Din nou singur, la Gârbova (26 noiembrie 2017)

După ce mă puse dracu` să-mi iau iar Card Tren Plus (cu care, deocamdată, făcusem doar călătoria spre Brăila pentru tura în Măcin povestită în câteva episoade acum câteva săptămâni), după ce mă puse alt îngeraş gri bălţat să-mi iau un nou rucsăcel de o zi (după standardele mele, că după alţii rucsacul de o zi e mult mai mic) a trebuit să plănuiesc o nouă ieşire bătrânească prin munţi. Mă cam enervau pe mine poveştile cu trenuri pline de studenţi care călătoresc moca datorită distrugătorilor naţiei (guvernul Dragnea) şi cu călătoria într-un picior dar am găsit soluţie. Mi-am luat cu o zi înainte bilet cu loc, la IR, atât pentru dus cât şi pentru întors, luând probabil faţa hoardelor de studenţi care, cel puţin la întoarcere (că de plecat ce fraier mai pleacă duminică dimineaţă?) sperau să ocupe locul cumpărat de mine.

Am devenit leneş în ultimul timp aşa că am vrut să mai prind nişte minute de somn dimineaţă. Prin urmare, am plecat cu IR 1631 (Bucureşti Nord 07:00, Azuga 08:47) şi am călătorit singur pe pătrăţica de 4 locuri (după cum spuneam, puţini sunt fraierii care pleacă la munte duminică dimineaţă) auzind din când în când discuţia unor alergăreţi montani care plănuiau ceva cu Mălăieşti... Linişte şi pace, ceaţa se ridica, soarele apărea (ba chiar devenea deranjant pentru că-mi tot intra în ochi), mă apropiam de Azuga cu o vagă senzaţie că voi parcurge a nu ştiu câta oară un traseu deja clasic pentru turele mele solitare. 

Cobor din tren în urma alergăreţilor dar pornesc pe partea cealaltă faţă de ei. Bucegii se vedeau frumos, 

vremea era bună deşi un pic cam rece, cu un oarecare misefâlfâism mă îndrept spre DN 1 apoi mă deplasez un pic spre nord până la intrarea în triunghiul albastru. Între timp, GPS-ul se chinuia să prindă semnal, debusolat din cauza distanţei mari dintre Măcin şi Azuga. 

Nu mai fusesem de un milion de ani toamna pe aici... Începutul potecii era serios marcat cu gunoaie, cel mai probabil aduse de vânt după ce erau aruncate de civilizaţii şoferi. După ce am luat ceva distanţă faţă de DN îmi sare în ochi ceva în dreapta potecii. Deloc grăbit, deviez câţiva metri ca să constat că acolo era un gard. Revin în potecă. Mai deviez un pic în locul în care găsesc nişte pseudopuncte albastre care m-au dus cu gândul la celălalt traseu spre Gârbova, cel dinspre captarea de apă. De la punctele alea fugea în dreapta o potecă largă.

Un pic mai sus, o altă potecă largă fuge în dreapta. Pe aici îmi imaginez că intenţionau să traseze varianta de triunghi albastru spre parcul din Azuga (sunt hărţi care mint arătând varianta asta de marcaj). Bine, dacă ai chef să cobori pe acolo, nici nu cred că ai nevoie de marcaj...

Şi mai sus parcă mai fuge o potecă. În mijlocul ei, o ciudăţenie de recipient de plastic, albastru. Iarna n-aveam cum să văd bidonul ăsta, fiind acoperit de zăpadă.

Un pic mai încolo încep să scot pe gură mici rime pentru copii mai mult sau mai puţin mari (vedeta a fost Miaunel cotcodăcel/ Călare pe un căţel), în speranţa că după mai mult sau mai puţin tinerele conifere nu se va ivi niciun cap de ursuleţ drăgălaş. La popasul amenajat cândva de drumetu71 (parcă el scrisese pe carpaţi.org de ispravă) am stat puţin, cât să văd o măgăoaie de care nu ştiam şi să observ o vagă urmă de veche potecă şi un la fel de vechi triunghi albastru din vremea în care aici nu ajungea ditamai drumul pe care o maşină mai vioaie probabil a adus puieţii de conifere.

Deja se cam observa panta aia nasoală pe care mi-o aminteam din turele de iarnă. Am zis pantă nasoală? Ei bine, de data asta am simţit-o ca foarte nasoală. Luuuuungă, destul de abruptă, constantă, m-a obligat la câteva scurte popasuri până în vârful ei. Bine, presupun că am gâfâit mai mult de data asta pentru că m-am încăpăţânat să las beţele telescopice pe rucsac. Iarna urcam la beţe de cum intram pe marcaj.

Un nou element îmi stârneşte curiozitatea, copacul cu cruce. De data asta nu mai trec indiferent. Mă apropii, citesc mica plăcuţă şi rămân mirat. Cum să mori la nici 50 de ani în drum spre Gârbova? O fi fost ger teribil? O fi fost deja bolnav drumeţul? L-o fi atacat vreo fiară? Nu mai am nici eu prea mult până la vârsta aia... Să fie o anticipare sumbră că tot mă fâţâi singur pe aici?

După panta aia obositoare mi-am pus în gând să nu mai urc prea curând pe aici, preferând punctul albastru, eventual cu intrare pe drumul forestier care pleacă dinspre Str. Brânduşelor, după cum îmi spunea recent dl. Negulescu pe carpaţi.org. Altă opţiune, mai lungă totuşi, e chestia aia care pleacă din Limbăşel...

Nu ştiu prin ce fenomen, începusem să miros vârful. Începuse să apară zăpada, mi se părea că deja câştigasem suficientă altitudine, începeam să văd semne precum văd fanaticii semnele apropierii Apucă Lipsei. Nu-mi imaginez prea mult apropierea vârfului că ies în poiana de sub el. Aici casc ochii, cu gândul la postarea aceluiaşi domn Negulescu. Observ punctul albastru care aici se oprea. Lângă primul punct văd urme de urs pe jos. Îmi fac curaj sperând să nu fie tocmai proaspete. Mai bag nişte rime cu bebeluşi drăgălaşi ca nişte iepuraşi, ca să m-audă jivina în caz că... 

Privesc poteca marcată de aici doar cu triunghi albastru. Deci harta postată de dl. Draghici nu prea seamănă cu prezenţa reală a punctului albastru. Pentru că e banal pe sub vârf, încerc să-mi amintesc cum am abordat în decembrie anul trecut continuarea. Acum nu erau urme făcute în stratul subţire (dar relativ tare) de zăpadă aşa că am deschis eu poteca, intuind trecerea printre copaci şi ajungând la acea sârmă ghimpată tăvălită pe jos. Ceva mai sus observ în dreapta o potecă lată. Deci despre asta întreba neco... Ce-ar fi să pornesc pe ea? Mai bine nu! Să nu dau cumva de ursuleţ... Plus că, în grabă, uitasem să verific dacă trenul de întoarcere chiar opreşte şi în Azuga (aveam să aflu seara că opreşte) aşa că părea mult mai sănătos să continui spre Predeal de unde aveam rezervat locul. Pe partea cealaltă, îmi părea rău că nu reuşesc să-i satisfac omului curiozitatea şi că, pe zăpadă mare, nu cred că voi mai putea observa poteca. Oricum, ideea e că acea potecă largă trece pe acolo pe unde simţi nevoia să schimbi direcţia, urcând spre vârf. Nu mai continui înainte (cum ar veni, spre V. Limbăşel), faci stânga şi te menţii pe culme până în vârf. Dacă ai face dreapta ai merge pe poteca neco dacă-mi este permis să o numesc aşa.

Pe aici mă intersectez cu vreo trei drumeţi în vârstă. După câteva ore de tăcere, constat că abia-mi mai ies vorbele din gură. Ne salutăm, schimbăm câteva vorbe apoi îşi vede fiecare de sensul său de mers. Pe vârf fac ca de obicei o mică pauză. Trag o filmare apoi continui spre Cab. Gârbova. Aveam impresia că de pe Vf. Clăbucetul Taurului se coboară direct la cabană dar de fapt traseul mai trece o cocoaşă, face nişte curbe subtile şi abia apoi coboară spre cabană. Pe coborârea finală aveam să-mi reamintesc că pe aici sunt de multe ori depozite serioase de zăpadă. De data asta, iarna fiind la început, observ potecile- şanţ care, în alte condiţii, îţi lasă impresia că pe toată faţa nordică a vârfului zăpada este imensă. În realitate e imensă în şanţuri şi decentă în afara lor. Dar cine mai localizează şanţurile când totul e alb pe acolo?

Apropiindu-mă de cabană, constat că sunt câţiva oameni care fac nu ştiu ce pe-afară. Îi ignor, intru în cabană şi se potrivesc lucrurile cumva de mă apucă foamea. Aflu că fac grătar aşa că cer un piept de pui şi-un ceai. Acum, prin cabane, Lipton pare mai la modă decât erau pe vremuri ceaiurile din ierburi culese din împrejurimi. Între timp mă prind că o tabără de cercetaşi reprezintă azi principala sursă de venit a cabanei. Îmi sunt cam antipatice în ultima vreme grupurile mari de copii...

Dau să întreb cât durează până fac puiul dar renunţ pentru că aveam timp suficient până la tren. La final, pentru că resursele umane ale cabanei erau mai mult decât ocupate cu grupul de cercetaşi, am constatat că am avut de aşteptat mult mai mult decât îmi imaginasem. Probabil ai parte de o aşteptare la fel de lungă în orice moment în care cabana a atins un grad mare de ocupare, indiferent că vorbim de grupuri organizate sau de turişti mai mulţi ajunşi aici fiecare de capul lui.

Mănânc până la urmă, îmi spun că a picat mai bine la stomac grătarul decât ar fi picat sandwich-ul din rucsac, unde mai pui că am stat şi la căldură cât am aşteptat. După ce termin de mâncat pornesc în căutarea timpului pierdut. 

Am în faţă nişte omuleţi pe care pare greu să-i depăşesc aşa că mă străduiesc să rămân la o oarecare distanţă în spatele lor. Uneori distanţa dintre noi se micşorează considerabil. Până la urmă scap de ei la telescaun. Eu mă strecor în dreapta, pe pârtia Cocoşul, ei nu ştiu încotro s-au dus. Rămân din nou eu şi cu mine. Cobor pe dreapta pârtiei, încă nepotrivită pentru schi, dată fiind zăpada proaspătă şi subţire care ar permite schiului să sape până la pământ. De data asta nu dau de câinii maidanezi de care mă împiedicasem cu altă ocazie. Ori s-au luat măsuri, ori au rămas căţeii fără hrană în zonă şi din cauza asta s-au deplasat către locuri cu hrană mai accesibilă.

Cobor pe pârtie şi aştept momentul în care marcajul cruce albastră fuge în dreapta. Chiar la bifurcaţie, cu spatele la pârtie, un panou cu interdicţii, antic şi de demult. Ca drumeţ, astfel de panouri mă informează că le doare-n dos pe autorităţile locale de mine. 

Intru pe poteca largă pe care mai fusesem cândva, cu vreo 6 ani în urmă, într-o tură de pe carpaţi.org. 

Merg ce merg şi bag ochiul în GPS. Observ acolo un punct, Piscul cu Brazi, care nu-mi spune nimic. Nu era mai deloc logic să mă consider rătăcit (că doar eram pe ditamai potecoaia marcată) dar m-am îngrijorat un pic, ştiind că zona Susai este atât de plină de poteci, potecuţe, drumuri şi drumuleţe încât pare destul de simplu să te debusolezi. Fac o socoteală şi-mi spun că activez butonul de panică dacă nu ajung în marcajul care coboară de la Susai până la ora x. Între timp, mă uit cum, din marcaj, fug în jos drumuri şi drumuleţe. Poteca mea e în continuare largă. Uneori e noroioasă, câteodată e înzăpezită iar din loc în loc apare câte-o baltă pe care trebuie s-o ocoleşti cu oarecare grijă. Fiind prima dată singur pe ea, am analizat-o şi din perspectiva asta şi am tras concluzia că poate fi plăcută o plimbare solitară pe aici, vara (îmi şi imaginez traseul: Azuga- Păstrăvărie- Clăbucetul Azugii- Susai- Pârtia Cocoşul- Predeal).

Intersectarea potecii dinspre Susai am făcut-o la ora potrivită pentru a elimina doza de îngrijorare. M-am uitat urât la nişte maşinuţe care mişunau pe acolo, am luat-o repede la vale când am observat un grup care cobora din Susai pe potecă, m-am încăpăţânat în continuare să nu scot beţele telescopice spunându-mi că, în cel mai rău caz, pot aluneca pe o porţiune noroioasă sau îngheţată şi să dau cu fundul de pământ. 

Reuşesc să ajung la asfalt cu mândria neşifonată, încântat că am mers strict pe picioare toată tura.

La intrarea în Predeal remarc imensitatea aia de panou nou care dă detalii despre extraordinara expediţie pe care o poţi face până la Susai. 

Oraşul e aproape pustiu. Inexplicabil, stomacul se supără pe mine şi m-apucă vomitatul. Trece repede senzaţia aia naşpa şi-mi văd de drum. Abia la gară dau de ceva aglomeraţie. Până să-mi vină trenul (am avut destul timp să mă plictisesc în apropierea gării) constat că au coborât şi cercetaşii. 

Mă uit cu oarecare nostalgie spre locul fostei cofetării pe care, când eram mic, o frecventam la finalul plimbărilor. Acum cofetăria e transformată în cârciumă şi sală de jocuri. Cu cât mai des văd astfel de săli cu atât mi se întăreşte senzaţia că, în România, unii câştigă (dar şi pierd) banii foarte uşor.

Tot aşteptând pe lângă gară, decid să pierd şi eu câţiva lei cumpărând nişte magneţi de frigider. Aş mai fi cheltuit şi pe o cană de vin fiert dar n-am reuşit să identific un loc nefiţos care să vândă aşa ceva.

Pe tren, la întoarcere, constat că dincolo de Sinaia deja se călătorea în picioare. Deci a fost bună ideea de a-mi asigura loc din timp.

Peste câteva zile, încercând să descarc GPS-ul, constat că acesta s-a supărat din nou pe mine şi refuză să comunice cu PC-ul. Cu greu, am reuşit să dau jos punctele. Dar trackul poate să fie definitiv pierdut (asta dacă GPS-ul insistă să nu comunice şi dacă voi fi nevoit să îl resetez).

TRASEU

Gara Azuga- DN1- Cabana Gârbova- Ruine Clăbucet Plecare- Staţia de sus a telescaunului- Pârtia Cocoşul- Piscu cu Brazi- potecă Susai- Predeal

CRONOLOGIE

09:01- intru pe potecă triunghi albastru

09:08- bifurcaţie cu fals punct albastru

09:39- loc de popas lângă pepinieră

10:15- dau de zăpadă în zona curbei de nivel de 1320m

10:34- se bifurcă punctul albastru spre capătul estic al Azugii

10:58- Vf. Clăbucetul Taurului

11:32- 13:12- pauză la Cabana Gârbova

13:55- crucea albastră părăseşte pârtia Cocoşul spre dreapta

14:49- intru pe bandă roşie spre Predeal

15:15- bifurcaţie punct albastru spre Piatra Mare

15:21- asfalt la intrarea în Predeal

15:31- indicatoare noi

17:00- sunt deja la gară