Din Posada spre Ghioşeşti, peste Pleşuva (30 ianuarie 2016)

După ce, pe la mijlocul lui ianuarie, mi se propusese să mă alătur unui grup mai dolofan, în ideea de a merge fiecare pe drumul său dar de a parcurge împreună drumul până în Valea Prahovei, ieşire în care eu urma să merg pe jos de la Pârâul Rece spre Predeal, prin Trei Brazi, după ce, nu numai din motiv de ger, a căzut tura din 23 ianuarie, mă trezesc în faţa unui week-end în care se anunţa vreme decentă, cu temperaturi în jur de 0 grade, vânt slab şi cer senin.

Planul meu, vechi de vreo două luni, era să urc din nou pe Pleşuva dar să închid circuitul în Comarnic, nu în Sinaia, ca până acum. Pentru că s-a nimerit să aibă şi Daniel nevoie de o tură lejeră, în care să-şi testeze glezna după traumatismul din noiembrie, am stabilit că plecăm la drum împreună. Pentru vineri seară împărţim sarcinile, eu merg la gară după bilete (păcat că nu se vând bilete online şi la trenurile Regio) apoi pregătesc sandwich-urile şi datele GPS, el face cumpărături.

Cu toată organizarea, pe 29 ianuarie tot spre miezul nopţii m-am băgat în pat.

Pe la 3:30 ne trezim iar pe la 4:45 pornim spre metrou. Prindem primul metrou al zilei, ajungem la gară exact în momentul în care era tras la peron R3001 (un tren destul de jegos dar care, surprinzător, avea o grămadă de vagoane, vreo 8, şi era mult mai liber decât te-ai fi aşteptat într-o zi de sâmbătă dintr-un week-end cu vreme numai bună pentru plimbare) şi uităm repede că metroul ne exasperase staţionând de câteva ori în tunel. Liniştea din tren a fost spulberată după Ploieşti odată cu urcarea lăutarului din Urlaţi şi a unui grup de tineri excesiv de veseli. Autoritatea, reprezentată de echipa de controlori, a fost sesizată de călătorii de la clasa întâi (nu că cei de la a doua erau mulţumiţi de situaţie, mai degrabă studiaseră manualul de supravieţuire urbană în care scrie că, dacă nu te deranjează extrem de tare, este bine să tolerezi comportamentele aiurea ale grupurilor care ar putea folosi violenţa fizică împotriva ta) şi a sugerat că lăutarul şi grupul de tineri ar putea fi coborâţi din tren sau ar putea fi luaţi la întrebări de un poliţist care s-ar fi putut urca la staţia următoare. Până la urmă lăutarul a redus sonorul, tinerii s-au potolit oarecum, împărţiţi fiind deja în două tabere, una care îşi dăduse seama că un poliţist ar putea aplica o amendă (parcă tulburarea liniştii publice ar putea fi invocată), cealaltă care insista să nu-şi dea seama că nu i-a cumpărat mă-sa tren. Ce mă intrigă pe mine e că omuleţii păreau destul de spălaţi, chestie care te-ar determina în mod normal să le acorzi prezumpţia de bun simţ.

Ajungând în zona de deal mă trezesc stresat de ceaţa din jur. Intru câteva clipe pe internet şi văd că ANM anunţase ceaţă în zonă până spre ora 9:00. Pentru astfel de mici îngrijorări e perfect să ai un device deştept. Parcă e mai comod decât să suni pe cineva care să acceseze pe un desktop meteoromania.ro în locul tău :)

Aproape de ora 9:00 coborâm în Posada şi pornim agale pe peron spre sud (adică în sens invers faţă de direcţia pe care se deplasa trenul), traversând şinele la capătul peronului şi continuând pe potecuţa dintre şine şi Prahova. Căţelul pe care îl întâlnisem în cele două ture din noiembrie 2015 nu îmi mai iese în cale de data asta. Potecuţa se transformă curând în drum, drumul virează dreapta şi, înainte să dea în râu, coteşte brusc stânga pe lângă un afloriment. Câţiva paşi mai încolo se trece Prahova peste un pod lat de lemn. Imediat după pod, pe partea dreaptă a drumului, nişte căţei îşi apără teritoriul, o stână sau ceva de genul acesta. Şeful haitei, la fel ca la precedenta mea vizită în zonă, se străduieşte să mă sperie lătrând la vreo 5 m în spatele meu până depăşesc total zona pe care o păzea (un ţarc, o anexă cu hrană pentru animale, o cale de acces noroioasă către o construcţie pe care o presupun sărăcăcioasă). Încă puţin şi ajungem la trifurcaţie. Înainte e ieşirea spre DN 1 (în care nimereşte un pic la sud de Muzeul Cinegetic, dacă am reţinut corect), la dreapta e drumul spre Schitul Lespezi. Dinspre schit coboară o maşină încărcată cu fân. Ne dăm pe dreapta şi constatăm că are suficient loc să treacă fără să trebuiască să ne urcăm noi în bălării. Ceva mai sus, ne prinde din urmă o vechitură de Dacie. Ne dăm pe stânga şi o lăsăm să treacă. Avea ceva spor la deal vechitura…

La bucla de dinainte de schit a drumului Daniel îmi arată o potecă. La prima vedere, nimereşte tot în drumul care ajunge deasupra schitului după o buclă lărguţă. Mi-am propus să o încerc cândva. Sub schit ne latră albitura legată pe platforma înierbată de lângă biserică. Ne punem de acord că nu avem chef de cele sfinte şi depăşim rapid locul. Trecem pe sub barieră. Aici îmi amintesc că, bazându-mă pe estimările privind stratul de zăpadă făcute de ANM, m-am temut că zăpada va complica trecerea pe sub barieră. Ei bine, faţă de cei 30 cm de zăpadă anunţaţi la Sinaia Cota 1500 şi faţă de cei 10- 25 cm anunţaţi pe traseul nostru, avem surpriza să nu întâlnim nici măcar un fulg de zăpadă în primele ore de traseu. Şerpuim odată cu drumul, ajungem deasupra schitului, nu reuşesc să mă prind pe unde ar ieşi poteca observată mai jos, mai lăsăm în laterale mici variante de drum dintre care una la dreapta, largă şi pământoasă. Insistăm pe drumul cu pietriş până ajungem la copacul frânt de lângă marcajul de distanţă având numărul 87. Pentru că, în preajma lui, ratasem pe 14 noiembrie drumul bun, mă opresc şi consult GPS-ul. Mă lămuresc că cracul de drum care tinde către faţa sudică a vârfului Pleşuva urmează să plece puţin mai sus, către stânga. Mai constat pe aici că nu cunosc locurile la fel de bine ca Cristi Iliescu, omul care ştie pe aici o scurtătură prin pădure care evită într-o oarecare măsură drumul. Pentru a ajunge să cunosc mai bine locurile e clar că voi reveni în zonă şi cu alte ocazii.

Mă debusolează un pic felul în care sunt numerotaţi copacii cu indicii legate de distanţă dar curând mă lămuresc (nu îmi amintesc pentru că nu reţinusem exact deşi Cristi Iliescu dădea mură în gură informaţia într-un jurnal) că intrarea pe potecă trebuie făcută în dreptul copacului inscripţionat cu 11, alături de silueta unei biserici scrijelită pe scoarţă. Recunosc locul în care pentru prima dată am constatat cât e de urcat până pe Pleşuva deci am un semn clar că sunt pe drumul corect. Curând văd o potecă în dreapta, plecând de lângă nişte cadavre de copaci proaspăt doborâţi. Îmi imaginez că a fost tăiat şi copacul cu 11 dar Daniel, avansând un pic, vede acel copac 20 de metri mai încolo.

Urmează o porţiune mai de angajament, cu pantă mai serioasă. Căldura din ultimele zile topise eventual zăpadă care fusese prezentă pe aici, din acest motiv noi am fost nevoiţi să urcăm pe o potecă destul de noroioasă, singura scăpare din noroi fiind pe porţiunile în care marginile potecii permiteau mersul pe iarbă, când era iarba prezentă, desigur. Chiar şi pe iarbă, ne stresa din când în când câte un rest de tufă de măceş, numai bună să te agăţi. Peste puţin timp intrăm în poiana cu adăpostul acela de lemn. Îl inspectez acum mai pe îndelete şi constat că avea dreptate Cristi, în caz de ploaie nu prea te ajută golurile din acoperiş. Păcat de peretele din dreapta, care pare bine izolat cu o foaie de carton dat cu smoală… Păcat şi de aspectul destul de murdar al interiorului… Cu toată cercetarea atentă, tot mi-a scăpat un detaliu important: sistemul de închidere a uşii dinspre interior. Îmi imaginez că e destul de aiurea să te trezeşti că îţi deschide ursul uşa odăii, undeva pe la miezul nopţii. :)

În partea de sus a poienii facem pauză. Daniel fuge în pădure după fragi şi mure, eu încerc să zac ca putoarea în iarbă dar constat că e cam ud pe jos. După ce că mă alergase Daniel până aici de ziceai că are motoraş la picioare, acum nici să mă odihnesc ca omul nu puteam... E adevărat că, în spiritul lenei desăvârşite, nu m-am îndurat să scot o folie de plastic din rucsac, folie pe care să-mi pot odihni hoitul.

Deşi cred că era pentru prima dată pe aici, Daniel deja deducea cam cum va evolua poteca. În câteva cuvinte, poteca urma să reintre în pădure, să urce un pic, să vireze stânga, să mai meargă o vreme, să vireze iar stânga şi să ajungă la borna de pe Vf. Pleşuva, acest uriaş vârf al Carpaţilor Româneşti. Fac eu mişto de el dar să ştiţi că-mi place vârfuleţul şi mă bucur că am avut ocazia să îl urc când cu haiducia alături de Cristi Iliescu. 

Facem poze de vârf, etalăm blazonul familiei, stricăm un check-in, bem o bere rece abia scoasă din frigiderul deghizat în bornă topografică, căscăm ochii, căscăm, ne uităm spre Comarnic, rămânem cu impresia că e cam scurtă tura dacă vom coborî direct aşa că îmi arunc un ochi pe GPS şi anunţ triumfător că, la vreo 800 m de aici, avem peisaj drăguţ spre Dichiu- Vânturiş- Vf. Cu Dor. Daniel începe să viseze la un loc din care să vadă şi altceva decât pădure, se uită la ceas şi mă convinge să mergem până acolo.

Eu reţinusem că e de coborât până acolo, în realitate s-a dovedit că am avut de urcat, atingem cu ocazia asta altitudinea maximă a turei, vedem şi Coştila ca bonus, mai fuge Daniel odată în pădure după fragi şi mure, eu rămân să fotografiez avioane (vorbesc serios, era culoar de zbor serios deasupra noastră), fac poze până mă plictisesc, blestem în gând ideea lui Daniel care l-a făcut să pună în rucsac tetrapak-ul cu cacao cu lapte. 

În sfârşit, se calmează lucrurile, ne luăm rămas bun de la acest loc cu o poză în care Daniel nu mai spera să apară, observând că maestrul fotograf îl cam marginalizează, o luăm înapoi la deal (de fapt la vale) luându-ne adio de la scurtul fragment de potecă în care am văzut ceva strat de zăpadă, un pic de gheaţă şi pământ întărit.

Înapoi la noroaiele noastre! De fapt întâi înapoi pe Pleşuva. Cer pauză, mănânc până mă plictisesc dintr-o bucată de pâine în care strecurasem şi o vagă felie de caşcaval, abandonez sandwich-ul în rucsac când ajung pe la jumătate, privim spre Comarnic şi... fugim într-acolo. Versantul evolua frumos la început dar curând începe să facă fiţe. Ba ne împiedicăm de o bucată de gresie, ba picăm în noroi, ba ne agaţă o tufă de măceş. O ramură de măceş are chiar obrăznicia să stea la un pas în faţa mutrei lui Daniel. Ne imaginăm că e neplăcut să iei un măceş în freză aşa că îl ocolim mirându-ne că mai erau fructe în ram.

Privind în jos aveam periodic senzaţia că versantul urmează să se rupă, degenerând într-un abrupt. Ne-am înşelat de fiecare dată. Mergem până ne plictisim pe un versant serios terorizat de eroziune, observ silueta Vf. Rădăcina pe care intenţionam să îl ocolim pe dreapta, am grijă să precizez rapid asta dar... mai aveam o grămadă până sub el. 

Pentru că teritoriul unei stâne (marcat cu căcăreze de toamnă) şi construcţiile mai mult sau mai puţin solide din apropiere ne deranjau vizual din ce în ce mai mult, căscăm ochii către dreapta şi identificăm un drum. Ne imaginăm o line frântă în lungul căreia să mergem pentru a ne împerechea cu drumul, trecem un răuleţ în dreptul singurei pete de zăpadă de pe versant, mai coborâm niţel şi primim binecuvântarea drumului care începe să evolueze la picioarele noastre. 

Virăm stânga, trecem şi cu drumul peste cursul de apă trecut cu piciorul mai devreme, iar mă trezesc alergat de motoraşele din călcâiele lui Daniel, am noroc să-l ţină pe loc nişte lătrături, ne regrupăm exact înainte de căsuţa de pe dreapta. Ajungem în dreptul curajosului căţeluş care se piteşte imediat după un val de pământ. Intrăm, absolut surprinzător, pe asfalt. Finalul asfaltului era însoţit de un indicator de drum în lucru, drum gândit spre avantajul Romsilva, drum care să-i ajute să fure mai repede lemnul, desigur. Deci ne aflam la începutul viitorului drum modernizat (sper că nu şi asfaltat) Belia- Gurguiata.

Daniel se uită cam urât la asfaltul care evoluează spre SSE, îi propun ca alternativă uliţa noroioasă care merge spre est deşi această ultimă variantă părea să ne scoată cam aiurea faţă de gara Comarnic. Ne punem de acord să mergem pe varianta pe care o gândisem eu de acasă şi pornim pe asfalt numărând maşinile care evoluau pe marginea de sus a Ghioşeştiului. Aveam să numărăm vreo 3 maşini până să ajungem aproape de DN 1. Dacă s-a asfaltat doar pentru 3 maşini/oră suntem de părere că investiţia e cvasiinutilă. Sau e mai bine să acceptăm că sunt încurcate căile domnului primar sau domnului director de exploatare al Romsilva?

Eu speram ca, ocolind localitatea, să mai avem parte de ceva peisaj. În realitate am avut parte de ceva mizerie pe dreapta, provenind probabil de la materialele folosite pentru asfaltare (sau pentru una dintre construcţiile din apropiere), exact în dreptul unor băncuţe la care ne-am fi aşezat dacă nu ar fi mirosit într-un stil de groapă de gunoi. Mai încolo vedem o echipă de cai plus câţiva oameni, în apropierea unui izvor situat sub şosea, tot pe dreapta. Aici eram deja pe cumpăna apelor dintre Prahova şi Belia, pare-se. Aş zice că e locul în care am fost mulţumit de ce vedeam.

Mai departe intrăm printre case sau loturi măsurate pentru viitoare case sau loturi în care la putere erau gazele (mai exact ţevile prin care trece gaz metan), lăsăm un crac de stradă să coboare în stânga, mai lăsăm şi o fantomă de drum să pornească pe lângă nişte garduri, în dreapta [din documentarea făcută acasă reieşea, cu aproximaţie, că acea fantomă de drum ţine în continuare cumpăna apelor (dintre Prahova şi Belia) apoi nimereşte în Belia şi o traversează]. Această variantă, în lungul interfluviului, intenţionez să o parcurg cândva, în cadrul unui circuit Comarnic- Breaza.

Surprinzător, în Ghioşeşti copii încă ştiu să se joace. Găsim pe asfalt câteva şotroane desenate (copii nu s-au arătat, fiind probabil la masă sau pitiţi prin curţi) iar mai încolo, câţiva adolescenţi au luat o scurtă pauză cu jocul lor de fotbal pentru a ne permite să trecem fără să luăm o minge în freză..

A venit şi momentul în care deşi mă aşteptam să apară continuare spre înainte a drumului pe care veneam dar şi ramificarea acestuia spre stânga. Nu ştiu dacă am citit eu incorect harta sau este vorba de o eroare de cartare dar m-am trezit, aproape de locul în care mă aşteptam să dau de bifurcaţie, că singura variantă de drum existentă o ia la vale spre stânga, cumva paralel cu ce mă aşteptam eu să se bifurce. Din acel punct, vag debusolat, am încercat să ţin străzile şi uliţele care merg transversal pe terasele Prahovei, ţinând aproximativ direcţia est. Chiar dacă pantele erau uneori mari, pe fruntea teraselor, se mergea bine dacă străzile erau cât de cât pavate. Ultima frunte de terasă am abordat-o din greşeală pe o uliţă mai mâzgoasă pentru că fusesem neatent la o intersecţie aflată ceva mai în urmă. Partea bună e că strada pavată şi uliţa noroioasă nimereau în albia Prahovei cam în acelaşi loc, în apropierea Pensiunii Comarnic . Partea proastă e că se cam aluneca pe mâzgă aşa că ne-am mai proptit în beţe din când în când.

Virăm stânga, la podul peste Prahova facem dreapta, schimbăm un pic direcţia către stânga sub podul căii ferate, intrăm în DN 1 şi începem să urcăm pe el până ne plictisim, depăşind mici repere pe care le reţinusem de pe Street View (de exemplu Dispensarul Medical Prinţul pilot George Valentin Bibescu). În sfârşit, ajungem la gară unde apuc să-mi strâng beţele cât timp a luat Daniel biletele apoi am mers pe peron aşteptând 3008-ul. 

Micul meu regret este că, la final, nu am apucat să verific dacă ulicioara care merge exact la nord de fabrica de ciment ajunge cu adevărat în strada care merge paralel cu calea ferată, pe partea cealaltă a fabricii. Trebuie să aflu asta pentru a şti dacă, în ture viitoare, tot spre podul de la sud de gară mă îndrept sau pot căuta un drum mai scurt către gară, tăind cumva spre sud-est pe străzile din Ghioşeşti.

 CRONOLOGIE

06:23- plecăm din Bucureşti Nord

08:39- Gara Posada

08:50- pornim GPS-ul

09:00- ramificaţie spre Schitul Lespezi

09:15- am depăşit Schitul Lespezi

10:00- marcajul 11, părăsim către dreapta drumul forestier

10:15- intrăm în poiana cu adăpostul din lemn, cu acoperiş găurit

11:35- 11:45- staţionare pe Vf. Pleşuva

12:20- 12:45- staţionare în poiana cu vizibilitate spre Dichiu, Vânturiş, Vf. cu Dor, Coştila

13:10- 13:45- staţionare pe Vf. Pleşuva

13:55- tăiem curba de nivel de la 1200 m

14:15- tăiem curba de nivel de la 1000 m

14:19- traversăm un mic pârâu

14:25- intrăm pe drum forestier Belia- Gurguiata

14:35- sub Vf. Rădăcina, ocolit de drumuri pe dreapta (asfaltat) şi pe stânga (uliţă)

14:50- tăiem curba de nivel de 800 m (bifurcaţie)

15:15- începem să tăiem transversal terasele Prahovei

15:35- pod peste Prahova urmat de trecere pe sub calea ferată şi de intrarea pe DN 1

15:50- Gara Comarnic

16:14- plecăm din Comarnic cu R3008

TIMP TOTAL ÎNTRE TRENURI: aproximativ 7 ore şi 30 minute

DURATĂ STAŢIONĂRI MĂSURATE, în timpul traseului: 70 minute

DISTANŢĂ PARCURSĂ PE JOS: 18,5 km

ALTITUDINI

607 m- Gara Posada

600 m- ramificaţie spre schitul Lespezi

660 m- Schitul Lespezi

850 m- marcajul 11

1000 m- adăpost de lemn

1240 m- bifurcaţie imediat sub Vf. Pleşuva

1255- 1262 m- Vf. Pleşuva

1288 m- altitudinea maximă a turei, poiana cu vizibilitate de la NV de Vf. Pleşuva

955 m- traversăm un mic pârâu

885 m- intrăm pe drum forestier Belia- Gurguiata

840 m- ramificaţie sub Vf. Rădăcina

551 m- intrăm pe DN 1

560 m- Gara Comarnic

STAREA VREMII

Dimineaţă, pe tren, ceaţă. 

Odată coborâţi în Posada cer senin, temperatură spre 0 grade (bălţi cu pojghiţă de gheaţă la suprafaţă), vânt aproape inexistent.

În timpul unui popas în zona cea mai înaltă a traseului, 20 de grade Celsius arătate de termometrul din buzunarul rucsacului.

Vizibilitate perfectă tot timpul petrecut pe traseu.

Ceaţă, pe tren, la întoarcere.

STAREA TERENULUI

Pietrişul de pe drum, combinat cu potecă uscată, cu ceva noroi (oarecum uscat şi el, friabil), cu ceva iarbă, pământ îngheţat sau strat subţire de gheaţă ori zăpadă (10- 20 cm, extrem de rar, în şanţurile potecii din zona înaltă).