vineri, 29 aprilie 2016

Eu centrez, eu dau cu capul...



A ţşpea zi în care sunt stăpânul recepţiei, în urma plecării colegei în concediu (concediu de care, pe principiul văzând şi reacţionând, aflam pe măsură ce era luat şi prelungit, nu înainte de a fi luat cum s-ar fi procedat probabil dacă eram un tăntălău incult şi retardat).

După ce ieri am fost mai greu de găsit în birou în prima parte a zilei pentru că aveam ceva de verificat şi pe un calculator din alt birou, azi s-a nimerit să plec iar, pentru câteva minute, cu treburi. Dat fiind că, în biroul meu ori se adună toţi bufonii (când e pe aici şi unul dintre bufonii şefi), ori nu e nici dracu`, curierul care a nimerit în momentul nu tocmai potrivit s-a împiedicat de o colegă ultramegasupersimpatică, singura licenţiată în geografie despre care am auzit că a reuşit să se rătăcească, în maşină fiind, colega găsind imediat soluţia.

A venit la un geam dincolo de care întâmplător mă aflam şi eu să miorlăie că nu e nimeni în recepţie... Nu conta pentru ea că trimiterile care trebuiau recepţionate nu aveau nici o treabă cu departamentul meu, nu conta că pentru ele putea semna şi femeia de serviciu, şi căţelul de la intrarea în firmă, nu conta că eu semnasem de sute de ori pentru trimiteri adresate departamentului ei, nu conta că era cel puţin un pix la vedere, nu conta că ar fi putut şi curierul să aştepte odată în viaţă, nu conta că era vizibil de ţşpe zile că lucrez singur, nu conta că puteam să fiu la baie, să urinez (pe legea antifumat, cum aud că ar face femeia de serviciu). Nimic nu conta... Eu trebuia să mă clonez astfel încât să fiu atât în recepţie cât şi într-un eventual alt loc unde aş fi avut treabă.

Ce-mi place mie când se găseşte back-up pentru oricine dar pentru omul de care se lovesc de-a valma clienţi şi furnizori cu greu se găseşte back-up fie şi pentru 5 minute... Şi spun asta pentru că, în zilele în care sunt singur (22 zile pe an, cât e firesc să aibă cealaltă persoană concediu) mă străduiesc să fiu la dispoziţia tuturor aproape tot timpul, ajungând la situaţii penibile în care, dacă e musai să urinez, mă întorc de la toaletă fără să mai pierd vremea spălându-mă pe mâini iar dacă am maţele deranjate (sunt anxios, am probabil colon iritabil, aş putea spune că sunt bolnav până la urmă şi să profit de boala mea, cum am văzut că fac diverşi oportunişti) mă străduiesc să merg la toaletă în intervale în care experienţa îmi spune că este extrem de puţin probabil să aibă cineva nevoie de mine în birou.

Până la urmă bine zice Orwell:

Toate animalele sunt egale dar unele animale sunt mai egale decât altele.

Dacă nu aţi citit deja Ferma animalelor, acum e momentul să v-o cumpăraţi! Costă cât un pachet de ţigări şi vă oferă un tip de plăcere incomparabil mai sănătoasă. În plus, orice carte comandată prin link-ul de mai sus îmi oferă câţiva bani (bani, nu lei... :( ) comision (perfect legal, cu taxe plătite conform normelor fiscale). Astfel de mici comisioane îmi permit (odată la o sută de ani când ele devin plătibile) să-mi cumpăr la rândul meu un pic mai multe lucruri decât pot cumpăra din salariul meu de rahat...

Vinerea mare...



Încă una de anul trecut, pe vremea asta...

El: Am vrut să ţin post dar am pus din reflex lapte în cafea.

Ea: Prostule! Vezi să nu mai mănânci şi altceva aiurea.

Eu: Corect! Totuşi, parcă ar merge şi un şniţel... :))

Mai târziu:

-Mâine fac un grătar...
-Nu mâine, duminică faci grătar.
-De ceeeee?
-Dacă ai intenţionat să posteşti azi nu are logică să mănânci mâine grătar. Las-o pe duminică...


Câteva clipe mai târziu îmi dau seama că nu era momentul potrivit pentru un discurs creştin aşa că mă întorc la 180 de grade:

-Dar de ce încerc eu să te lămuresc că postul se termină la finalul zilei de sâmbătă? În definitiv ştim amândoi la fel de bine că postul este o prostie...


miercuri, 27 aprilie 2016

Miercurea mare...



Una de anul trecut, pe vremea asta...

El, pus pe glume: Bună-i apa, nu-i ca vinu... Ştiţi continuarea, nu-i aşa?

Ea, proaspătă pasionată de excursii pe la mânăstiri, minte: Nu o ştiu. Şi nici nu vreau să o aud.

Eu, aparent aprobând-o: Corect! E post. Şi e miercurea.... de 24 de ore.

sâmbătă, 9 aprilie 2016

3 aprilie 2016, a doua mea cursă oficială de 10k





Era începutul lui ianuarie când am aflat de cursa de 10 km organizată de Bucharest Running Club, probabil cel mai experimentat organizator de curse de alergare din oraş. Pentru că eram cuprins de elan revoluţionar, m-am înscris urgent. A durat nişte săptămâni până să îmi dispară emoţiile legate de înscriere, din cauza faptului că mult timp suma plătită îmi apărea doar blocată iar scrisoarea de confirmare a înscrierii insista să întârzie, la fel ca modulul de registration lookup de pe site-ul http://bucuresti10km.ro/ro/

Până la urmă s-au rezolvat toate aspectele birocratice, am avut ocazia de a face şi câteva antrenamente de duminică (în aproape toate duminicile de după 14 februarie, inclusiv), m-am confruntat cu vremea nu mereu plăcută (vânt, frig), mi-am depăşit propriul record de distanţă, ajungând chiar cu o săptămână înaintea cursei de 10k la primul aproape semimaraton alergat ca antrenament (circa 20 km alergaţi pe 27 martie, într-un timp care îmi dă speranţe pentru semimaratonul oficial din 15 mai), am făcut loc şi unei mici drumeţii prin Subcarpaţi...

Cu câteva zile înaintea cursei, unele frustrări mici dar constante legate de job m-au făcut să cam pic în braţele furiei şi depresiei. Deşi fizic mă prezentam rezonabil, din punct de vedere psihic chiar aveam nevoie de o pauză aşa că mi-am luat liber pe 1 aprilie, am apucat să rezolv câteva mici probleme, mi-am refăcut cât de cât moralul după o zi în care aproape toate mi-au mers ca unse, reuşind să depăşeşc obişnuitele momente de anxietate legate de unele chestii suficient de banale încât să nu merite enumerate aici. A rămas totuşi o chestie importantă nerezolvată dar, dat fiind că cerea mai mult timp (sau cel puţin aşa cred), mi-am asumat amânarea până la o dată încă necunoscută.

Vineri seară mă găsea cu kit-ul ridicat, cu echipamentul cât de cât pregătit, cu durerile de picioare căpătate în urma cursei de 20 km aproape dispărute, cu un optimism moderat legat de cursă.

Sâmbătă am lălăit-o până spre prânz după care am ieşit în centru şi am parcurs în mers cam 90 % din traseul pe care urma să alerg. Cu ocazia asta am observat un câine mort în faţa Bibliotecii Naţionale, un porumbel mort lângă culoarul de concurs din Piaţa Unirii, nişte şantierişti care turnau parcări aproape de magazinul Unirea, parcă intenţionat puşi să polueze aerul înaintea cursei. Mi-a picat cam prost ideea de a alerga printre cadavre dar am sperat că se vor rezolva lucrurile până la ora startului. Am mai observat că RATB nu a avut bunăvoinţa să pună în staţiile de autobuz de pe Bd. Unirii afişe care să anunţe restricţiile de circulaţie din ziua cursei. În schimb, în staţii, erau multe afişe care anunţau excursii la mormântul Sf. Blasfemie Foca organizate de PRM.

Târziu în noapte, cu rucsăcelul pregătit, adorm.  Pe la 6 cobor din pat, fac un duş (constatasem recent cât de iritantă poate să fie alergarea dacă nu eşti proaspăt spălat), îmi verific lista cu cele necesare pentru cursă, mă bucur că au intrat toate într-un rucsăcel (în genul celui de aici dar parcă ceva mai performant) pentru care îi mulţumesc lui Octav (care, desigur, e puţin probabil să mă citească), îl trezesc şi pe Daniel care urma să mă urmărească de pe bicicletă şi să facă poze.

CURSA

Ies din casă îmbrăcat ca de Polul Nord (o vestă şi o bluză de polar puse peste obişnuitul tricou de concurs), ajung în zona de start cam cu o oră înaintea începerii cursei, mă sucesc în jurul cozii, bag cele câteva mişcări de încălzire cu care m-am obişnuit, sorb nişte izotonic (un furnizor bun, aici), trec pe la toaletă cu o nevoie destul de confuză, intru în sectorul de start rezervat pentru eternii amatori care au ca ţintă să nu termine chiar pe ultimul loc.

Mă mai bâţâi câteva minute (o fandare, o rotire de gleznă, mărunţişuri din astea), îmi studiez concurenţii cu numere peste 3000, constat că nu par imposibil de depăşit, cred că îl observ deja pe Daniel trecând cu bicicleta. Curând lumea se înghesuie spre linia de start, mai avansez şi eu câţiva metri (asta aşa, ca să nu pornesc chiar de la semafor :) ), pregătesc cronometrul, iau puţină viteză, trec linia, pornesc cronometrul, mă înscriu pe un culoar pe care lumea alerga cam cu viteza mea, îi fac cu mâna lui Daniel care apăruse undeva în dreapta, iau larg prima întoarcere a cursei, creşte densitatea de alergători, îmi propun ca primă ţintă să depăşesc un domn în vârstă care părea un pic mai lent ca mine, îmi mai propun să alerg cât mai spre dreapta ca să am şanse să apar în pozele făcute de Daniel, îl observ periodic şi mă străduiesc să îi atrag atenţia (constat cu ocazia asta că se diluează încrâncenarea şi chinul din cursă când te susţine cineva) când mă apropii de el, mă bucur când depăşesc un tricou de bumbac (de ştafetă, în ideea că alerg mai bine decât persoane înscrise la 2* 5000 m), constat că mă menţin cu oarecare aproximaţie între aceiaşi alergători (semn că îmi menţin cât de cât ritmul), mai observ câte un mic detaliu precum desenul de pe colanţii unei alergătoare pe care urma s-o ajung din urmă pe la km 7.


La prima traversare din Piaţa Unirii observ cum Jandarmeria şi Poliţia se lupta cu pietonii care păreau dornici să sară în faţa noastră. Cât am trecut eu forţele de ordine au putut ţine piept pietonilor care, prin gura unuia mai inteligent (care sigur pricepea că poate traversa Piaţa Unirii prin tunelul de la metrou sau că o cursă cronometrată înseamnă că fiecare secundă e importantă pentru alergători) sugerau să ne oprim şi noi puţin, cât să treacă ei. Chiar ar fi o idee interesantă pentru organizatori şi forţele de ordine să pună indicatoare pentru pietoni, în zonele în care există pasaj subteran care să le permită traversarea culoarului de alergare. Să nu mai spun că, pentru un pieton cât de cât în putere, zona de concurs se putea ocoli în mai puţin de 30 de minute de mers pe jos. Iar 30 de minute, într-o zi de duminică, nu cred că reprezintă o întârziere mare...

Deşi regulamentele internaţionale am înţeles că impun un punct de hidratare la 5 km (la mijlocul şi la finalul traseului, în cazul de faţă), constat că pe la km 3 există deja un punct de hidratare bine organizat, eficient anunţat, neaglomerat, suficient de la îndemână încât să mă opresc preţ de un pahar de apă. Cam rece apa dar la temperatura anunţată în buletinele meteo nici nu mă miră  asta.

Urma sectorul din faţa Bibliotecii Naţionale, unde am alergat cu emoţie încercând să-mi dau seama dacă mai e hoitul câinelui în drum. Se pare că dispăruse. Cam pe aici, dacă îmi amintesc corect, de pe sensul opus veneau elitele din Kenya. Cineva îşi exprima surprinderea pentru viteza lor şi altcineva comenta despre diferenţele dintre noi şi ei: ei aleargă ca să trăiască (probabil în sensul că fug de lei, în savană sau că fac bani din alergare), noi alergăm pentru sănătate. Cam aşa stau lucrurile, pentru noi, după cum spune şi sloganul sponsorului cursei, run is fun.


De pe margine se aude un trecător: Bă, da mulţi mai sunteţi!

Deja mă luptam cu nişte proteste ale intestinelor aşa că mă temeam de nevoi acute... Îmi dau seama după cursă că nu am găsit încă abordarea potrivită pentru minimizarea problemelor intestinale în timpul cursei. Cu Imodium în exces m-am ales anul trecut cu o incomodă constipaţie care a ţinut vreo 3 zile, fără Imodium te trezeşti că resturile se vor eliminate în cele mai nefericite momente (precum pe 27 martie când a trebuit să fac vreo 10 minute pauză la toaletă în timpul cursei de 20 km). Probabil trebuie să fiu atent la viteza cu care se digeră alimentele şi să le evit pe cele care se digeră prea aproape de ora cursei. Pe partea cealaltă, trebuie să am grijă să alerg cu stomacul cât mai gol pentru că altfel mă trezesc că mă apucă vomitatul în cele mai nefericite momente. E treabă grea alergarea asta... Trebuie să înveţi să-ţi gestionezi inclusiv treaba mare...

Din Piaţa Alba Iulia către Dudeşti un individ a mers cu maşina pe marginea culoarului de alergare (fără să incomodeze concurenţi, ce-i drept) până când un paramedic SMURD pe motocicletă s-a oprit lângă el şi i-a explicat ceva (probabil i-a explicat că nu poate ieşi în Dudeşti pe acolo din cauza cursei). 

De ce e aiurea ca o maşină să circule totuşi pe marginea culoarului de concurs? Din cel puţin două motive:
-intervalul dintre culoarul de concurs şi trotuar este intens frecventat pe durata cursei de pietoni şi biciclişti care urmăresc, fotografiază, încurajează alergătorii
-în ciuda normelor Euro x, o maşină poluează aerul şi este neplăcut să alergi prin gaze de eşapament

La punctul cu arbitru de la întoarcerea de la Dudeşti asist la o fază care arată atât respect pentru alergători cât şi neputinţă în faţa celor care, dintr-un motiv sau altul, aleg să scurteze traseul. Bietul arbitru era supărat că un alergător a făcut întoarcerea mai devreme, la o distanţă suficient de mare încât să nu i se vadă numărul de concurs. E clar că, dacă ar fi văzut numărul sau dacă ar fi putut obţine o probă care să confirme nerespectarea traseului, arbitrul ar fi descalificat alergătorul respectiv. Aşa nu a putut decât să apeleze la voluntari să se deplaseze în apropierea locului în care s-a trişat, pentru a evita astfel de tentative din partea celor care încă nu ajunseseră acolo.

Acum, ştiind că alergătorul nesportiv nu avea nimic de câştigat (dat fiind că, în ciuda scurtăturii, nu cred că a terminat cursa pe un loc care să-i asigure un premiu), mă întreb ce l-o fi determinat să facă acest gest. Nu cred că a fost vorba de gestul unui alergător foarte obosit care să spere astfel că va termina cursa de 10-x km… Şi nici nu aş sugera că organizatorii nu au marcat suficient de clar traseul de concurs pentru că, de data asta, mi s-a părut impecabil marcat (în comparaţie cu situaţia de acum doi ani, când am asistat la maraton şi am aflat că traseul ştafetelor a lăsat loc unor interpretări în urma cărora o parte dintre echipe a scurtat cursa).

Pe partea cealaltă, încerc să-mi imaginez cum aş reacţiona eu dacă m-aş înscrie la o cursă care să-mi depăşească net puterile, cursă pe care aş simţi că nu voi reuşi s-o termin. Oare aş încerca să îmi scurtez şi eu alergarea dacă aş simţi că se poate sau aş prefera să alerg pe traseul oficial cât aş putea după care să-mi anunţ abandonul? La cum mă cunosc, mi-aş anunţa abandonul, recunoscând cu demnitate că nu mi-am observat suficient de atent lungul pasului. Totuşi, pentru a nu da demonilor din mine ocazia să se manifeste, sper să nu ajung într-o astfel de situaţie. :)

Puţin după întoarcerea de la Dudeşti, venind din urmă, am observat-o pe Andra R. Ştiam că aleargă, ştiam că face triatlon, ştiam că e posibil să o văd dar nu mi-am imaginat că o voi vedea în aglomeraţia de la start sau din timpul cursei. De data asta am văzut-o odată în cursă şi odată puţin înainte de start. Nu am idee dacă ea m-ar mai recunoaşte dacă aş saluta-o...

La km 5, în Piaţa Alba Iulia, am trăit o mică dezamăgire observând că au trecut deja 32 de minute de la start. Visul meu de a termina în mai puţin de o oră se cam spulberase... Asta e! E posibil să rămân un etern amator... :) Până la urmă cred că se simt toate neconformităţile din viaţa mea, după cum s-ar exprima un director de calitate. 

Pe Decebal, doi copii se strecoară pe culoarul de concurs şi aleargă o vreme împreună cu noi. Se pare că aveau ceva viteză dar stăteau prost cu rezistenţa pentru că ne-au abandonat destul de repede. Dacă mi-aş fi permis răgazul necesar pentru a le spune două vorbe nu ştiu dacă i-aş fi lăudat că fac sport sau i-aş fi certat că ne stau în drum.

Urmează întoarcerea de la Str. Dristorului, un nou arbitru, o nouă linie dreaptă terminată printr-un punct de hidratare plasat aproximativ la km 6. Daniel reapare, după un sector în care rămăsese în urmă, luptându-se cu acumulatorii din aparatul foto care insistau să nu îşi facă treaba. Până la urmă soluţia a fost să continue să pozeze cu telefonul (o ieftinătură de la Allview), astfel m-am ales curând după cursă şi cu o fotografie pe Facebook.

Întorcându-mă pe Decebal, îmi amintesc de Andra şi încerc s-o observ pe celălalt sens cu intenţia de a o încuraja cumva. Nu că ar avea ea nevoie de încurajările mele, doar aşa, ca gest. :) Până la urmă, să nu uit că ea e de ceva ani semimaratonistă deci mi-ar cam putea da lecţii de alergare chiar dacă în această cursă m-am dovedit un pic mai rapid. De fapt... să nu mă grăbesc cu concluziile. Încă nu am rezultatele oficiale. :)

EDIT: Între timp am văzut şi rezultatele oficiale. Eu am terminat cu timpul oficial de 1:03:37,8 iar ea cu 1:14:09,7. În ciuda rezultatelor de acum, consider că este o alergătoare mai experimentată date fiind semimaratoanele şi cursele de alergare montană pe care le-a terminat.

Şi la km 6 m-am oprit să beau un pahar de apă, moment în care am devenit conştient de situaţia haioasă în care, aproximativ cu aceiaşi viteză ca a mea, un francez alerga împingând un cărucior în care stătea comod un bebeluş într-un săculeţ de dormit verde. La un moment dat m-am nimerit chiar în miezul unui grup mai mare de francezi care se încurajau de zor... Să fi fost aceiaşi francezi pe care îi observase vineri MaVaŞtefan în autobuz, undeva spre Giuleşti Sârbi? :)

Răsuflu uşurat când reuşesc să depăşesc bebeluşul dar bucuria mea nu avea să dureze mult. Îmi povestea Daniel că perioada în care am fost înaintea bebeluşului s-a datorat faptului că se defectase ceva la cărucior, mica defecţiune cauzând staţionarea grupului vesel pentru o vreme. 

Pe margine, un trecător întreba un poliţist ce distanţă alergăm. Îmi place când oamenii asistă (intenţionat sau din întâmplare) la curse şi pun întrebări despre ele părând sincer interesaţi de fenomen.





Pe la km 7, după cum aminteam mai sus, am ajuns din urmă alergătoarea cu colanţi cu desene. Cred că am şi depăşit-o pentru că nu-mi amintesc s-o fi revăzut până la linia de sosire. Aproape de km 8 eram foarte transpirat aşa că mi-ar fi prins bine un burete ud. Totuşi, am trecut în fugă pe lângă omul care oferea bureţi pe stânga traseului. Imediat a urmat un punct de hidratare pe care de asemenea l-am ignorat cu succes, navigând exact pe centrul culoarului. 



 Ceva mai încolo, visând la km 9, m-am prăbuşit un pic (la figurat; eram obosit dar totuşi în picioare) aşa că, imediat după km 9, am tras câteva guri de izotonicul pe care îl aveam la mine (din cauza asta e bine să ai şi pe tine o sursă de hidratare, în lipsa ei te poate costa faptul că, din inerţie sau din cauza aglomeraţiei, nu alimentezi la un punct de hidratare). Îmi revin cât de cât, observ în faţă căruciorul francez, mă apucă orgoliul şi bag viteză spre linia de sosire. 



Nu mai reţin dacă am terminat o secundă înaintea bebeluşului sau imediat după el, fapt e că pe ultimii 5 m distanţa dintre noi era de 1 m, mult mai mică decât în momentul intrării printre gardurile de la finish. 

Aveam să constat acasă că finish-ul meu glorios a fost compromis de filmarea făcută de Daniel înaintea intrării printre garduri, filmare în care bebeluşul trece prin cadru cu câteva secunde mai devreme decât mine. După ce vede filmarea asta mai crede cineva că am terminat la o secundă diferenţă? :)




Odată trecută linia de sosire avansez cu puhoiul celor care terminaseră cam în acelaşi timp, ceva mai încolo dau de linia voluntarilor cu medalii, îmi atârnă tinicheaua de gât o domnişoară despre care chiar nu-mi amintesc cum arăta, virez stânga, rad un pahar de Isostar, ajung în zona scenei unde începeau să se întâmple lucruri (să se anunţe cel mai bun timp de vreo 28 de minute, obţinut de un alergător din Kenya, desigur, să se anunţe că avem şi români pe primele 5 locuri, mai multe doamne decât domni) după care mă retrag din ţarcul organizatorilor, ies spre trotuar, mă opresc să îmi schimb tricoul şi polarul (chiar dacă nu prea îmi dădeam seama, eram transpirat serios, parcă în ciuda vântului care m-a făcut să păstrez vesta pe mine în timpul cursei) apoi îl sun pe Daniel să aflu pe unde e. Merg spre el, asistăm împreună la startul...





...şi la finish-ul curselor de familie şi de adolescenţi. Finalul cursei de familie era pe alocuri apoteotic. Am văzut echipe tată- fiu perfect sincronizate, terminând cu o viteză frumoasă, am văzut părinţi împingând fericiţi la cărucioare în care bebeluşii fie dormeau, fie făceau în felul lor mişcare agitându-se în cărucior, am văzut părinţi care-şi luau copilul pe sus pe ultimii metri ai cursei, am văzut echipe care mergeau cu demnitate, am văzut un tătic care primea şuturi în fund de la copilaşul purtat în port-bebe. Era o reală plăcere să îi vezi pe toţi făcând sport fiecare după puterile sale. Deşi aş fi avut nevoie să traversez ca să merg spre o eco-budă, mi se părea nedrept să tai culoarul de concurs pe care alergătorii evoluau atât de frumos.

Când familiile şi adolescenţii şi-au terminat cursa am lăsat şi eu bagajul la Daniel, am ocupat o cabină şi am scăpat în sfârşit de “emoţii”. 

Nu am mai avut răbdare să urmărim şi cursele de părinţi+ copii (cele de 800 şi 1400 m) aşa că am pornit spre casă. Ajuns acasă, constat că Daniel era la calculator, urmărind live ce se întâmpla în Piaţa Constituţiei. Mă cheamă şi pe mine când încep cursele de 4,2 m ale bebeluşilor. Ne amuzăm copios urmărindu-le. Ceva mai târziu fac un duş, mănânc după care trag vreo 4 ore de somn.

După ziua asta am ajuns la o concluzie: în Bucureşti, imnul Kenyei se va auzi de acum încolo de 6 ori pe an, pentru câştigătorii de la masculin şi feminin de la cursa de 10k, de la semimaraton şi de la maraton. Dat fiind că imnul sună plăcut, cred că o să fiu acolo de fiecare dată să-l ascult.


Fotografiile şi filmările sunt făcute de Daniel cu aparatul foto Panasonic DMC- LZ6 şi cu telefonul Allview A5Easy.

Rezultatele complete sunt disponibile aici.

Următoarea mea cursă: cursa de 15 km din cadrul Crosului Pădurii.