sâmbătă, 27 februarie 2016

Între Slănic şi Vălenii de Munte prin Muntele Verde- Plaiul Bughei (21 februarie 2016, singur)





PLANUL

Planuri peste planuri, calcule legate de distanţe, colectat puncte GPS pe harta google, mutat punctele pe România Digitală, încărcat GPS, verificat cum se vede locul din satelit, imaginat traseu, căutat puncte de intrare şi de ieşire care, pe cât posibil, să nu te oblige să sari garduri, verificat prognoza... Cam aşa am petrecut câteva ore din săptămâna 15- 21 februarie 2016. După nişte cumpărături făcute sâmbătă şi o ultimă verificare a prognozei, îmi plătesc online biletul pentru Buda- Slănic (5,3 lei) după care mă enervez crâncen (odată am şi eu nevoie şi... uite ce păţesc!) constatând că nu pot tipări biletul din cauza faptului că mi s-a uscat (de prea multă neutilizare) cartuşul negru. Pentru că dimineaţă doresc să fiu cât mai puţin stresat de timp, mă duc până la gară să-mi iau bilet şi pentru Bucureşti- Buda (6,9 lei cu Card Tren Plus), mă întorc acasă, fac rucsacul, fug la somn puţin după 11 noaptea.

APROPIEREA

Duminică 21 februarie 2016 mă trezesc pe la 3:30, mă igienizez cât de cât, plec spre metrou suficient de târziu încât să-l ratez pe primul, ajung totuşi la gară la o oră mai mult decât decentă, destul de mult înainte de 6:00. Urc în personalul lung (tot vreo 8 vagoane), constat că podelele sunt proaspăt spălate, emanând un miros decent de detergent, găsesc un loc bun pentru mine şi rucsacul meu, îmi găsesc ocupaţie până spre Brazi (reverific prognoza, mănânc, casc ochii la natura din jur) apoi mă pregătesc de coborâre, făcând în ciudă naşului care, după privire, părea că se îndoieşte de faptul că mă voi da jos tocmai în Buda.

Pe peronul din Buda sunt luat în primire de câinele locului care mă latră un pic apoi dă semne serioase că s-a plictisit de mine. Încă doi căţei ajung să mă ignore în următoarele 30 de minute. Încerc să găsesc ceva interesant de privit în jurul gării dar vremea destul de închisă nu-mi arăta zona într-o lumină prea atrăgătoare. Mărşăluiesc pe peron, reuşesc într-un târziu să-mi dau seama că, între gară şi peron, este scris din pietre plate nici mai mult, nici mai puţin decât… Buda. Chiar dincolo de gară începe localitatea, încă adormită la ora aia.

Bine că, la 8:13, sunt deja urcat în trenul care urma să mă ducă 34 km mai încolo. Nici nu pleacă bine trenuleţul (2 vagoane) şi naşul apare. Îi spun că am plătit online, îmi verifică ID-ul biletului şi identitatea apoi, spre surprinderea mea, îmi tipăreşte el biletul folosind echipamentul din dotare. Trenuleţul este curat, nu tocmai aglomerat, controlorul îmi lasă o impresie foarte bună atât din punct de vedere tehnic cât şi prin exactitatea cu care numără restul pentru călătorii care îşi plătesc biletul în tren.

Casc ochii pe geam încercând să-mi imaginez unde aş mai putea să cobor pentru mici drumeţii, mă mai uit din când în când la ceas şi devin oarecum nerăbdător constatând că a trecut ora 9:18, la care era programată sosirea în Slănic. Mica întârziere nu a reprezentat o reală problemă pentru mine dar am remarcat-o totuşi.

TRASEUL

Cobor din trenul celor de la Transferoviar, ies imediat în şosea, recunosc locul care semăna foarte bine cu ce văzusem documentându-mă pe google maps şi street view, pornesc la drum fără să fac pauză, recunosc pe rând diverse locuri previzualizate. Două minute mai târziu observ o bandă albastră pe marginea şoselei. Mai trec câteva minute apoi marcajul, trădător, fuge în stânga. Prezenţa marcajului despre care citisem aici (http://www.carpati.org/trasee_muntii/grohotisului/orasul_sl%C4%83nic_prahova-919/spre/v%C3%A2rful_grohotis-920/847.html) mă încurajează să revin în Slănic


Cred că un dus-întors între două trenuri e o opţiune bună pentru primăvara asta. Văd pe stânga un indicator rutier: Bucureşti 100 km. Eram la 100 km de casă...



Mă uit în dreapta şi văd albia minoră a Slănicului cimentată. Exagerat de antropizată... O avea vreo logică din punct de vedere al expunerii la hazarde naturale? Îmi picase recent în mână un studiu legat de felul în care afectează alunecările de teren oraşul şi asta m-a făcut să mă gândesc că cimentarea o avea vreo legătură cu drenarea versanţilor.



Remarc peste râu amenajări de la Mina Unirea, fac o poză, trec mai departe. 



Observ câteva locuri în care se poate trece Slănicul, îmi imaginez vag cam cum s-ar putea urca pe dealurile dinspre est,  admir păşunile de mai sus, din nord-vest.

Ceva mai sus, Slănicul scapă de antropizare, căpătând un aspect aproape natural. Înainte de zona asta, privind înainte, îmi sare în ochi Muntele Verde. Urc, tot urc, când pe dreapta şoselei, când pe stânga, în funcţie de partea pe care apărea şi dispărea trotuarul.


În dreptul curbei 90 de grade dreapta (indicator de Teişani) las pe stânga un loc în paragină. Apropierea de Muntele Verde mă mulţumeşte. Merg repede, oarecum cu teamă că aş putea petrece pe drum mai mult de 7 ore, cât aveam până la trenul din Vălenii de Munte. Panta şoselei creşte (nu aş vrea să urc cu bicicleta pe aici deşi alţii apreciază zona), localitatea se sălbăticeşte, la bifurcaţia spre Casa Pădurii mă ia în primire o gaşcă de câini insistenţi. Scap de ei greu, având constant cel puţin o potaie la 1- 2 metri de mine. Merg încet, cu ochii în spate, până când ţipă un gospodar la potăi şi le potoleşte oarecum. Îmi dau seama că gaşca asta de câini pe intrarea spre o unitate economică gândită în scop turistic arată că, în România, turismul se face mai mult cu curul în maşină. Ca pieton/ drumeţ/ amărăştean cu rucsacul în spate e puţin probabil să scapi nestresat de câini.




Mai încolo, pe un copac de la marginea pădurii, văd înfipt un afiş prin care ţi se interzicea să iei pământ din pădure, în caz contrar riscând nişte sute de lei amendă. Deci dacă vreau să fiu îngropat în pământ de Slănic trebuie să mă mut acolo, cu speranţa că nu-i deja plin cimitirul lor. :)

Apropierea de Muntele Verde îmi dă aripi cu atât mai mult cu cât, se pare, mă hidratasem cam mult. Urc, încercând să identific cât mai corect locurile pentru a observa la timp punctele în care aş putea părăsi şoseaua. Hidratez Muntele Verde când simt că nu se mai poate altfel. Mă fac cât pot de subţire pe marginea şoselei  când de pe serpentine se anunţă maşini. Totuşi, nu poţi merge nici prea pe margine din cauza pantelor care fug imediat sub şosea şi din cauza mărăcinilor care îmbracă drumul.

Fac o tonă de poze cu pietroaiele astea despre care, pentru prima dată, auzisem de la şeful meu. Chiar am o feliuţă din Muntele Verde (care, de aproape, nu prea pare verde) pe calculatorul de la birou...




Se apropie punctul în care, folosindu-mă de produsele google, observasem o potecuţă pornind spre pădure. Casc ochii dar nu văd nicio intrare tentantă. Fie erau pante aiurea, fie vegetaţia era complicat de depăşit, fie erau multe gunoaie. Teoretic mai aveam o şansă, ceva mai încolo, unde România Digitală îmi arăta un drum de exploatare care părăseşte şoseaua în dreapta. Ce nu observasem nici pe ROAD, nici pe google e că în zona aia sunt şi nişte construcţii...

Sus în deal e o casă... De fapt un grup de case... Ham- ham... din iarbă se ridică două potăi. Plin de speranţă, mă mut pe stânga drumului. Căţeii se apropie dar nu trec şoseaua. Nu vedeau indicatorul pentru trecere pentru căţei, probabil. :) Un minut mai târziu moare speranţa mea… Observ că trebuia să intru exact pe drumul dinspre casele alea, pe la nasul câinilor care între timp se odihneau aproape de şosea. Îmi imaginez că aş putea părăsi şoseaua ceva mai încolo dar o las baltă cu improvizaţia văzănd cum se înalţă, mândru şi lung, un gard de sârmă ghimpată.

Tacticos, asemenea unui dresor de câini, intru pe drum şi urc, urmărind căţeluşii cu coada ochiului. Aceştia apar curând în dreapta- spate. Latră a nemurire, eu mă străduiesc să le arăt că stăpânesc situaţia, merg încet înainte cu ei lătrând în vânt. Din susul drumului aud voci apoi văd o maşină oprită. Cineva se ceartă cu Fetiţa iar ea nu e deloc tentată să asculte aşa că latră în continuare. Încurajat de prezenţa omului măresc viteza un pic, salut şi dispar în pădure ca măgarul în ceaţă. La 20 de metri de maşină sunt la un pas să mă bag ca porcul în gunoi. Orice orăşean e curat până la marginea localităţii după care aruncă cu dezinvoltură deşeuri în natură. Un adevăr general valabil pentru locurile din România prin care am umblat. Trist! :(

Terminat fiind momentul poetic (bănuiesc că aţi observat şi voi cât de bine rimează ham cu ham), mă opresc pe moţul transformat în groapă de gunoi şi mă uit pe GPS. Dintr-o mică neatenţie, rămăsesem cu ideea că voi avea de urcat pentru o vreme dar în realitate cea mai bună direcţie s-a dovedit coborârea printr-o pădure de foioase extrem de productivă care mi-a aşternut la picioare, pentru câţiva paşi, covor gros de frunze. Cred că trecea de gleznă stratul...


Se conturează destul de slab culmea pe care o urmez aşa că bag un ochi şi în busolă pentru a mă asigura că merg aproximativ spre sud. Covorul de frunze scade în grosime aşa că mersul este din ce în ce mai plăcut. Nu trec câteva minute şi observ un animal rapid alergând de la dreapta spre stânga, speriat de prezenţa mea. Îmi imaginez că potecuţa asta nu este circulată decât extrem de rar, dacă mi-a dat ocazia să sperii animalul. Nu mă pricep la aşa ceva dar era o ciută, căprioară sau ceva în genul... Graţie, viteză, sunt gata să fac un exerciţiu de admiraţie... O caut cu privirea, cu impresia că nu a plecat departe. O remarc un pic mai în stânga potecii, pe direcţia mea de mers. Scot aparatul foto şi mă străduiesc câteva minute să fac zoom pe ea. Arunc nişte declanşări dintre care sper ca măcar una să fie cât de cât norocoasă. Mai fac câţiva paşi dar până la urmă reuşesc să o sperii de tot şi fuge din raza mea vizuală. Ce mi se pare ciudat e că se îndrepta spre şoseaua de Teişani care nu avea cum să fie departe... Rămân cu imaginea unor picioare subţiri terminate într-un popou alb. Faină întâmplarea, chiar dacă mi-a demonstrat că nu sunt bun de fotograf de wildlife. Cred că e mult mai simplu să faci poze la nunţi. :)

  







Pădurea se răreşte, sesizez în stânga un deluşor înierbat, consult GPS-ul şi observ că e OK să urc pe el. Printre tufe de nu ştiu ce cu ghimpi, merg folosind o potecuţă de oi. Un pic sub vârfuleţ las în stânga un adăpost care pare cam murdar. Mai merg un pic şi observ o vulpe alergând în lungul unui vâlcelaş. Foarte iute săgeata roşcată! 

Muntele Verde încă se vede în spate.



Cred că se vedeau şi construcţii din Slănic.



 Simţeam nevoia de un popas la înălţime aşa că îmi propun să fac popas pe vârfuleţul golaş


Ajung sus şi văd pe partea cealaltă o turmă de oi. În secunda următoare văd un dulău ciobănesc care vine tacticos spre mine, lătrând de mama focului. Ciobanul, undeva în stânga, porneşte şi el spre mine şi îşi linişteşte cât de cât dulăul. Îl salut, stăm puţin de vorbă despre oiţele care urăsc sedentarismul chiar dacă iarna asta molcomă nu le oferea acolo decât iarbă uscată, mai puţin gustoasă comparativ cu furajele pe care le-ar fi primit jos. Îl întreb dacă peste coama de mai încolo pot să cobor în Vălenii de Munte (pe principiul că e bună harta dar ciobanul sigur ştie mai bine locurile), îmi spune că aş avea două variante, să cobor chiar la începutul localităţii, dacă o iau prin Olteni (nu reţinusem toponimul, m-am lămurit ceva mai târziu despre ce localitate era vorba, pe când eram gata să prind cracul de drum care coboară într-acolo) sau să nimeresc spre centru. Îmi mai spune că prin pădurea care se vedea mai încolo există un drum care mă va scoate bine. Îi laud câinii frumoşi şi deştepţi după ce îi ceartă că insistă să mă latre de parcă i-ar fi apucat vrednicia. Am uitat să spun că, de undeva din dreapta, a apărut şi al doilea câine care s-a simţit obligat să mă latre un pic, până a venit ciobanul să-l liniştească. Văzând direcţia din care venea, oarecum identică cu cea în care fugise vulpea, sugerez ciobanului că am confundat câinele lui cu o vulpe. Mi se spune că e posibil, câinele fiind tot roşu. Acasă, cugetând adânc, trag concluzia că un câine nu potea să fie atât de rapid şi de tăcut deci e mult mai probabil să fi văzut vulpea decât să o fi confundat cu un câine. Întreb dacă mai sunt turme ieşite pe dealuri şi aflu că ar mai fi un cârd. Aveam să-l observ mai târziu, peste o culme molcomă şi o vale.

 De treabă cioban! Cumsecade câini! Deşi erau măricei dulăii şi lătrau de la maxim 2 m de mine, nu am simţit suficientă frică încât să virez spre panică. Nu mai luasem de mult timp contact cu câinii ciobăneşti dar se pare că nu mi-am pierdut stăpânirea de sine necesară în astfel de cazuri. Deci, cu puţin noroc, scapi cu bine chiar dacă nu ai spray anticâine şi beţe în mâini. Beţele mele erau fixate pe rucsac şi acolo au rămas tot timpul în tura asta. Le-am cam cărat după mine degeaba! :)


Continui oarecum de-a dreptul peste o obârşie de pârâiaş care înmuia terenul. Pe aici se lăsase cam rece, mâinile simţeau vreo 3 grade pe când termometrul măsura de pomană prin rucsac. 


Deşi părea aproape, nu a durat tocmai puţin până am intrat în pădure. Aici dau într-adevăr de un drum pe care urma să îl ţin o vreme. Prin poieni mai întâlnesc diverse adăposturi sau locuri împrejmuite, probabil în scopul adunării animalelor, trec pe lângă ele oarecum cu teamă, aşteptându-mă din clipă în clipă să aud eterna rimă, ham- ham. Sunt norocos, nu mă latră nimeni, probabil pentru că dulăii corespunzători erau plecaţi cu oile. Mai fac câte o poză, mai bag ochii în GPS, sunt mulţumit că drumul e lejer, plăcut, fără diferenţe de nivel sau pante mari, ceasul arată că e puţin trecut de miezul zilei, vremea e bună, chiar dacă puţin noroasă şi vag vântoasă.



 
Cum să stea la iernat oile placide în condiţiile acestea?



Curând constat că mă aflu cam prea în stânga (est) faţă de linia pe care mi-o imaginasem de acasă şi că, tot înainte, aş începe coborârea spre o localitate (probabil Olteni, încă nu mi-e extrem de clar) în care nu intenţionam să ajung. Casc ochii la linia track-ului şi la culmile din jur şi constat că pot reveni pe calea mea dacă mă las spre cursul pârâiaşului din dreapta (vest) şi urc în culmea pe care tocmai observ un cârd de motociclişti. Pentru că mai era pe acolo un picioruş de deal care mi-ar fi complicat drumul spre culme decid să îl ocolesc oarecum pe curbă de nivel după care să atac culmea, pe un versant care părea cam prea înclinat, văzut de departe, dar care s-a dovedit chiar prietenos în timp ce mergeam pe el când pe poteci de oi, când de-a dreptul printre veşnicele tufe cu ghimpi.

Ajung în drumul motocicliştilor, observ un pic într-o parte o proeminenţă, urc pe ea, constat că e şi aici un vârfuleţ oficial, cu bornă topo, mă bucur de a doua cucerire de înălţimi a zilei (pentru curioşi, înălţimile au fost de vreo 650 m :) ) apoi merg mai departe pe drum. Şi merg, merg, merg... până nu mă plictisesc. Mai verific din când în când linia traseului cu GPS-ul, constat că e în continuare bine, observ de sus şi parcul industrial pe lângă care plănuisem să ajung în şosea, mai părăsesc drumul din când în când atunci când îmi pare că merge cam aiurea relativ la cumpăna apelor, mai tai câte o scurtă pădure, peste văi încep să se vadă aşezări. Pe când simţeam traseul aproape de final cobor o scurtă pantă mai abruptă, printre vegetaţie pârlită. La baza pantei, în două şiruri paralele, copăcei proaspăt plantaţi. 





Dintr-un moment în altul mă aşteptam să nimeresc în drumul bifurcat pe care îl văzusem pe satelitul google. Credeţi că am nimerit? Ar fi fost culmea... Să nimeresc eu bine chiar pe tot traseul? Nici gând! Întâlnesc din nou un om, al doilea din sectorul de dealuri, îl salut, observ că merge dinspre vest (Bughea, cred) spre est (Str. Berevoieşti din Vălenii de Munte), eu merg în continuare spre sud până îmi dau seama că am depăşit punctul în care îmi propusesem să fac stânga. Probabil era perfect dacă mergeam pe urmele omului aceluia… Observând că e un oarecare drum şi pe aici decid să nu mă întorc. Parcul industrial încă se vede, se ghiceşte oarecum şi drumul de pământ de lângă el, prind direcţia bună, merg cât merg şi dau de o adâncitură destul de serioasă pe care trebuie s-o tai. Din satelit părea neted… :) Mai merg un pic şi dau de o nouă adâncitură. Care ai râmat pe aici? :)

 
Scot capul şi dintr-a doua adâncitură paralelă cu şoseaua, mai merg pe tarla o vreme, ocolind pe cât posibil zonele mai umede, observ în stânga doi oameni care cocoloşesc un copăcel, constat că soarele e tentat să mă abandoneze exact când îmi propun şi eu să fac un popas mai lung. Să fac popas… Dar pentru asta trebuie să găsesc întâi locul potrivit. Pe şosea nu mă tenta, prin zona asta umedă nu mă tenta, printre copacii din stânga lucrau oamenii… Semnele indicau că nu voi face popas…

 
Ajung la şosea, pe partea cealaltă e colţul unui gard de lângă care latră cu spor un căţeluş, dau să continui pe şosea repede, pentru a nu întărâta căţeluşul, când observ şirurile de copaci de pe stânga şoselei, copaci de care nu mă separă niciun gard. Intru pe tarla, îmi găsesc un loc cât de cât curat, strecurat între căcăreze şi pet-uri aruncate în natură de Dorel, muncitorul fruntaş, mă aşez, mă schimb cât pot de repede (ăştia au dat cu frig exact la final, să-mi facă mie în ciudă) de tricoul şi polarul fleaşcă, las jacheta de goretex la zvântat câteva minute, mai fac o vizită la toaleta ecologică, repun toate cârpele în rucsac şi o iau la vale după singura pauză a zilei cronometrată. Restul pauzelor, de orientare sau de dus muncă de lămurire cu câinii, nu cred că meritau cronometrate, poate cu excepţia pauzei cu cioban care a durat ceva mai mult.

 
Merg acum fără goretex, în ideea de a transpira cât mai puţin, din grijă pentru nasurile celor care urmau să-mi fie prin preajmă pe tren. Dacă era soarele mai cumsecade eram ceva mai riguros cu igiena deşi, îmi dau seama acum, de data asta nu pusesem niciun deodorant în rucsac.

O iau la vale pe lângă parcul industrial şi merg liniştit până observ în faţă un individ cu comportament ciudat. Ba mergea normal, ba alerga, ba făcea zig-zag-uri, ba se tăvălea în şanţul de la marginea şoselei. Până la urmă se pare că era un Dorel beat mangă… M-am mai relaxat după ce l-am depăşit şi am observat că pot să îl las suficient de mult în urmă. Mai întorceam capul să văd dacă am menţinut distanţa şi dacă mai e individul în picioare. Nu m-ar fi mirat deloc dacă aş fi auzit o bufnitură în spate, în urma impactului dintre beţiv şi maşina condusă de un şofer nu suficient de atent. Nu am auzit niciun zgomot suspect, probabil Dumnezeul beţivilor era la datorie.

Depăşesc nişte copii care se jucau cu mingea în drum (ca şi în Ghioşeşti am întâlnit şi aici copii care mai ştiu să se joace), mai încolo depăşeşc un grup de taxiuri care însoţea un mort la groapă (în timp ce eu, la prima vedere, mă gândeam că pot tocmi unul până la gară). Continui la vale, constat că şi pe aici sunt pante teribile pe străzi, las în dreapta sau stânga diverse străzi pe care le predescoperisem online, încet dar sigur ajung în centru, dau de un sediu al băncii care încurajează călătoriile aşa că profit de ocazie să scot nişte bani de la bancomatul care mi-a dat o chitanţă perfect tipărită, nu ca chitanţele extreme de şterse pe care le primesc de obicei la Bucureşti (mă simţeam cam aiurea doar cu câteva bancnote de 1 leu prin buzunar), observ repere pe care le reţinusem, mă surprinde mulţimea de patiserii şi brutării care aveau marfă, în mijlocul zilei de duminică, văd şi sala de sport, dau colţul spre gară, constat că am ajuns cam devreme pentru tren, identific un microbuz care urma să plece curând spre Ploieşti, ocup un loc (6,5 lei, circulă cam la 30 de minute, uneori un pic mai des, după spusele şoferului), arunc rucsacul la bagaje, în spate.






Planul era să ajung undeva între 16:00- 17:00 la gara din Vălenii de Munte, la timp pentru a prinde penultimul tren de duminică în direcţia Ploieşti dar cheful de mers, lejeritatea traseului, pauzele scurte şi orientarea eficientă au făcut să ajung puţin după la 14:30.

RETRAGEREA

Pe microbuz stau stresat pentru că, mi se păruse mie, uşa de la bagaje nu se închidea tocmai OK. Când cobor constat că rucsacul e la locul lui, posibila deschidere din mers a uşii petrecându-se, desigur, doar în imaginaţia mea.

Microbuzul mă lasă în Ploieşti, la Spitalul Judeţean, cap de linie pentru tramvaiele 101 şi 102. Stau o vreme dezorientat apoi văd casa şi tonomatul pentru vândut bilete. Mai casc ochii odată şi observ un afişaj care spunea când urmează să vină tramvaiele. Apuc să cumpăr un bilet, vine tramvaiul pentru Ploieşti Sud, urc în el de parcă ar fi fost ultimul tramvai de pe lume, mă plictisesc urmărind numele staţiilor, total nepregătit cu repere din oraş, constat cu mirare că nişte copii retardaţi s-au distrat aruncând cu castane în tramvai (sunt de părere că părinţii lor ar trebui să se sesizeze din oficiu şi să-i hrănească doar cu piure de castane o săptămână), ajung în Sud cu gând că, dacă nu găsesc un tren decent ca oră, să o iau pe jos spre Vest, orientându-mă cu tableta (că deşteptul de mine nu băgase şi harta Ploieştiului în GPS). La 16:00 intram în gară, la 16:44 urma să sosească un Regio dinspre Buzău. Iau bilet la tonomat (ca să nu frec cardul Tren Plus mai mult decât este necesar; a costat 5,5 lei), scap de nişte monede de 10 bani la un tonomat de cafea, mă răstesc la nişte cerşetori care puseseră stăpânire pe sala de aşteptare, stresanţi prin simpla lor prezenţa (oare ar fi înţeles că nu are bani de dat un individ care se caută de monede de 10 bani pentru cafea?).

În sfârşit, ies pe peron şi mă pregătesc pentru o aşteptare de vreo 30 de minute. Încerc să găsesc ceva interesant în apropierea gării dar nu reuşesc aşa că mă întorc şi patrulez pe peron. Îmi venea să întreb un echipaj de poliţie dacă e un obicei în Ploieşti Sud să fii stresat de cerşetori, ca să ştiu dacă, în alte ocazii, să ocolesc sau nu gara asta. Când mai era puţin până venea trenul descopăr că barul gării are şi păpică dar era prea târziu ca să-mi bag nasul pe acolo. Nu eram leşinat de foame, nici mâncarea din rucsac nu era terminată, eram doar tentat într-o oarecare măsură să halesc un grătar (puţin ruginit, desigur, să asimilez mai bine fierul din el).

Vine trenul, nişte băieţi deştepţi aproape blocaseră o uşă pentru că aveau chef să fumeze în extraordinar de lunga staţionare de 2 minute, până la urmă urc în trenul cu 4 vagoane care venea de la Mărăşeşti, plin de moldoveni. Nu am nimic cu moldovenii dar... de data asta erau mulţi şi mi-a fost aproape imposibil să-mi găsesc un loc comod printre ei. După o încercare eşuată de a-mi găsi un loc pentru mine şi pentru calul (a se citi rucsacul) meu mă opresc pe un mic intrând de lângă uşă, rezem rucsacul şi mă pregătesc sufleteşte să petrec în picioare, vreo 90 de minute. Cu ocazia asta aflu o chestie demnă de a fi publicată în Evenimentul Trenului, ziarul scos ocazional de senzaţionalul ziarist Naşu`: o femeie coboară din tren la PO Carpaţi, calcă strâmb sau pe o dală care se mişcă, pică lată pe peron. Naşul, ortoped sub acoperire, ghiceşte că femeia şi-a rupt piciorul şi, în spiritul solidarităţii, ţine uşa deschisă până trecem de femeia în suferinţă. Să spui că nu-i musai să fie chiar aşa de grav, putând fi la fel de bine vorba de o entorsă, însemna să contrazici autoritatea. Prin urmare, am tăcut.

Oricum, cu incidentul acesta s-au cam terminat fazele naşpa, aiurea, cam nasoale ale turei. Sosim în Bucureşti Basarab (cred că nu mai fusesem în gara asta de mai bine de 10 ani, ultima oară aşteptând aici un tren care urma să sosească din Târgovişte), casc ochii pe la nişte patiserii (una vindea lipie cu parizer, nouă descoperire în domeniu), cobor în metrou şi ajung acasă. Mă fac lejer şi constat că ciorapii, boxerii şi tricoul se asortează. Cum se trezeşte simţul estetic în om după o plimbare în natură… :)

Ştiind că plănuisem plecarea din Vălenii de Munte după 17:00, Daniel sugerează că am venit atât de repede pentru că am mers pe şosea. De fapt parcursesem mult mai rapid decât mă aşteptam un traseuţ drăguţ, potrivit şi pentru o gleznuţă sensibiluţă, încă în refacere după o entorsuţă.

Mai departe e poezie… Vă reamintesc rima genială de mai sus: ham rimează perfect cu ham.

LUNGIME TRASEU PARCURS: 17.8 km


6:23- Plec cu R 3001 spre Buda
7:43- 8:13- Pauză în Buda între R3001 şi R15123
9:33- Prima poză făcută în Slănic (las în stânga banda albastră)
9:41- Văd Muntele Verde pentru prima dată
9:50- Ramificaţie spre Teişani
9:55- Ramificaţie spre Casa Pădurii
10:00- 10:25- Trec pe lângă Muntele Verde
10:35- Ies din şosea
10:50- Ciuta
11:10- 11:20- Vârfuleţ cu cioban şi căţeluşi
12:45- Vârfuleţ cu motociclişti
13:00- Două şiruri de copaci, paralele; vegetaţie arsă
13:10- Cotesc la stânga (către vest)
13:30- 13:50 Ajung în colţul dinspre şosea al parcului industrial şi fac pauză
14:30- Bustul lui Iorga, unde am făcut o poză cu turla care îi iese lui Iorga din cap; am corectat imaginea defectă schimbând un pic unghiul
14:45- Gara şi Autogara Vălenii de Munte
15:00- Plec cu microbuzul spre Ploieşti
15:30- Sosesc în Ploieşti, în zona Spitalului Judeţean
16:00- Sosesc în gara Ploieşti Sud
16:47- Plec cu trenul R5010 spre casă

ALTITUDINI

366 m- Gara Slănic
657 m- părăsesc şoseaua intrând pe drumul dintre case
665 m- groapa de gunoi
635 m- vârfuleţul cu turmă de oi
617 m- vârfuleţul cu motociclişti
551 m- plantaţie şi vegetaţie arsă
515 m- fac stânga către Parcul Industrial
465 m- traversez pârâul care merge paralel cu latura opusă şoselei a Parcului Industrial
475 m- intru în şosea, lângă Parcul Industrial
360 m- intru în DN 1A
350 m- Autogara Vălenii de Munte
353 m- Gara Vălenii de Munte

HARTĂ ŞI PROFIL TRASEU




TEREN

Asfalt, în prima şi ultima parte (până la Muntele Verde, după Prahova Industrial Parc). Strat gros de frunze moarte sub şosea, după Muntele Verde. Potecă nu tocmai bine evidenţiată, până în pădurea de la est de vârfuleţul cu turma. Drum de pământ uşor de urmărit până la cotitura spre Olteni. Poteci de animale până în vârfuleţul al doilea, pe lângă care au trecut motocicliştii. Drum de pământ, relativ uşor de urmărit, până la intrarea în şosea, prin nordul Prahova Industrial Parc.

Zona pământoasă era pe alocuri noroioasă, uneori era brăzdată de pâraie care se întâmpla să umecteze o bandă mai largă de teren, pe pământ moale se vedeau uneori urme de animale, în special oi dar, într-un loc, am identificat şi o posibilă urmă de urs. În zonele de păşunat erau destul de multe “măslinuţe” de oaie, semn de densitate ovină mare.


Se anunţa vreme închisă, cu temperaturi resimţite între -5… +5 grade, cu posibile precipitaţii slabe, cu vânt până la 30 km/oră.

Am avut temperaturi constant pozitive, cu un scurt episod de temperatură posibil uşor negativă resimţită la mâinile neînmănuşate. Cerul a fost predominant noros, cu plafonul de nori probabil spre 1000 m altitudine. Câteodată s-a simţit şi ceva soare, temperatura crescând serios (probabil spre 20 de grade) în aceste scurte perioade. Vântul a bătut din când în când dar nu cred să fi atins viteza maximă prognozată. 

Precipitaţii nu au fost, existând o posibilă scurtă excepţie constând în stropi mici şi rari pe care cred că i-am simţit trecând prin dreptul PIP; tot atunci a fost un pic mai puternic şi vântul. În centrul localităţii Vălenii de Munte am observat un termometru care arăta 7 grade.

ECOIMPRESII

La marginile localităţilor Slănic şi Vălenii de Munte mi s-a părut că e cam multă mizerie, cu un mic plus pentru absenţa gropii de gunoi improvizate la margine de Vălenii de Munte. În zona cu pădure sau păşune era destul de curat, cu excepţia câtorva pet-uri abandonate din loc în loc.

Copacii par să fie cât de cât preţuiţi în zona Vălenii de Munte, în sensul că am văzut două echipe care păreau să cocoloşească copăcei plantaţi nu demult. Un plus pe tema asta aş da şi acelor şiruri paralele identificate deasupra PIP şi peste drum de acesta.

La Ploieşti pare să fie pus cât de cât la punct un sistem de colectare a deşeurilor, în drumul microbuzului observând o căruţă supraîncărcată cu saci care, cred eu, conţineau pet-uri care urmau să ajungă la un centru de colectare.

LOCALNICI

Atât Slănicul cât şi Vălenii de Munte par localităţi liniştite, cu locuitori calmi, relativ puţini, care privesc cu indiferenţă eventualul turist care le tranzitează oraşul. Totuşi, la nevoie, par de ajutor, ca în cazul acelui gospodar din Slănic care a potolit grupul de câini care mă urmărea din intersecţia Străzii Muntele Verde cu drumul spre Casa Pădurii- Schiuleşti.

Ciobanul mi s-a părut binevoitor pentru că nu m-a lăsat să mă lupt singur cu câinii. Omul care trecea dinspre Bughea de Sus către Str. Berevoieşti (PIP) părea la fel de indiferent faţă de turist precum locuitorii oraşelor suspomenite.

Şoferul microbuzului, în ciuda aspectului nu tocmai de încredere, s-a dovedit eficient şi binevoitor.

Singurele surprize neplăcute au fost beţivul de pe Str. Berevoieşti, unul dintre pasagerii microbuzului lângă care aveam să călătoresc până la Ploieşti Sud (timp suficient pentru a mă lămuri că e ceva gen om al străzii care trăieşte din mici “afaceri”- încerca să-mi vândă şi mie nişte ghete, amărâtul) şi aurolacii din gara Ploieşti Sud.

CHELTUIELI

Tren Bucureşti- Buda 6.9 lei (cu card tren plus)
Tren Buda- Slănic 5.3 lei
Microbuz Vălenii de Munte- Ploieşti (Spitalul Municipal) 6.5 lei
Tramvai în Ploieşti 2 lei
Tren Ploieşti Sud- Bucureşti Basarab 5.5 lei (cu card tren plus)
Lichide din rucsac: aproximativ 10 lei (Gatorade, energizant, apă plată)
Mâncare luată în rucsac şi consumată:  aproximativ 20 lei (sanddwich-uri şi batoane proteice)

În total, mai puţin de 60 de lei toată distracţia. 



sâmbătă, 6 februarie 2016

Din Posada spre Ghioşeşti, peste Pleşuva (30 ianuarie 2016)





După ce, pe la mijlocul lui ianuarie, mi se propusese să mă alătur unui grup mai dolofan, în ideea de a merge fiecare pe drumul său dar de a parcurge împreună drumul până în Valea Prahovei, ieşire în care eu urma să merg pe jos de la Pârâul Rece spre Predeal, prin Trei Brazi, după ce, nu numai din motiv de ger, a căzut tura din 23 ianuarie, mă trezesc în faţa unui week-end în care se anunţa vreme decentă, cu temperaturi în jur de 0 grade, vânt slab şi cer senin.
Planul meu, vechi de vreo două luni, era să urc din nou pe Pleşuva dar să închid circuitul în Comarnic, nu în Sinaia, ca până acum. Pentru că s-a nimerit să aibă şi Daniel nevoie de o tură lejeră, în care să-şi testeze glezna după traumatismul din noiembrie, am stabilit că plecăm la drum împreună. Pentru vineri seară împărţim sarcinile, eu merg la gară după bilete (păcat că nu se vând bilete online şi la trenurile Regio) apoi pregătesc sandwich-urile şi datele GPS, el face cumpărături.

Cu toată organizarea, pe 29 ianuarie tot spre miezul nopţii m-am băgat în pat.

Pe la 3:30 ne trezim iar pe la 4:45 pornim spre metrou. Prindem primul metrou al zilei, ajungem la gară exact în momentul în care era tras la peron R3001 (un tren destul de jegos dar care, surprinzător, avea o grămadă de vagoane, vreo 8, şi era mult mai liber decât te-ai fi aşteptat într-o zi de sâmbătă dintr-un week-end cu vreme numai bună pentru plimbare) şi uităm repede că metroul ne exasperase staţionând de câteva ori în tunel. Liniştea din tren a fost spulberată după Ploieşti odată cu urcarea lăutarului din Urlaţi şi a unui grup de tineri excesiv de veseli. Autoritatea, reprezentată de echipa de controlori, a fost sesizată de călătorii de la clasa întâi (nu că cei de la a doua erau mulţumiţi de situaţie, mai degrabă studiaseră manualul de supravieţuire urbană în care scrie că, dacă nu te deranjează extrem de tare, este bine să tolerezi comportamentele aiurea ale grupurilor care ar putea folosi violenţa fizică împotriva ta) şi a sugerat că lăutarul şi grupul de tineri ar putea fi coborâţi din tren sau ar putea fi luaţi la întrebări de un poliţist care s-ar fi putut urca la staţia următoare. Până la urmă lăutarul a redus sonorul, tinerii s-au potolit oarecum, împărţiţi fiind deja în două tabere, una care îşi dăduse seama că un poliţist ar putea aplica o amendă (parcă tulburarea liniştii publice ar putea fi invocată), cealaltă care insista să nu-şi dea seama că nu i-a cumpărat mă-sa tren. Ce mă intrigă pe mine e că omuleţii păreau destul de spălaţi, chestie care te-ar determina în mod normal să le acorzi prezumpţia de bun simţ.

Ajungând în zona de deal mă trezesc stresat de ceaţa din jur. Intru câteva clipe pe internet şi văd că ANM anunţase ceaţă în zonă până spre ora 9:00. Pentru astfel de mici îngrijorări e perfect să ai un device deştept. Parcă e mai comod decât să suni pe cineva care să acceseze pe un desktop meteoromania.ro în locul tău :)

Aproape de ora 9:00 coborâm în Posada şi pornim agale pe peron spre sud (adică în sens invers faţă de direcţia pe care se deplasa trenul), traversând şinele la capătul peronului şi continuând pe potecuţa dintre şine şi Prahova. Căţelul pe care îl întâlnisem în cele două ture din noiembrie 2015 nu îmi mai iese în cale de data asta. Potecuţa se transformă curând în drum, drumul virează dreapta şi, înainte să dea în râu, coteşte brusc stânga pe lângă un afloriment. Câţiva paşi mai încolo se trece Prahova peste un pod lat de lemn. Imediat după pod, pe partea dreaptă a drumului, nişte căţei îşi apără teritoriul, o stână sau ceva de genul acesta. Şeful haitei, la fel ca la precedenta mea vizită în zonă, se străduieşte să mă sperie lătrând la vreo 5 m în spatele meu până depăşesc total zona pe care o păzea (un ţarc, o anexă cu hrană pentru animale, o cale de acces noroioasă către o construcţie pe care o presupun sărăcăcioasă). Încă puţin şi ajungem la trifurcaţie. Înainte e ieşirea spre DN 1 (în care nimereşte un pic la sud de Muzeul Cinegetic, dacă am reţinut corect), la dreapta e drumul spre Schitul Lespezi. Dinspre schit coboară o maşină încărcată cu fân. Ne dăm pe dreapta şi constatăm că are suficient loc să treacă fără să trebuiască să ne urcăm noi în bălării. Ceva mai sus, ne prinde din urmă o vechitură de Dacie. Ne dăm pe stânga şi o lăsăm să treacă. Avea ceva spor la deal vechitura…


La bucla de dinainte de schit a drumului Daniel îmi arată o potecă. La prima vedere, nimereşte tot în drumul care ajunge deasupra schitului după o buclă lărguţă. Mi-am propus să o încerc cândva. Sub schit ne latră albitura legată pe platforma înierbată de lângă biserică. Ne punem de acord că nu avem chef de cele sfinte şi depăşim rapid locul. Trecem pe sub barieră. Aici îmi amintesc că, bazându-mă pe estimările privind stratul de zăpadă făcute de ANM, m-am temut că zăpada va complica trecerea pe sub barieră. Ei bine, faţă de cei 30 cm de zăpadă anunţaţi la Sinaia Cota 1500 şi faţă de cei 10- 25 cm anunţaţi pe traseul nostru, avem surpriza să nu întâlnim nici măcar un fulg de zăpadă în primele ore de traseu. Şerpuim odată cu drumul, ajungem deasupra schitului, nu reuşesc să mă prind pe unde ar ieşi poteca observată mai jos, mai lăsăm în laterale mici variante de drum dintre care una la dreapta, largă şi pământoasă. Insistăm pe drumul cu pietriş până ajungem la copacul frânt de lângă marcajul de distanţă având numărul 87. Pentru că, în preajma lui, ratasem pe 14 noiembrie drumul bun, mă opresc şi consult GPS-ul. Mă lămuresc că cracul de drum care tinde către faţa sudică a vârfului Pleşuva urmează să plece puţin mai sus, către stânga. Mai constat pe aici că nu cunosc locurile la fel de bine ca Cristi Iliescu, omul care ştie pe aici o scurtătură prin pădure care evită într-o oarecare măsură drumul. Pentru a ajunge să cunosc mai bine locurile e clar că voi reveni în zonă şi cu alte ocazii.

Mă debusolează un pic felul în care sunt numerotaţi copacii cu indicii legate de distanţă dar curând mă lămuresc (nu îmi amintesc pentru că nu reţinusem exact deşi Cristi Iliescu dădea mură în gură informaţia într-un jurnal) că intrarea pe potecă trebuie făcută în dreptul copacului inscripţionat cu 11, alături de silueta unei biserici scrijelită pe scoarţă. Recunosc locul în care pentru prima dată am constatat cât e de urcat până pe Pleşuva deci am un semn clar că sunt pe drumul corect. Curând văd o potecă în dreapta, plecând de lângă nişte cadavre de copaci proaspăt doborâţi. Îmi imaginez că a fost tăiat şi copacul cu 11 dar Daniel, avansând un pic, vede acel copac 20 de metri mai încolo.

Urmează o porţiune mai de angajament, cu pantă mai serioasă. Căldura din ultimele zile topise eventual zăpadă care fusese prezentă pe aici, din acest motiv noi am fost nevoiţi să urcăm pe o potecă destul de noroioasă, singura scăpare din noroi fiind pe porţiunile în care marginile potecii permiteau mersul pe iarbă, când era iarba prezentă, desigur. Chiar şi pe iarbă, ne stresa din când în când câte un rest de tufă de măceş, numai bună să te agăţi. Peste puţin timp intrăm în poiana cu adăpostul acela de lemn. Îl inspectez acum mai pe îndelete şi constat că avea dreptate Cristi, în caz de ploaie nu prea te ajută golurile din acoperiş. Păcat de peretele din dreapta, care pare bine izolat cu o foaie de carton dat cu smoală… Păcat şi de aspectul destul de murdar al interiorului… Cu toată cercetarea atentă, tot mi-a scăpat un detaliu important: sistemul de închidere a uşii dinspre interior. Îmi imaginez că e destul de aiurea să te trezeşti că îţi deschide ursul uşa odăii, undeva pe la miezul nopţii. :)

În partea de sus a poienii facem pauză. Daniel fuge în pădure după fragi şi mure, eu încerc să zac ca putoarea în iarbă dar constat că e cam ud pe jos. După ce că mă alergase Daniel până aici de ziceai că are motoraş la picioare, acum nici să mă odihnesc ca omul nu puteam... E adevărat că, în spiritul lenei desăvârşite, nu m-am îndurat să scot o folie de plastic din rucsac, folie pe care să-mi pot odihni hoitul.


Deşi cred că era pentru prima dată pe aici, Daniel deja deducea cam cum va evolua poteca. În câteva cuvinte, poteca urma să reintre în pădure, să urce un pic, să vireze stânga, să mai meargă o vreme, să vireze iar stânga şi să ajungă la borna de pe Vf. Pleşuva, acest uriaş vârf al Carpaţilor Româneşti. Fac eu mişto de el dar să ştiţi că-mi place vârfuleţul şi mă bucur că am avut ocazia să îl urc când cu haiducia alături de Cristi Iliescu




Facem poze de vârf, etalăm blazonul familiei, stricăm un check-in, bem o bere rece abia scoasă din frigiderul deghizat în bornă topografică, căscăm ochii, căscăm, ne uităm spre Comarnic, rămânem cu impresia că e cam scurtă tura dacă vom coborî direct aşa că îmi arunc un ochi pe GPS şi anunţ triumfător că, la vreo 800 m de aici, avem peisaj drăguţ spre Dichiu- Vânturiş- Vf. Cu Dor. Daniel începe să viseze la un loc din care să vadă şi altceva decât pădure, se uită la ceas şi mă convinge să mergem până acolo.

Eu reţinusem că e de coborât până acolo, în realitate s-a dovedit că am avut de urcat, atingem cu ocazia asta altitudinea maximă a turei, vedem şi Coştila ca bonus, mai fuge Daniel odată în pădure după fragi şi mure, eu rămân să fotografiez avioane (vorbesc serios, era culoar de zbor serios deasupra noastră), fac poze până mă plictisesc, blestem în gând ideea lui Daniel care l-a făcut să pună în rucsac tetrapak-ul cu cacao cu lapte. 










În sfârşit, se calmează lucrurile, ne luăm rămas bun de la acest loc cu o poză în care Daniel nu mai spera să apară, observând că maestrul fotograf îl cam marginalizează, o luăm înapoi la deal (de fapt la vale) luându-ne adio de la scurtul fragment de potecă în care am văzut ceva strat de zăpadă, un pic de gheaţă şi pământ întărit.

Înapoi la noroaiele noastre! De fapt întâi înapoi pe Pleşuva. Cer pauză, mănânc până mă plictisesc dintr-o bucată de pâine în care strecurasem şi o vagă felie de caşcaval, abandonez sandwich-ul în rucsac când ajung pe la jumătate, privim spre Comarnic şi... fugim într-acolo. Versantul evolua frumos la început dar curând începe să facă fiţe. Ba ne împiedicăm de o bucată de gresie, ba picăm în noroi, ba ne agaţă o tufă de măceş. O ramură de măceş are chiar obrăznicia să stea la un pas în faţa mutrei lui Daniel. Ne imaginăm că e neplăcut să iei un măceş în freză aşa că îl ocolim mirându-ne că mai erau fructe în ram.

Privind în jos aveam periodic senzaţia că versantul urmează să se rupă, degenerând într-un abrupt. Ne-am înşelat de fiecare dată. Mergem până ne plictisim pe un versant serios terorizat de eroziune, observ silueta Vf. Rădăcina pe care intenţionam să îl ocolim pe dreapta, am grijă să precizez rapid asta dar... mai aveam o grămadă până sub el. 


Pentru că teritoriul unei stâne (marcat cu căcăreze de toamnă) şi construcţiile mai mult sau mai puţin solide din apropiere ne deranjau vizual din ce în ce mai mult, căscăm ochii către dreapta şi identificăm un drum. Ne imaginăm o line frântă în lungul căreia să mergem pentru a ne împerechea cu drumul, trecem un răuleţ în dreptul singurei pete de zăpadă de pe versant, mai coborâm niţel şi primim binecuvântarea drumului care începe să evolueze la picioarele noastre. 

Virăm stânga, trecem şi cu drumul peste cursul de apă trecut cu piciorul mai devreme, iar mă trezesc alergat de motoraşele din călcâiele lui Daniel, am noroc să-l ţină pe loc nişte lătrături, ne regrupăm exact înainte de căsuţa de pe dreapta. Ajungem în dreptul curajosului căţeluş care se piteşte imediat după un val de pământ. Intrăm, absolut surprinzător, pe asfalt. Finalul asfaltului era însoţit de un indicator de drum în lucru, drum gândit spre avantajul Romsilva, drum care să-i ajute să fure mai repede lemnul, desigur. Deci ne aflam la începutul viitorului drum modernizat (sper că nu şi asfaltat) Belia- Gurguiata.




Daniel se uită cam urât la asfaltul care evoluează spre SSE, îi propun ca alternativă uliţa noroioasă care merge spre est deşi această ultimă variantă părea să ne scoată cam aiurea faţă de gara Comarnic. Ne punem de acord să mergem pe varianta pe care o gândisem eu de acasă şi pornim pe asfalt numărând maşinile care evoluau pe marginea de sus a Ghioşeştiului. Aveam să numărăm vreo 3 maşini până să ajungem aproape de DN 1. Dacă s-a asfaltat doar pentru 3 maşini/oră suntem de părere că investiţia e cvasiinutilă. Sau e mai bine să acceptăm că sunt încurcate căile domnului primar sau domnului director de exploatare al Romsilva?

Eu speram ca, ocolind localitatea, să mai avem parte de ceva peisaj. În realitate am avut parte de ceva mizerie pe dreapta, provenind probabil de la materialele folosite pentru asfaltare (sau pentru una dintre construcţiile din apropiere), exact în dreptul unor băncuţe la care ne-am fi aşezat dacă nu ar fi mirosit într-un stil de groapă de gunoi. Mai încolo vedem o echipă de cai plus câţiva oameni, în apropierea unui izvor situat sub şosea, tot pe dreapta. Aici eram deja pe cumpăna apelor dintre Prahova şi Belia, pare-se. Aş zice că e locul în care am fost mulţumit de ce vedeam.

Mai departe intrăm printre case sau loturi măsurate pentru viitoare case sau loturi în care la putere erau gazele (mai exact ţevile prin care trece gaz metan), lăsăm un crac de stradă să coboare în stânga, mai lăsăm şi o fantomă de drum să pornească pe lângă nişte garduri, în dreapta [din documentarea făcută acasă reieşea, cu aproximaţie, că acea fantomă de drum ţine în continuare cumpăna apelor (dintre Prahova şi Belia) apoi nimereşte în Belia şi o traversează]. Această variantă, în lungul interfluviului, intenţionez să o parcurg cândva, în cadrul unui circuit Comarnic- Breaza.

Surprinzător, în Ghioşeşti copii încă ştiu să se joace. Găsim pe asfalt câteva şotroane desenate (copii nu s-au arătat, fiind probabil la masă sau pitiţi prin curţi) iar mai încolo, câţiva adolescenţi au luat o scurtă pauză cu jocul lor de fotbal pentru a ne permite să trecem fără să luăm o minge în freză..

A venit şi momentul în care deşi mă aşteptam să apară continuare spre înainte a drumului pe care veneam dar şi ramificarea acestuia spre stânga. Nu ştiu dacă am citit eu incorect harta sau este vorba de o eroare de cartare dar m-am trezit, aproape de locul în care mă aşteptam să dau de bifurcaţie, că singura variantă de drum existentă o ia la vale spre stânga, cumva paralel cu ce mă aşteptam eu să se bifurce. Din acel punct, vag debusolat, am încercat să ţin străzile şi uliţele care merg transversal pe terasele Prahovei, ţinând aproximativ direcţia est. Chiar dacă pantele erau uneori mari, pe fruntea teraselor, se mergea bine dacă străzile erau cât de cât pavate. Ultima frunte de terasă am abordat-o din greşeală pe o uliţă mai mâzgoasă pentru că fusesem neatent la o intersecţie aflată ceva mai în urmă. Partea bună e că strada pavată şi uliţa noroioasă nimereau în albia Prahovei cam în acelaşi loc, în apropierea Pensiunii Comarnic . Partea proastă e că se cam aluneca pe mâzgă aşa că ne-am mai proptit în beţe din când în când.

Virăm stânga, la podul peste Prahova facem dreapta, schimbăm un pic direcţia către stânga sub podul căii ferate, intrăm în DN 1 şi începem să urcăm pe el până ne plictisim, depăşind mici repere pe care le reţinusem de pe Street View (de exemplu Dispensarul Medical Prinţul pilot George Valentin Bibescu). În sfârşit, ajungem la gară unde apuc să-mi strâng beţele cât timp a luat Daniel biletele apoi am mers pe peron aşteptând 3008-ul. 

Micul meu regret este că, la final, nu am apucat să verific dacă ulicioara care merge exact la nord de fabrica de ciment ajunge cu adevărat în strada care merge paralel cu calea ferată, pe partea cealaltă a fabricii. Trebuie să aflu asta pentru a şti dacă, în ture viitoare, tot spre podul de la sud de gară mă îndrept sau pot căuta un drum mai scurt către gară, tăind cumva spre sud-est pe străzile din Ghioşeşti.

 CRONOLOGIE

06:23- plecăm din Bucureşti Nord
08:39- Gara Posada
08:50- pornim GPS-ul
09:00- ramificaţie spre Schitul Lespezi
09:15- am depăşit Schitul Lespezi
10:00- marcajul 11, părăsim către dreapta drumul forestier
10:15- intrăm în poiana cu adăpostul din lemn, cu acoperiş găurit
11:35- 11:45- staţionare pe Vf. Pleşuva
12:20- 12:45- staţionare în poiana cu vizibilitate spre Dichiu, Vânturiş, Vf. cu Dor, Coştila
13:10- 13:45- staţionare pe Vf. Pleşuva
13:55- tăiem curba de nivel de la 1200 m
14:15- tăiem curba de nivel de la 1000 m
14:19- traversăm un mic pârâu
14:25- intrăm pe drum forestier Belia- Gurguiata
14:35- sub Vf. Rădăcina, ocolit de drumuri pe dreapta (asfaltat) şi pe stânga (uliţă)
14:50- tăiem curba de nivel de 800 m (bifurcaţie)
15:15- începem să tăiem transversal terasele Prahovei
15:35- pod peste Prahova urmat de trecere pe sub calea ferată şi de intrarea pe DN 1
15:50- Gara Comarnic
16:14- plecăm din Comarnic cu R3008

TIMP TOTAL ÎNTRE TRENURI: aproximativ 7 ore şi 30 minute

DURATĂ STAŢIONĂRI MĂSURATE, în timpul traseului: 70 minute

DISTANŢĂ PARCURSĂ PE JOS: 18,5 km

ALTITUDINI

607 m- Gara Posada
600 m- ramificaţie spre schitul Lespezi
660 m- Schitul Lespezi
850 m- marcajul 11
1000 m- adăpost de lemn
1240 m- bifurcaţie imediat sub Vf. Pleşuva
1255- 1262 m- Vf. Pleşuva
1288 m- altitudinea maximă a turei, poiana cu vizibilitate de la NV de Vf. Pleşuva
955 m- traversăm un mic pârâu
885 m- intrăm pe drum forestier Belia- Gurguiata
840 m- ramificaţie sub Vf. Rădăcina
551 m- intrăm pe DN 1
560 m- Gara Comarnic

STAREA VREMII

Dimineaţă, pe tren, ceaţă. 

Odată coborâţi în Posada cer senin, temperatură spre 0 grade (bălţi cu pojghiţă de gheaţă la suprafaţă), vânt aproape inexistent.

În timpul unui popas în zona cea mai înaltă a traseului, 20 de grade Celsius arătate de termometrul din buzunarul rucsacului.

Vizibilitate perfectă tot timpul petrecut pe traseu.

Ceaţă, pe tren, la întoarcere.

STAREA TERENULUI

Pietrişul de pe drum, combinat cu potecă uscată, cu ceva noroi (oarecum uscat şi el, friabil), cu ceva iarbă, pământ îngheţat sau strat subţire de gheaţă ori zăpadă (10- 20 cm, extrem de rar, în şanţurile potecii din zona înaltă).