Dobrogea de Nord, în ultimele zile de vară (2)

ZIUA 1 este descrisă aici.

ZIUA 2, MARŢI 17 OCTOMBRIE 2017

Aproximativ 13 km mers pe jos

Pe la două noaptea ies din cort şi constat că cerul este perfect senin, plin de stele. Deşi la culcare erau vreo 13 grade în cort şi mă aşteptam ca temperatura să scadă, la 2 constat că sunt 15 grade. Vântul bate zgomotos din când în când, parcă pentru a-mi aminti că nu mă aflu în patul de acasă.

La 14 grade în cort, pe la 5:40, mă trezesc. Acasă nu m-aş fi trezit la ora aia nici să mă pici cu ceară. Pe la 8:10 soarele a depăşit înălţimea Pricopanului şi a început să mă lumineze şi încălzească. Un sfert de oră mai târziu constat că sunt din nou 15 grade.

Până să strâng eu tot bagajul trece un om pe bicicletă pe lângă mine. Mă salută, îl salut în viteză. Continui cu strânsul atent la direcţia în care va dispărea biciclistul. Constat că, la intrarea pe arătură, face stânga. Reţin şi-mi spun că pe stânga trebuie să fie bine, că doar n-a luat-o degeaba localnicul pe acolo.

Pe la 8:45 pornesc pe urmele biciclistului. Aveam să merg puţin în stânga dar, după vreo sută de metri, am restabilit direcţia spre înainte ajungând lângă o mică construcţie înconjurată de un petic de iarbă şi păzită de un om. Îl salut şi, din câteva vorbe, aflu că este tocmai biciclistul care a venit aici pentru că aici lucrează. Observând construcţia ca o insulă în mijlocul arăturii întreb dacă pot trece spre mânăstire altfel decât peste brazde. Aflu că, de voie sau de nevoie, tot pe arătură ajung dacă nu vreau să fac un destul de mare ocol. Stau de vorbă cu omul despre locurile pe care urma să le străbat, îmi povesteşte şi el ce ştie, discutăm cu plăcere de parcă ne-am fi cunoscut dintr-o viaţă anterioară şi acum ne-am fi regăsit din nou reîncarnaţi în oameni. Mă despart de el cu o strângere de inimă, având grijă să-l pun şi pe el pe lista oamenilor de treabă întâlniţi în micul meu tur dobrogean.

O iau voiniceşte pe arătură şi, la 9:23, ajung pe drumul pe care ajung la mânăstire oamenii obişnuiţi. 

Omul de la construcţia albă din câmp mă învăţase să traversez canalul de irigaţii pe o conductă pe care oamenii o acoperiseră cu pământ. 10 minute mai târziu mă aflu în zona oficială de campare gândită pentru cei care vor să parcurgă marcajul bandă albastră al traseului Pricopan. Las rucsacul pe o bancă, mă opresc, fac poze şi mă-ntreb dacă e bine să pornesc şi eu pe traseu sau să îmi acord o zi de odihnă urmând să-l parcurg abia mâine. Nu aveam idee cât timp îmi va lua să-l parcurg, nu credeam să am şanse să dau pe sus de apă potabilă, în caz că aş fi fost silit să înnoptez în culme. De la locul de cort de pe arătură pornisem cu gândul că azi montez cortul sub Fântâna de Leac (la 5 minute de mers pe jos fără bagaj, sub fântână) şi mă odihnesc.

 

 

Totuşi, vremea superbă, ora la care ajunsesem acolo şi cei doar 8 km ai traseului sunau promiţător aşa că, bătrâneşte, cu pas molcom, pe la ora 10, am pornit şi eu spre Vf. Caramalău, cel mai nordic vârf pe care ajunge marcajul meu de azi.

Observând undeva în dreapta un deget de stâncă, ies din marcaj câteva zeci de metri şi caut un unghi din care să-l fotografiez. Cu ocazia asta sperii o vulpe care dispare rapid pe un vâlcelaş. Ora 10:06.

 

Mă opresc la Fântâna de Leac dezamăgit de debitul anemic. Am totuşi răbdare să umplu un bidon de 500 ml cu apa presupusă miraculoasă. Citisem cândva o legendă şi pe tema asta. Până la finalul zilei aveam să constat că apa e obişnuită dar şi că, în lipsa ei, rezervele de lichid pe care le aveam pentru această zi s-ar fi dovedit total insuficiente. Ora 10:25.

Ies destul de repede din pădure şi intru într-un ţinut stăpânit de iarbă şi stânci. Printre stânci alergau adesea nişte şopârliţe gri. Uneori mă temeam să nu înfig băţul telescopic într-o astfel de şopârliţă care să ajungă, din greşeală, frigăruie. Urc greu, cu pauze dese făcute aproape de fiecare dată când o stâncă plată şi mare îmi permitea să mă aşez, susţinând greutatea rucsacului pe piatră. Gâfâi, fac poze, mă odihnesc, urc... 

Cumva, reuşesc să ajung în preajma Caramalăului, vârf lângă care se ramifică marcajul cruce albastră spre Jijila. Ştiam că această cruce albastră are o porţiune mai tehnică în apropierea Caramalăului dar, când am văzut locul cu ochii mei, m-am bucurat că nu am venit până acolo dinspre Vf. Orliga- Pasul Sărărica- Vf. Cheiţa. Cred că ar fi fost teribil de riscant să parcurg porţiunea aia stâncoasă cu bagajul imens din spate (şi din faţă, pentru că şi în faţă aveam 4 obiecte fixate de mine într-un fel sau altul).

La 11:40 făceam popas aici, la crăcănarea celor două marcaje albastre (banda care urma să mă însoţească şi în continuare şi crucea care alegea să mă părăsească).

La 12:10 trec pe lângă un panou care descrie păsările care pot fi observate de pe Vf. Caramalău, de pe marcajul cruce albastră. Mica problemă e că, în acel punct, crucea albastră pornise deja pe alt drum, panoul fiind de fapt amplasat pe prima parte în care banda albastră evoluează deja singură. Până la urmă păsărica ajunge şi aici, desigur... :) Totuşi, acest panou are importanţa lui, îţi arată cum evoluează poteca în zona Vf. Vraju.

Pe Vraju aveam să ajung la 12:50 deviind puţin din poteca în care lăsasem rucsacul.

Vârful ăsta este aliniat frumos cu Mânăstirea Izvorul Tămăduirii.

Odată coborât de pe vârf aveam să mă dezorientez din cauza marcajelor mai greu de văzut care nu mi-au permis să estimez corect încotro avea să se îndrepte poteca. Deşi nu-mi convenea să abordez din nou partea mai tehnică din zona Caramalăului, luam în calcul întoarcerea dacă nu reuşeam să găsesc continuarea marcajului.

Cel mai îmbietor arăta un drum lat de pământ care cobora în stânga spre pădure şi nu părea să se mai întoarcă în culme. Marcajul nu părea pe acolo. Ceva mai în dreapta nişte brâniţe păreau potenţiale purtătoare de poteci dar fiecare, curând, se transformă în zone accidentate pe care nu-mi imaginez că au tras marcaj. Mă întorc până aproape de locul în care îmi lăsasem rucsacul cât deviasem spre vârf, mă uit pe track-ul GPS pe care am avut noroc să-l găsesc pe alpinet, mă uit mai atent pe direcţia sugerată de track şi observ un marcaj destul de şters. Odată recăpătată direcţia bună, mi-a fost relativ simplu să continui o vreme.

În timpul căutărilor, undeva foarte jos, spre est (aproximativ), într-o înşeuare adâncă, observasem un loc de popas amenajat cu măsuţe şi băncuţe. Către acesta părea să ducă drumul de pământ din stânga, din pădure. Ştiam că pe acolo pe undeva este amenajat un loc de popas dar nu mă aşteptam să fie acela, situat la aşa mare diferenţă de nivel.

Până la urmă, după ce s-a încolăcit poteca de câteva ori, la acele băncuţe de jos aveam să ajung pe la 13:30. Observând cât de greu mă mişcasem până aici, mă gândeam dacă e înţelept să continui spre Vf. Piatra Râioasă- Sulucu Mic- Sulucu Mare sau e mai potrivit să profit de traseul de cicloturism intersectat şi să-l urmez spre această Vale a Regiei menţionată pe indicator. Mă prinsesem deja că din înşeuare urmează un nou urcuş susţinut şi, credeţi-mă, nu mai aveam niciun chef să urc.

Totuşi, după ce am mâncat puţin (în tura asta am ajuns să mă întreb când au unii timp să şi mănânce pe traseu, ţinând cont de faptul că eu abia aveam timp să merg) am mai socotit odată ce parcursesem până aici şi ce mai era de parcurs şi am tras concluzia că, în ciuda vitezei melcului turbat, voi ajunge jos pe lumină chiar dacă decid să continui pe banda albastră. Şi am continuat pe banda albastră care, până spre Piatra Râioasă, părea în refacere. M-am orientat mai mult după nişte pătrate albe care, cred, urmau să primească şi mijlocul albastru cândva. Am ajuns pe vârf pe la 14:45. Parcă aici am fost obligat să schimb bateria aparatului foto.

De aici, nu mă mai aşteptam la diferenţe mari de nivel până la coborârea finală de sub Sulucu Mare. Speram ca poteca să evite de aici urcarea vârfurilor şi să evolueze cuminte pe curbe de nivel. N-a fost aşa! Nu mai ştiu cum au stat lucrurile pe Sulucu Mic dar pe Sulucu Mare poteca m-a urcat chiar în momentul în care eram convins că se va angaja într-o ocolire. Trădătoarea!!! Nu ştie că nu-i frumos să faci glume drumeţilor obosiţi. Dacă ştiam din timp de gluma asta cred că evitam Sulucu Mare pornind în jos din Şaua Sulucu, pe urmele altui utilizator alpinet care postase track.

Dacă tot m-a trădat poteca, am luat waypoint pe Vf. Sulucu Mare la 16:26, în timpul unei noi pauze generoase petrecute în mijlocul unui roi imens de musculiţe. 

Şi pentru că pornisem la drum cu o stare psihică incredibil de bună, mă credeam deja suficient de prieten cu Măcinul încât să pot ajunge fără emoţii la închiderea circuitului. N-a fost aşa! Au urmat vreo 80 de minute fără poze sau waypoint-uri dar cu ceva peripeţii.

După un scurt segment de potecă printre şiruri paralele de copaci, cu marcaj aplicat pe fiecare trunchi de pe partea stângă, se iese într-o mică poiană care are în mijloc o stâncă pe care o săgeată desenată sugerează schimbare de direcţie 90 de grade dreapta. O iau la dreapta nu tocmai în unghi de 90 şi constat că marcajul dispare cu desăvârşire. O vreme ţin totuşi o pseudopotecă printre şirurile de copaci dar curând terenul devine mai accidentat, copacii primesc printre ei tufe zgârietoare, trecerea printre ele producându-mi nişte mici zgârieturi pe braţe. Le-am suportat ca un erou. Oricum, dacă doream să mă răsfăţ, nu prea aveam cu ce trata micile răni. Nişte comprese sterile apucasem să pun în rucsac dar câţiva ml de dezinfectant nu. Poate aş fi ţinut-o aşa mult şi bine dacă nu ar fi intervenit în peisaj şi nişte stânci pe care, din ce-mi aminteam de pe hartă, trebuia să le ocolesc pe stânga. Asta m-a făcut să schimb direcţia şi să mă păstrez oarecum pe curbă de nivel, spre stânga până când, minune!, am regăsit banda albastră care s-a îndesit şi a fost aproape perfect funcţională în continuare. Cu schimbările de direcţie care urmau, chiar nu mă vedeam bine dacă ar fi fost rar marcajul... Nu mai ajungeam eu pe lumină jos...

După ultima curbă mai evidentă la stânga s-a suprapus peste potecă şi traseul de cicloturism. Am parcurs o potecă pe marginea unui curs de apă şi chiar prin el. Presupun că asta ar fi Valea Regiei. La 18:10 ajungeam la panoul cu intrarea dinspre sud a traseului Pricopanul.

Pentru că ceasul pulsometrului dădea battery low, am închis aici înregistrarea pulsului. Raportul zilei (pentru segmentul dintre panoul de la intrare în şi cel de la ieşire din traseul Pricopanul) a fost acesta:

Start Time 09:56

Exe Time 8:07:50

Minimum HR 91 bpm

Average HR 126 bpm

Maximum HR 168 bpm

Calories 3439 kcal

Ceva mai jos am dat în drumul lat de la baza muntelui, drum pe care l-am urmat apoi fără probleme până la locul de campare de la mânăstire. Soseam aici la 18:50, după ce primisem două porţii de lătrături de la câinii unei ferme de pe dreapta drumului şi de la cei ai mânăstirii.

La 19:40, în mijlocul întunericului şedea cortul meu deja montat. Dacă nu aş fi fost singur, cred că merita să scap de povara lui pe traseu, lăsându-l montat şi păzit de un pasionat de aer curat dar fără mers prea mult pe jos.

Verificându-mi rezervele de apă am constatat că am puţin lichid. Prin urmare, am dat fuga până la Fântâna de Leac, am avut răbdare cât să iau vreo 1,3 l apă apoi m-am întors la cort sperând că nu s-a întâmplat nimic rău în lipsa mea. Las pe masa de afară bidoanele de apă (apa având unele impurităţi nu prea părea potabilă, motiv pentru care cea mai mare cantitate o propusesem pentru ceai, după decantare, sperând ca micile bube să fie rezolvate prin fierbere) şi un termometru. Pe la 21:00 adormeam. Şi aş fi dormit liniştit dacă nu aş fi sesizat hărmălaie pe la 23:30.

Întâi am auzit nişte paşi grăbiţi şi apăsaţi lângă cort, apoi acei paşi s-au împiedicat de o sfoară a cortului apoi am auzit zgomot pe masă. Neavând nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă afară, m-am speriat teribil, neavând curaj să ies din cort decât mult după ce s-a restabilit liniştea. Întâi am observat că termometrul şi bidonul de 1l lipsesc de pe masă. Deşi nu avea nicio logică, am presupus că un om a trecut pe acolo şi le-a furat (termometrul din reflex, apa fiind probabil confundată cu ţuica). Un minut mai târziu observam ceva trântit în iarbă. Găsesc căzute termometrul şi bidonul. Deci nu de furt este vorba... Dar atunci ce naiba s-a întâmplat? Că doar n-a trecut ursul? Sunt în Măcin, totuşi...

Îmi vine oarecum inima la loc şi adorm iar, atât cât se mai putea de liniştit.