Există şi zile mai urâte

Ieri, după câteva clipe plăcute la birou (păcat că aceste insule plăcute nu se pot transforma în continente), o caut în metrou cu privirea şi... constat că nu apare nici de data asta...

N-am mai văzut-o nici pe ea, nici pe "vecina", nici pe Suflet Bun... Mă întristează să văd că n-o mai văd. Ar putea să se fi întâmplat un milion de lucruri cu ea... Bine, intuiesc că nu i s-a întâmplat nimic rău. Şi am senzaţia că nu m-ar afecta în mod deosebit dacă aş afla că i s-a întâmplat ceva rău... Deşi... e clar că nici bine nu mi-ar face... Totuşi, am nevoie de informaţii despre noutăţile din viaţa ei... Este singura în viaţa căreia noutăţile sunt mai puţin previzibile... La ea nu are cum să apară căsătoria, un bebe, chestii comune... Ea e pur şi simplu altfel... La fel cum, pe alte coordonate, altfel sunt şi eu... Urăsc diversitatea dacă ajunge să despartă oameni...

Ajung acasă trist şi mă gândesc (parcă ar fi criza mijlocului de săptămână) că voi pleca din nou la munte fără ca treaba asta să aducă o schimbare esenţială în viaţa mea... Şi totuşi, au mai existat cupluri formate în munţi. Şi dacă va fi să mi se întâmple şi mie, trebuie să profit de orice zi în care pot fugi în munţi cu prieteni vechi, noi sau cu necunoscuţi... Totuşi, ştiu bine că nu mi se va întâmpla... Se pot întâmpla multe în munţi dar asta nu. Ştiu că voi rămâne singur pentru că nu voi mai fi niciodată în stare să mă implic într-o relaţie.

Mă aşez la calculator şi finalizez jurnalul turei din Parâng. Îl public apoi mă pun în pat. Adorm curând.

Dimineaţă mă trezesc relativ târziu, întind rufele pe sârmă şi mă pregătesc de plecare. O nouă zi de muncă. Doar că de data asta sunt trist şi bănuiesc că nu va exista şi azi insula de clipe plăcute. Călătoresc singur şi citesc. Nimic nu-mi reţine atenţia. E genul de zi în care aproape că nu am ochi nici pentru o femeie frumoasă. Cobor din metrou, mi se intersectează privirea cu cea a unei colege. Dialog banal până când... pomenesc ceva de un coleg de facultate... Se pare că trebuie să evit pe viitor astfel de referiri, nu am nici un chef să mi se spună din nou că am greşit. N-ar înţelege nimeni faptul că eu nu ar fi trebuit să ies viu din perioada aceea... Pentru că am ieşit viu acum mă simt străin atât în viaţa mea cât şi a celor, puţini, pe care-i mai pot considera prieteni vechi.

Sunt mai triste despărţirile dacă la mijloc nu se află moartea... Tocmai pentru că, în mintea despărţiţilor, ar putea stărui un sâmbure de speranţă pentru revedere, împăcare, evoluţii pozitive ale relaţiei... Dar nici chestia asta n-o poate înţelege nimeni, dacă n-a trăit-o... Mi-e dor de Roxana! :((