ceva mai târziu. Mai trăgeam eu de ei
din când în când dar la soluţia finală, cu şiretul strâns inginereşte, am ajuns
târziu. Bine totuşi că nu m-am trezit în fundul gol.
Peste un timp, colegul de bortă observă că, în
băltiţa din apropiere, nu se mai văd căzând picăturile de ploaie. Gabi se
trezeşte prima din visare şi începe să fotografieze. Pentru că arătam ca un
boschetar surprins de viitură apuc să-i spun: Aşa! Fă-mă de râs! :) Privind cascada care avea mai
devreme apă limpede, constatăm că acum are apa extreme de tulbure. Nu ne luasem
repere dar bănuim că a crescut nivelul râului. Ne încurajăm sugerând că nu a
plouat cât pentru o viitură.
După ce ne-am convins toţi că,
deocamdată, nu mai plouă, în regretele tuturor (inclusiv al lui Cristi care ar
fi dorit să ne arate cât mai mult din ce
descoperise el în precedentele ture), decidem să ne îndreptăm spre marcajul
aflat undeva, sadic de sus. Lăsăm restul cascadelor pe altă dată... Sună a
promisiune de revenire, nu?
Mergem o vreme pe marginea apei, pe un teren
deloc comod apoi pornim pe o potecuţă pe care nu ştiu cum au reuşit să o
observe ceilalţi, scăpând de urcarea de-a dreptul a unei pante de 65 de grade,
plină cu iarbă udă, urcare pe care mi-o imaginasem eu. Mergem ce mergem când
potopul revine deasupra noastră. Mulţumesc dar nu aveam nevoie. Am făcut duş
aseară! :)
Siliţi de fenomenele
meteorologice, luăm din nou o pauză, cumva sub un pom. Nouă ocazie de
socializare cu colegul de tură care s-a nimerit să fie lângă mine.
Plictisindu-ne de atâta stat, până la urmă ne continuăm drumul deşi nu era
deloc clar dacă s-a oprit din nou ploaia. Eu eram atât de dornic să ajung la
mersul pe curbă de nivel de care spunea Cristi încât am mers voiniceşte câteva
minute. Elanul s-a dizolvat subit când am constatat că presupusa curbă de nivel
este un şir de sus-josuri epuizante. Încet dar sigur, mă trezesc total în afara
zonei de confort şi aproape mă las doborât de oboseală şi o oarecare doză de
frică. De ce frică? Pentru
că deoarece! :)
Poteca, destul de îngustă şi
relativ expusă începe să fie şi alunecoasă, de la ploaia care insista să ne
spele păcatele. A început un dans cu alunecări mai mult sau mai puţin
controlate, de trânte cu muntele, cu spaime mai mici sau mai mari. Nu foarte
mari, totuşi. Cei aflaţi pe lângă mine, de multe ori chiar Cristi, m-au ajutat
la mulţi paşi mai delicaţi. Cel mai dur moment a fost cel în care am dat în
alunecare cu fundul de pământ, un băţ telescopic aşezându-se cumva paralel cu
mine, celălalt izbind necontrolat undeva în stânga. Gabi tocmai trecea pe acel
drum paralel dar am avut noroc şi nu am lovit-o. A fost bine dar sunt perfect
conştient că putea să se întâmple şi ceva rău.
Cristi încerca, în ciuda ploii,
să ne atragă atenţia asupra frumuseţii Colţilor lui Barbeş. Nu ştiu ceilalţi
cum reacţionau dar eu nu prea mai aveam ochi pentru peisaj. Abia mai reuşeam să
mă concentrez pe marcaj, pe potecă şi pe paşii mei. Traseul este mai dur decât
mă aşteptam. După o discuţie cu ceilalţi ne-am pus oarecum de acord cu faptul
că e un traseu mai dificil decât Jepii Mari (traseul Buşteni- Piatra Arsă).
Am răsuflat uşurat când am ajuns
în banda roşie, undeva sub Mioriţa. M-am îngrijorat un pic auzind cât era
ceasul dar cel puţin eram întreg, apt de încă 2 ore de efort. Nu mai conta că,
după o socoteală rapidă, am ajuns la concluzia că voi ajunge în Bucureşti
suficient de târziu încât să am nevoie de taxi până acasă. Chiar nu mai conta.
Trăiam o bizară formă de oboseală fericită.
De când nu mai fusesem pe aici uitasem cu
desăvârşire cum arată locurile. Primul şoc a fost când am văzut şirul de
parazăpezi gândite probabil pentru a feri de avalanşe pârtia de ski. Al doilea
şoc a fost când am văzut cârciuma Târle. Al treilea şoc a fost când mi-am dat
seama că nu mai ştiu pe unde continuă marcajul sub 1400. Al patrulea, când
mi-am dat seama că banala potecă 1400- Sinaia este în unele locuri teribil de
alunecoasă după ploaie…
Coborâm deci de sub Mioriţa. Unii
bagă viteză şi stârnesc astfel invidii oamenilor cu genunchi uzaţi. :)
-Uite cine are genunchii buni!
-Nu-i are buni. Tocmai şi-a comandat un
căruţ cu rotile şi este nerăbdător să-l testeze. :)
Toate bune şi frumoase până la
1400. Din drumul dinspre Cota 1500 facem dreapta, ocolim staţia de telecabină
şi ne tot ducem în dreapta... Hei! Pe unde naiba mă duceţi?, gândeam eu... :)
Pentru că direcţia generală de mers era
OK, m-am lăsat dus de val. Aflu curând că ne aflăm pe traseul de downhill pe
care am avut noroc să nu fim călcaţi de biciclete. Frateeeee! Mi s-a părut greu
să merg în două labe şi două beţe pe acolo, cu bicicleta cred că m-aş lipi de
un copac şi nu aş mai pleca de acolo nici luat cu şpaclul.
Bine că am ajuns relativ repede
în şosea că mă emoţionasem de tot! Mai o bucată de asfalt, mai o serpentină
scurtată pe potecă, mai o linie nouă de potecă pe lângă traseul bicicliştilor
sinucigaşi, până la urmă ajungem la o coborâre abruptă despre care Cristi ne
anunţă că se trece printr-o singură metodă: Cazi! :)
Ajung acolo, casc ochii după nişte prize
de picior decente, mă întreb la ce ajută beţele telescopice în condiţiile alea.
Cristi, retras un pic în lateral, mă ghidează. Lasă-te pe fund, mâinile pe
copaci, un picior proptit într-o rădăcină, beţele lăsate să curgă la vale,
atârnat de craca aia care nu pare solidă dar ţine, dă-mi mâna, continuă în stânga,
lasă băţul că mă ocup eu de el. Ajung în şosea, între timp Cristi recuperase un
băţ, îl întind pe pantă şi-l agăţ şi pe al doilea. Dă-o în mă-sa de treabă! Să
am aşa emoţii pe un traseu atât de banal... M-am boşorogit, e clar! :)
De aici lucrurile au revenit la normal.
Recunosc bolovanul lângă care fac de obicei primul popas când parcurg traseul
în urcare, mai tăiem de vreo două ori şoseaua, privesc un pic cu poftă spre
poiana pe care o lăsăm în stânga, poiană în care nu am mers niciodată dar care,
nu ştiu de ce, îmi inspiră o oarecare intimitate.
Mai departe asfalt, coborâri dure pentru
genunchii noştri deja greu încercaţi (eu cel puţin chiar m-am temut de o
entorsă sub Colţii lui Barbeş, la cât de haotic mi-au fost solicitate
picioarele), senzaţia că Sinaia nu este un oraş potrivit pentru oameni în
vârstă care ar putea obosi crâncen în temerara încercare de a se întoarce acasă
după ce au mers până în şoseaua principală, să ia pâine.
Ajungem (5 din 6 oameni) în gara Sinaia în
jurul orei 20:30. Eu, cu gândirea franjurată de oboseală, sunt la un pas să cer
bilet de Bucureşti la un tren care mergea spre Braşov. Un minut mai târziu mă
gândesc să iau bilet la un IR care ajungea în Sinaia pe la 22:00, cu 30
de minute întârziere.
Deşi aveam ceva tehnologie la
mine, nici prin cap nu-mi trecuse să scot tableta pentru a căuta o variantă de
transport mai rapidă. S-a gândit la asta un coleg de tură care a găsit o
combinaţie care părea câştigătoare. Totuşi, cu neuronul adormit, nu prea mă
tenta o combinaţie de trenuri. Riscam să rămân înţepenit în Ploieşti. :)
Cristi, auzind că am de stat în
gară o grămadă de timp, caută o soluţie.
-Nu te las singur în gară.
-Stai liniştit că mă descurc. Nu
prea am de ales. :) Oricum,
sunt major şi vaccinat deci ar trebui să-mi pot purta singur de grijă.
-Mai e o variantă. Pleci cu maşina.
-Şi tu?
-Plec eu cu trenul de Ploieşti.
Până să apuc eu să protestez, omul îşi luase
deja bilet. Nu am mai avut încotro aşa că m-am întors cu ceilalţi în parcare.
Şoferul care please cu un taxi să recupereze maşina din cartierul Izvor urma să
sosească în câteva minute.
Încă vreo două ore pe drum, oprire la Piaţa
Victoriei, continuare spre Timpuri Noi cu bunăvoinţa altui coleg de tură
care îşi continua drumul cu
maşina personală în acea direcţie, metrou, despărţire de Gabi şi Ionuţ, încă 15
minute de mers pe jos, un timp de despachetat cât de cât bagajul, somn.
Dacă nu s-a speriat de ritmul meu de mers nu
tocmai rapid, mi-ar plăcea să mai merg în ture organizate de Cristi. Cine ştie?
Poate se concretizează şi ideea cu Posada- Cota 1000- Cuibul Dorului-
Sinaia, undeva prin toamnă...
Luni, bag status pe Facebook şi
aflu cu ocazia asta că Andra îşi aminteşte de tura de acum 11 ani în care am
încercat şi noi să ne strecurăm pe sub Colţii lui Barbeş. E plăcut să constaţi
că, fie şi indirect, îşi mai aduc oamenii aminte de tine după atâta vreme... :)
Nu pot încheia înainte de a explica titlul. După
cum ştiţi, exorcizarea presupune o punere cu botul pe labe a dracilor care
ajung să stăpânească un om. Ei bine, în cazul meu e un pic mai dubioasă
situaţia. Mergând prin zona Vânturiş cu o anume domnişoară, fiinţă care nu mult
după tură a reuşit să-mi întoarcă metafizicul pe dos, am ajuns la concluzia că
nu mai pot merge pe acolo pentru că umblă spiritele... Acum, după o tură
reuşită, pot spune că dracii pe care-i proiectase ea asupra locului au fugit
mâncând pământul. Au fost atât de tare speriaţi încât nu se vor mai întoarce
niciodată acolo, situaţie în care eu pot reveni în Vânturiş fără teamă. Şi voi
reveni!
Cam asta a fost povestea celei mai frumoase
ture Carpaţi.org la care am participat.
Le mulţumesc celor 5 oameni pe
care i-am însoţit într-o tură cu adevărat fantastică!
Publicat de
Adrian
la
18:54
Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
Etichete:
26 iulie,
Coltii lui Barbes,
Facebook,
Hotel Mara,
munte,
Plaiul Hotilor,
Sinaia,
Sinaia Sud,
Str. Platou Izvor,
tura carpati,
Valea Larga,
Vanturis
Abonați-vă la:
Postări (Atom)