Luni 19 octombrie... Marţi 20 octombrie...
Luni, 19:14, pe traseul meu obişnuit, la o oră destul de obişnuită pentru mine (iar am început să pierd vremea la birou după program... în definitiv de ce m-aş grăbi să ajung acasă? şi în altă parte unde să merg?) o văd pe Ea, care ar fi trebuit să fi trecut pe acolo cu 45 de minute mai devreme. Eram deja trist când am plecat de la muncă. Trec prin spatele ei... Mă gândesc că ar merita nişte pumni în spate dar... mă abţin. Imaginea care mi-a trecut prin minte în secunda următoare nu era deloc plăcută, îmi imaginam oamenii din jur reacţionând, poliţie, eu ieşind şifonat din toate punctele de vedere din întâmplarea asta. OK, deci nu bine să abordez în felul acesta conflictul respectiv. Căutăm altă soluţie, mai adaptată... O vom găsi? Rămâne de văzut...
Marţi, cam aceiaşi oră, n-o mai văd şi mă simt nedreptăţit din cauza asta.
Au trecut două săptămâni...
3 noiembrie, pe la 18:30, o revăd pe "vecina". De data asta sunt convins că şi-a dat şi ea seama că e ceva cu mine... Poate voi încerca să-i vorbesc cândva...
4 noiembrie 2009, 19:30, din nou o oră cât se poate de nepotrivită... O văd iar, trec chiar prin spatele ei... Mă gândesc la o modalitate prin care să-i atrag atenţia şi-mi trece prin cap să mă apropii şi să o mângâi uşor pe spate apoi s-o întreb relaxat: Nu-i aşa că îţi place? apoi să-i spun cu reproş: Şi cât ai evitat chestia asta pe când ieşeam prin munţi sau la plimbare prin oraş... Mă retrag totuşi dar un drăcuşor mă îndeamnă să mă apropii de ea aproape de staţia în care coboară. Ei bine, în ultimele minute din călătoria ei, fără s-o recunosc din prima, o văd. Rămân blocat şi încerc să nu afişez mai mult decât o mutră tristă. Mă remarcă şi ea, sesizez că tuşeşte uşor. Speram să facă un semn care să anuleze acel "nu mă mai contacta niciodată" dar am sperat, ca de obicei, zadarnic... Consider în continuare că e inuman modul în care se poartă ea... Câteva secunde după ce coboară îmi dau lacrimile... Patetic! :( Ca şi într-o trecută ocazie, eram trist încă de la plecarea de la birou...
Mă opresc la un automat încercând să-mi păcălesc emoţiile cu ceva de mâncat sau băut. Am mai păţit-o cândva, rămân şi nebăut şi cu banii luaţi. Aşa-mi trebuie dacă prefer automatul în locul unui chioşc!
5 noiembrie 2009. Ajung la birou iar o colegă îmi spune că are impresia c-a văzut-o pe Roxana. Cred că a fost simplă impresie, Rox nu cred să fi venit la acea oră, din acea direcţie. Doar am văzut-o aseară retrăgându-se spre casă. Îi sugerez colegei că nu are importanţă dacă a văzut-o pe Roxana sau pe una din multele chipuri care-i seamănă în încercarea de a ascunde că am revăzut-o aseară.
Câteva zile mai târziu, dimineaţă, mai târziu decât mă obişnuisem s-o văd, o remarc târziu undeva în spatele meu. Dinamica mulţimii nu mi-a permis să mă apropii. Ajung la capătul scării rulante şi încerc s-o reperez mai jos. N-o văd... Mi s-a părut? Aştept încă puţin urmărind oamenii care ies de pe scară. Apare... O urmăresc cu privirea până-mi iese din raza vizuală.
11 noiembrie 2009, deja obişnuita oră a ei de seară. Totuşi, după ce am căutat-o vreo 2 zile, nu mă aşteptam s-o văd. Plecasem de la birou oarecum mulţumit că rezolvasem parţial o temă importantă. O văd din spate, îmbrăcată într-o bluză de un mov turbat. Oribilă culoare, din punctul meu de vedere... Am mai văzut-o cândva în culoarea aia şi mi-a displăcut încă de atunci. Mă emoţionează s-o revăd. Încerc să mă depărtez de ea dar ceva mă trăgea totuşi înapoi. Urc în metrou în acelaşi vagon dar în celălalt capăt. La început evit s-o privesc. Încerc să-mi stăpânesc emoţia, încerc să nu tremur, să nu plâng, să nu mă încrunt. Sfârşesc prin a o privi cale de câteva staţii. Nivelul de anxietate pare să scadă. Până să ajungă la staţia ei am senzaţia că mă vede într-un moment în care îşi scoate nasul din ziarul pe care îl citea. Îmi venea să merg lângă ea şi s-o întreb: Nu-i aşa că nu te interesează cu adevărat ce citeşti?
În sfârşit, vine staţia ei... Se ridică de pe scaunul situat chiar lângă uşă, o văd cum trece prin faţa uşii lângă care stăteam eu şi... se anunţă staţionarea metroului pentru două minute... Profit de ocazie, cobor şi privesc în urma ei. Sesizez cum, cu mişcări sigure, pune haina groasă peste bluza mov. Mă aştept să-ntoarcă capul dar sper să nu mă vadă. Ajunge la capătul scărilor, dispare din raza mea vizuală, metroul nu dă semne că ar vrea să plece iar eu sunt în continuare pe peron... Fără un gând foarte precis plec pe urmele ei... Ştiu atât de bine drumul ei de la metrou spre casă încât aproape nu mai conta dacă-i recunosc silueta sau nu... Destul de repede după ce ies la suprafaţă îi recunosc totuşi conturul în întuneric. Merg pe urmele ei... o ajung incredibil de repede, mă opresc ca să las o oarecare distanţă între noi... O văd pornind pe drumul obişnuit, îmi aduc aminte de mai vechea mea încercare de a-i ieşi în faţă, îmi aduc aminte şi că am eşuat atunci, găsesc altă strategie şi îmi propun să o las pe ea în dreapta iar eu s-o iau pe strada din stânga în dorinţa de a o aborda din lateral, undeva la jumătatea drumului. Mă tot gândeam ce să-i spun... Mă gândeam să-i cer să-mi spună, cu vorbe exacte, ca pentru proşti care nu înţeleg metaforele, în ce fel au afectat-o negativ acţiunile mele...
Ajung în intersecţia critică, observ că am mers cu viteza potrivită pentru că ea, Roxana, apare din dreapta şi... traversează chiar în dreptul meu... Părea obligatoriu s-o salut aşa că am făcut-o... Se pare că a renunţat la muţenia care o apuca atunci când, cu ceva vreme în urmă, încercam s-o abordez... Un mic motiv de bucurie... Mic...
-Salut! De la muncă?
(ea nu aude "de")
-DE la muncă. La muncă nu merg la ora asta. Ce-i cu tine pe-aici?
Mă trezesc minţind ca un şcolar... Nu puteam să-i spun că pur şi simplu încercam s-o văd pe ea o secundă în plus...
-Dau o tură prin parc...
Scurt moment de tăcere... Ce dracu puteam să spun ca să închegăm o conversaţie?
-Pe unde ai mai umblat anul acesta?
-O să te miri dar... n-am mai fost la munte.
-Dar unde?
-Mai mult prin străinătate.
-Şi acolo n-ai urcat nimic?
-Nu. Să nu te gândeşti că am urcat pe Mont Blanc. Nu-i de mine.
-Nu la asta m-am gândit. Puteai să urci Olimpul sau ceva prin Bulgaria, munţi mici nu foarte pretenţioşi dar unde ai ceva de văzut.
-Nu. M-am axat mai mult pe oraşe. Şi am mers la mare...
-Tu? La mare? Ştiu că urăşti marea...
-Ei, îmbătrânesc şi eu. Am probleme cu sănătatea...
-Vorbeşti de parcă ai avea 50 de ani...
-Am probleme cu coloana. Îmi face bine să înot.
-Probleme vechi? Probleme noi? Te-ai lovit sau ce s-a întâmplat? Dacă sunt probleme vechi ori n-ai apucat să-mi spui, ori nu ai putut, ori n-ai vrut să-mi spui...
-Ţi-am mai spus eu ceva şi... ai văzut ce a ieşit. Cine ştie ce ieşea dacă îţi spuneam şi asta?
-Da, recunosc că nu e deloc frumos ce a ieşit... Am senzaţia că-i prea târziu pentru păreri de rău...
-Lasă! E trecut...
-Offfff.... mi-ar fi plăcut să te ştiu la fel de sănătoasă cum erai sau păreai că eşti cu ani în urmă... Îmi pare rău să aud de problemele astea...
Fără să-mi dau seama, eram centrat pe dialogul cu ea, ajungem aproape de blocul ei...
-Tu mergi înainte pe drumul tău. Eu o să merg pe al meu.
-Da, dacă-mi aduc bine aminte tu faci stânga aici. Mi-a părut bine să te revăd.
Ne despărţim iar eu o iau într-adevăr spre parc... Trist... Nu mă aşteptam să aud că are probleme... Chiar o credeam o fiinţă fericită... Deşi ştiam parcul acela cu ochii închişi, constat că mă-ncurc în alei... Mă orientez până la urmă şi regăsesc drumul către cealaltă staţie de metrou... Simt nevoia să povestesc cuiva şi... îmi aduc aminte de sms-ul necitit pe 24 octombrie... Îl citesc şi apoi îi scriu ei un lung sms... După ce am primit mesajul care spunea că textul meu a fost livrat m-am mai relaxat...
În ultimele întâlniri Roxana îşi recăpătase eleganţa cu care mă obişnuisem. Acum, pe lângă movul bluzei, am reţinut un pantalon negru şi nişte încălţări tot negre şi bine lustruite...
Postprocesări
Mai târziu, mi-am dat seama că nu-i neapărat să fie o adevărată tragedie problema de sănătate a Roxanei. Deci este posibil să nu fie cazul să mă întristez din cauza asta.
Mi-am dat seama şi că ea lasă loc la multe interpretări, exprimându-se neclar sau incomplet. Ar rămâne de discutat dacă se exprimă astfel din greşeală, din dezinteres faţă de persoana mea sau datorită lipsei unor abilităţi de comunicare.
Deşi nu am remarcat-o în prima fază, analizând dialogul am sesizat o undă de ostilitate din partea ei.
Ca şi în alte ocazii de acest gen, şi acum m-a nemulţumit faptul că nu mi-a pus nicio întrebare, mulţumindu-se doar să răspundă. De aici ideea unui obiectiv de atins: să reuşesc să acord celorlalţi dreptul de a nu răspunde cu interes faţă de mine interesului meu faţă de ei.
Aproape de casă mi-am amintit că am văzut în Vama Veche o fiinţă care semăna tare bine cu Rox. M-am gândit cât de incredibil e să fi fost la câteva corturi distanţă de ea în Vamă, să o fi privit şi să nu-mi fi dat seama că e ea doar pentru că ştiam că ea nu merge la mare. Am scris un sms pe tema asta altei prietene. A doua zi mi-am dat totuşi seama că nu era Roxana în Vamă, rămânând certă doar ideea asemănării.
Am adormit relativ liniştit dar spre dimineaţă m-am trezit (să fi fost 5:00) şi n-am mai putut adormi. Înainte să mă dau jos din pat s-au adunat grămezi de gânduri atât de diferite. Printre altele, m-am trezit numărând femeile care chiar m-au atras din 2005 încoace... 3 să fi fost? Sau 4? Se pare că sunt cu adevărat pretenţios! :D
Cât despre drumurile invocate de Roxana la finalul dialogului, drumuri luate în sens fizic de mine, ar mai fi de spus că, în sensul în care se exprima ea, mica mea problemă e că NU am un drum... Iar de l-aş avea, cred că ar duce direct către nicăieri... În schimb, ea are un drum. Cu care, dintr-o prostie, m-am intersectat.
Iar celor care vor spune banalitatea aia despre modul în care îndepărtez orice potenţială prietenă cu poveştile despre Roxana le răspund prin convingerea pe care o am că voi rămâne singur. Mi-e clar că nu s-a inventat femeia care să-şi dorească să rămână cu mine. Şi în definitiv e mai bine aşa. Asta pentru că ştiu încă un lucru, ştiu că n-o să ajung niciodată să merit să rămân cu o femeie care să-mi placă. Momentul meu de glorie s-a dus, a rămas mult în urmă. Dacă n-am cunoscut atunci femeia potrivită, acum ar fi prea târziu s-o mai cunosc.
Peste două zile s-ar împlini o lună de când am început să scriu acest text. Poate că-i timpul să-l termin şi să-l public. Iar tu, cel care le-ai trăit pe toate şi ai soluţii la toate problemele, nu ai decât să îţi etalezi din nou superinteligenţa şi să ştergi cu mine pe jos. Vorba cântecului, cineva înaintea ta a făcut asta deja. Deci n-ai cum să mă răneşti...
Se afișează postările cu eticheta Roxana Oprea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Roxana Oprea. Afișați toate postările
marți, 17 noiembrie 2009
miercuri, 11 noiembrie 2009
Incredibilă fiinţă!
Trebuie neapărat să finalizez textul despre ultimele ocazii în care am văzut-o pe Rox... Asta pentru că azi am revăzut-o din nou şi... am reuşit să-mi stăpânesc emoţiile astfel încât am putut să dialoghez un pic cu ea... Şi ce am aflat m-a surprins tare, m-a şocat chiar şi m-a făcut odată în plus să regret reacţiile pe care le-am avut cândva faţă de ea... Poate v-aţi aştepta să regret şi faptul că mă îndrăgostisem de ea... Ei bine, treaba asta n-o regret. În definitiv e o femeie frumoasă, inteligentă şi, într-o oarecare măsură, sufletistă... Aici poate să vi se pară că descriu pe altcineva şi, pe trei sferturi, ar fi adevărată presupunerea voastră... Există în viaţa mea încă o persoană care, păstrând totuşi limitele comparaţiei, îi seamănă Roxanei. O altă persoană care mi-e dragă chiar dacă sunt destul de convins că nu reuşesc să i-o dovedesc... Poate te regăseşti printre rânduri... :)
Aş vrea ca Roxana să fie dispusă să comunice din nou cu mine, altfel decât cu rarele ocazii în care o văd şi reuşesc să-mi stăpânesc emoţiile.
Aş vrea ca Roxana să fie dispusă să comunice din nou cu mine, altfel decât cu rarele ocazii în care o văd şi reuşesc să-mi stăpânesc emoţiile.
duminică, 13 septembrie 2009
Tot pe bicicletă...
Sâmbătă, pe la 19:00, după reprizele de somn postciclopromenadă, am ieşit din nou cu bicicleta pentru vreo 90 de minute de pedalat. Pentru că era târziu m-am îndreptat spre parcul Cuza. Pe un colţ al acestuia (cel dinspre staţia de metrou Titan) o formaţie de peruani şi ecuadorieni îşi promova muzica. Pe celălalt colţ, la bustul lui Cuza, muzică populară în acel amfiteatru construit în ultimii ani.
La retragerea către casă am ocolit un pic şi am trecut pentru prima dată cu bicicleta pe strada ei... Mi se pare important să notez ce simt în situaţiile care au legătură cu ea. Ei bine, aruncându-mi o scurtă privire la blocul ei, am surprins un gând de genul "Cineva dintre noi trebuie să moară; ori eu, ori ea". Nefiind un gând ultimativ gen "trebuie să moară ACUM" încerc să-l prelucrez un pic rezultând o poveste gen "Dat fiind că nu suntem împreună este greu de presupus că am putea muri accidental în acelaşi timp. Prin urmare, pare logic ca unul dintre noi să-i supravieţuiască celuilalt."
Încerc să fac din gândul iniţial un gând neagresiv...
Revenind la bicicletă, aseară am pedalat cam 15 km. Cu cei 40 de noapte se adună 55 km. Destul de bine pentru prima zi de mers cu bicicleta din 2009.
La retragerea către casă am ocolit un pic şi am trecut pentru prima dată cu bicicleta pe strada ei... Mi se pare important să notez ce simt în situaţiile care au legătură cu ea. Ei bine, aruncându-mi o scurtă privire la blocul ei, am surprins un gând de genul "Cineva dintre noi trebuie să moară; ori eu, ori ea". Nefiind un gând ultimativ gen "trebuie să moară ACUM" încerc să-l prelucrez un pic rezultând o poveste gen "Dat fiind că nu suntem împreună este greu de presupus că am putea muri accidental în acelaşi timp. Prin urmare, pare logic ca unul dintre noi să-i supravieţuiască celuilalt."
Încerc să fac din gândul iniţial un gând neagresiv...
Revenind la bicicletă, aseară am pedalat cam 15 km. Cu cei 40 de noapte se adună 55 km. Destul de bine pentru prima zi de mers cu bicicleta din 2009.
miercuri, 9 septembrie 2009
L-am citit...
Aseară, într-o atmosferă aparte (100 Crossroads, muzică bună, o prietenă cu care am stat 4 ore de vorbă), am simţit că e momentul potrivit pentru a-l citi. Şi, destul de calm, am făcut-o... Pentru un timp, a fost suportabil. Dar odată rămas singur am reînceput să rumeg gânduri... Apoi am ajuns acasă şi am dormit destul de bine după care m-am trezit şi... mi-am dat seama că e rău...
Nu-mi dau seama ce aşteptam de la acel SMS de răspuns al Roxanei (rămas în telefonul meu, necitit, din 23 februarie 2009) dar felul frumos (chiar apreciam că e cel mai frumos mesaj pe care mi l-a scris vreodată) şi în acelaşi timp contradictoriu şi dur în care mesajul a fost scris m-a pus pe gânduri.
Deci au trecut aproape 7 luni până să citesc sms-ul ei. Între timp au mai fost două ocazii în care am schimbat câteva vorbe şi un zâmbet. Duritatea din mesaj nu s-a simţit în întâlnirea faţă în faţă. Din cauza asta mă-ntreb ce gândeşte ea cu adevărat... N-o să înţeleg niciodată felul superficial în care îşi argumentează atitudinea faţă de mine... N-o să accept faptul că nu pare să-mi mai acorde dreptul de a cere explicaţii legate de felul în care percepe ea ce s-a întâmplat între noi... Poate ne vom mai vedea din când în când... Sper să sosească ziua în care n-o să mai fie o tragedie faptul că o văd sau îmi amintesc de ea...
Acum e destul de rău. Sunt agitat şi certăreţ. Mă gândesc că nu mă mai atrage azi seara Folk, frate. Peste 30 minute plec de la muncă. Peste 90 de minute voi fi aproape de ea. Peste 150 de minute voi pleca spre casă sau spre Iron City.
Poate mâine se vor dilua senzaţiile de acum pe care nu le descriu din lipsă de timp şi pentru că oricum nu le poate înţelege nimeni. Trebuie să trăieşti o astfel de poveste ciudată ca să poţi înţelege ce s-a întâmplat cu mine în ultimii ani. Sau trebuie să ai o bază teoretică solidă...
Nu-mi dau seama ce aşteptam de la acel SMS de răspuns al Roxanei (rămas în telefonul meu, necitit, din 23 februarie 2009) dar felul frumos (chiar apreciam că e cel mai frumos mesaj pe care mi l-a scris vreodată) şi în acelaşi timp contradictoriu şi dur în care mesajul a fost scris m-a pus pe gânduri.
Deci au trecut aproape 7 luni până să citesc sms-ul ei. Între timp au mai fost două ocazii în care am schimbat câteva vorbe şi un zâmbet. Duritatea din mesaj nu s-a simţit în întâlnirea faţă în faţă. Din cauza asta mă-ntreb ce gândeşte ea cu adevărat... N-o să înţeleg niciodată felul superficial în care îşi argumentează atitudinea faţă de mine... N-o să accept faptul că nu pare să-mi mai acorde dreptul de a cere explicaţii legate de felul în care percepe ea ce s-a întâmplat între noi... Poate ne vom mai vedea din când în când... Sper să sosească ziua în care n-o să mai fie o tragedie faptul că o văd sau îmi amintesc de ea...
Acum e destul de rău. Sunt agitat şi certăreţ. Mă gândesc că nu mă mai atrage azi seara Folk, frate. Peste 30 minute plec de la muncă. Peste 90 de minute voi fi aproape de ea. Peste 150 de minute voi pleca spre casă sau spre Iron City.
Poate mâine se vor dilua senzaţiile de acum pe care nu le descriu din lipsă de timp şi pentru că oricum nu le poate înţelege nimeni. Trebuie să trăieşti o astfel de poveste ciudată ca să poţi înţelege ce s-a întâmplat cu mine în ultimii ani. Sau trebuie să ai o bază teoretică solidă...
joi, 6 august 2009
Coincidenţe?
Azi mă simt destul de bine (psihic) deşi sunt un pic obosit datorita excesului de noaptea trecută. Prin urmare, scriu întâi despre lucrurile mai puţin plăcute de aseară apoi, în altă postare, voi scrie câteva vorbe despre nişte ore extramegasuperplăcute...
Deci aseară plec de la birou suficient de rapid încât să o văd la Victoriei pe "vecina". Acum deja ştiam unde coboară şi mi se părea mai puţin important s-o ţin sub observaţie. În câteva minute apar pe peron şi Mirela cu Alex. Culmea, sesizez că urcă mai în spate, în acelaşi metrou. Când metroul pleca din staţia de la Piaţa Muncii observ că în acelaşi metrou fusese şi Roxana. 5 oameni care, mergând pe principiul cunoştinţelor comune, am fi putut forma, pentru câteva staţii, un grup interesant: eu, o tipă grasă, un tip "mai superior" (cât de bine m-am simţit când el a acceptat că este mai superior, fără să-şi dea seama că superior nu suportă grad de comparaţie, după cum mă corecta pe mine profesoara de română din liceu), o lesbiană (şi totuşi mai sunt momente în care nu cred că e în ciuda celor spuse de ea şi a semnelor ciudate percepute de-a lungul anilor) şi o altă tipă despre care nu ştiu decât că o cunoaşte pe Rox. Mai lipseau din metroul acela două fiinţe (Andreea şi Nicoleta); de-ar fi fost şi ele prezente/ vizibile coincidenţa era deja al dracu de strigătoare la cer...
Cobor la Dristor şi urmăresc oamenii care coboară. Speram să apară un chip cunoscut dar n-am avut noroc. Simţeam nevoia să fiu cu cineva care să mă abată de la absurde ruminaţii. Oare "vecina" e tot lesbiană? Oare se duce acasă sau coboară din metrou doar pentru a mă păcăli pe mine, ea de fapt mergând mai departe către Piaţa Muncii folosind alt mijloc de transport, urmând s-o întâlnească acolo pe Roxana? Roxana se urcă în cele mai neaşteptate vagoane în metrou doar pentru a fugi de mine? Sau pur şi simplu urcă mai în spate doar pentru a scăpa de aglomeraţie? Cu excepţia mea, o mai fi sesizat-o cineva pe Rox în metroul ăla?
Ajung acasă cu întrebările astea în cap. Mănânc, mă cac (de data asta a ieşit la fel de deştept ca al altora, nu îmi luasem nimic de citit pentru a-l investi cu mai multă inteligenţă), mă spăl un pic, mă-mbrac şi plec...
Deci aseară plec de la birou suficient de rapid încât să o văd la Victoriei pe "vecina". Acum deja ştiam unde coboară şi mi se părea mai puţin important s-o ţin sub observaţie. În câteva minute apar pe peron şi Mirela cu Alex. Culmea, sesizez că urcă mai în spate, în acelaşi metrou. Când metroul pleca din staţia de la Piaţa Muncii observ că în acelaşi metrou fusese şi Roxana. 5 oameni care, mergând pe principiul cunoştinţelor comune, am fi putut forma, pentru câteva staţii, un grup interesant: eu, o tipă grasă, un tip "mai superior" (cât de bine m-am simţit când el a acceptat că este mai superior, fără să-şi dea seama că superior nu suportă grad de comparaţie, după cum mă corecta pe mine profesoara de română din liceu), o lesbiană (şi totuşi mai sunt momente în care nu cred că e în ciuda celor spuse de ea şi a semnelor ciudate percepute de-a lungul anilor) şi o altă tipă despre care nu ştiu decât că o cunoaşte pe Rox. Mai lipseau din metroul acela două fiinţe (Andreea şi Nicoleta); de-ar fi fost şi ele prezente/ vizibile coincidenţa era deja al dracu de strigătoare la cer...
Cobor la Dristor şi urmăresc oamenii care coboară. Speram să apară un chip cunoscut dar n-am avut noroc. Simţeam nevoia să fiu cu cineva care să mă abată de la absurde ruminaţii. Oare "vecina" e tot lesbiană? Oare se duce acasă sau coboară din metrou doar pentru a mă păcăli pe mine, ea de fapt mergând mai departe către Piaţa Muncii folosind alt mijloc de transport, urmând s-o întâlnească acolo pe Roxana? Roxana se urcă în cele mai neaşteptate vagoane în metrou doar pentru a fugi de mine? Sau pur şi simplu urcă mai în spate doar pentru a scăpa de aglomeraţie? Cu excepţia mea, o mai fi sesizat-o cineva pe Rox în metroul ăla?
Ajung acasă cu întrebările astea în cap. Mănânc, mă cac (de data asta a ieşit la fel de deştept ca al altora, nu îmi luasem nimic de citit pentru a-l investi cu mai multă inteligenţă), mă spăl un pic, mă-mbrac şi plec...
miercuri, 5 august 2009
Şi cactuşii...
Şi cactuşii înfloresc. Ştiam asta (oare? sau doar încerc să ascund faptul că nu mi-am pus niciodată o astfel de problemă?) dar nu văzusem până acum o floare de cactus. Îmi arată mai devreme un coleg o poză cu o floare de cactus care, a doua zi după ce a fost fotografiată, murise deja...
Ocazie bună pentru amintiri...
Colecţia de cactuşi pe care am văzut-o la Mânzăleşti în 2002...
Şi, mai important decât colecţia, amintire datând din primăvara 2004 (sau poate 2005, nu mai ţin minte exact), amintirea unei întâlniri cu Rox... Genul ăla de întâlnire în care eu doar doream s-o văd iar ea dorea să-şi ucidă cumva câteva clipe libere... Era aproape de Paşte, cred. Sau poate era iarnă, în preajma Crăciunului... Ciudat să uit astfel de detalii... Fapt e că era atunci la Dalles deschis un târg de cadouri... Iar Roxana a simţit nevoia să cumpere un mic cactus pentru o colegă înţepată. Înţeleg că nu-şi imaginase faptul că acel cactus, corect îngrijit, ar fi putut înflori. Altfel n-ar mai fi gândit că e genul de cadou care poate fi în acelaşi timp răutăcios şi simpatic...
Un cactus mic cât o umbră de amintire...
luni, 3 august 2009
Iar buclă
Vineri seară "vecina" iar azi dimineaţă Roxana. Am călătorit cu acelaşi metrou dar nu am văzut-o decât târziu, după ce ieşise de pe scara rulantă. O geantă mică pe umărul stâng, o pungă neagră în mâna dreaptă, pantalon şi bluză în culori deschise. Dat fiind că am văzut-o atât de târziu deşi era la 2 m în faţa mea pe scara rulantă, se pare că ea reuşeşte să se ascundă de mine din ce în ce mai bine. Sau poate sunt eu mult prea previzibil, aşezându-mă în metrou cam în aceleaşi locuri... Sau... pur şi simplu o ajută înălţimea, e suficient să fie pe linia dintre mine şi ea o persoană care să depăşească media înălţimilor noastre pentru ca ea să devină "invizibilă" pentru mine. Sunt suficient de raţional ca să mă gândesc la toate variantele...
Am văzut-o, am urmărit-o cu privirea preţ de câţiva paşi de-ai ei apoi, tulburat, mi-am văzut de drum. Ştiam că n-are sens să o urmăresc atâta timp cât n-am gândit o "scuză" serioasă pentru a lua tramvaiul cu ea. Şi recunosc că nu m-am gândit până acum la aşa ceva pentru că fac minime (???) eforturi pentru a reduce efectele întâlnirilor cu ea asupra mea.
Deşi de la Piaţa Muncii (de unde mi-am lungit gâtul căutând-o, ca de obicei; gestul acesta nu mi-l pot bloca deocamdată) nu am mai reuşit să fiu prea atent la ce citeam, după ce am văzut-o am încercat să nu mă las afectat prea mult de "întâlnire". Mi-am spus în gând, cu blândeţe: "Calm! Calm! Calm! Încearcă să nu te mai gândeşti la ea.". Efectul a fost că gândul la ea s-a diluat până aproape de dispariţie... Şi am mai putut citi câteva rânduri...
Totuşi, sunt momente în care-mi doresc să o văd îmbrăcată în fustă sau la braţul unui bărbat... Nu îmi dau seama exact de ce... Probabil aş percepe variantele respective ca pe nişte îndulcitoare de înfrângeri... Dar e clar că nu o voi vedea în niciuna dintre cele două ipostaze. Ar demonstra că e pe de-antregul femeie. Dar ea nu e femeie decât cu trupul (dacă aş vrea să fiu răutăcios aş spune că nici cu trupul nu e chiar femeie dar... ar însemna să-mi critic propriile gusturi şi mi-aş destabiliza odată în plus sistemul de valori), psihomental e orice altceva...
Am văzut-o, am urmărit-o cu privirea preţ de câţiva paşi de-ai ei apoi, tulburat, mi-am văzut de drum. Ştiam că n-are sens să o urmăresc atâta timp cât n-am gândit o "scuză" serioasă pentru a lua tramvaiul cu ea. Şi recunosc că nu m-am gândit până acum la aşa ceva pentru că fac minime (???) eforturi pentru a reduce efectele întâlnirilor cu ea asupra mea.
Deşi de la Piaţa Muncii (de unde mi-am lungit gâtul căutând-o, ca de obicei; gestul acesta nu mi-l pot bloca deocamdată) nu am mai reuşit să fiu prea atent la ce citeam, după ce am văzut-o am încercat să nu mă las afectat prea mult de "întâlnire". Mi-am spus în gând, cu blândeţe: "Calm! Calm! Calm! Încearcă să nu te mai gândeşti la ea.". Efectul a fost că gândul la ea s-a diluat până aproape de dispariţie... Şi am mai putut citi câteva rânduri...
Totuşi, sunt momente în care-mi doresc să o văd îmbrăcată în fustă sau la braţul unui bărbat... Nu îmi dau seama exact de ce... Probabil aş percepe variantele respective ca pe nişte îndulcitoare de înfrângeri... Dar e clar că nu o voi vedea în niciuna dintre cele două ipostaze. Ar demonstra că e pe de-antregul femeie. Dar ea nu e femeie decât cu trupul (dacă aş vrea să fiu răutăcios aş spune că nici cu trupul nu e chiar femeie dar... ar însemna să-mi critic propriile gusturi şi mi-aş destabiliza odată în plus sistemul de valori), psihomental e orice altceva...
marți, 28 iulie 2009
Nu mai înţeleg nimic!
Seara, plec de la muncă cu căştile în urechi. Îmi propun să-mi ocup mintea cu altceva decât de obicei. Încerc un amestec de folk cu psihologie. Ajung la Victoriei şi... da, fireşte, nu mai e nevoie să povestesc că, după dimineaţa cu Rox, seara am văzut-o pe "vecina". Fie ce-o fi! Mă ţin aproape şi... sesizez că a coborât la Iancului. Deci s-ar putea să stea totuşi în zonă şi să abordeze drumul către casă într-o combinată metrou+ RATB. La Piaţa Muncii nu coboară Rox dar am senzaţia că încep din nou să controlez lucrurile.
Cobor la Georgian şi, în drum spre casă, de pe o stradă laterală, cine apare? "Vecina" care mă "părăsise" la Iancului... Total surprins am aruncat o privire către ea apoi mi-am văzut de drum. După nişte metri am întors capul şi am constatat că a dispărut. Şi totuşi, stă în zonă... Oare chestia asta o să-mi servească la ceva?
De dimineaţă mi-am amintit că în 9 zile din 10 nu mă sună nimeni. Aşa că am repornit telefonul. Adevărat, am adunat deja cam multe sms-uri necitite dar... poate va veni vremea şi pentru ele... Momentan îmi provoacă anxietate ideea de a le citi...
Cobor la Georgian şi, în drum spre casă, de pe o stradă laterală, cine apare? "Vecina" care mă "părăsise" la Iancului... Total surprins am aruncat o privire către ea apoi mi-am văzut de drum. După nişte metri am întors capul şi am constatat că a dispărut. Şi totuşi, stă în zonă... Oare chestia asta o să-mi servească la ceva?
De dimineaţă mi-am amintit că în 9 zile din 10 nu mă sună nimeni. Aşa că am repornit telefonul. Adevărat, am adunat deja cam multe sms-uri necitite dar... poate va veni vremea şi pentru ele... Momentan îmi provoacă anxietate ideea de a le citi...
Cerc vicios
Aseară, din nou "vecina". De data asta aş putea s-o aşez în 2 perechi de ghilimele. Am văzut-o la îmbarcare, m-am temut să urc aproape de ea astfel încât s-o pot ţine sub observaţie, odată ajuns la finalul călătoriei am constatat din nou că dispăruse. Nu ştiu de ce eram tentat să-mi imaginez că aş fi încercat să stau de vorbă cu ea odată ajuns oarecum pe teren propriu...
Azi dimineaţă părea ora potrivită. Încerc să nu mă concentrez pe chestia asta. Totuşi, îmi arunc privirea în jur şi, în ciuda faptului că mă aşteptam s-o văd atât de aproape încât s-o pot atinge cu mâna, m-am trezit cu ea destul de departe, pierdută în aglomeraţie. Primul gând a fost să ajung la ea şi să-i spun cu reproş: "Deci mă eviţi!"
Am încercat apoi să revin la citit şi am mai putut trece prin câteva pagini. Cobor, coboară... Încerc să mă păstrez relaxat şi să nu-ntorc capul după ea. Nici n-a fost nevoie. Am văzut-o la un metru în faţa mea cum dispare pe scara rulantă. Şi dusă a fost! Am mai apucat s-o văd cum trece prin porţile de ieşire din staţie şi apoi a dispărut în mulţime.
E clar că mă evită... :((
Azi dimineaţă părea ora potrivită. Încerc să nu mă concentrez pe chestia asta. Totuşi, îmi arunc privirea în jur şi, în ciuda faptului că mă aşteptam s-o văd atât de aproape încât s-o pot atinge cu mâna, m-am trezit cu ea destul de departe, pierdută în aglomeraţie. Primul gând a fost să ajung la ea şi să-i spun cu reproş: "Deci mă eviţi!"
Am încercat apoi să revin la citit şi am mai putut trece prin câteva pagini. Cobor, coboară... Încerc să mă păstrez relaxat şi să nu-ntorc capul după ea. Nici n-a fost nevoie. Am văzut-o la un metru în faţa mea cum dispare pe scara rulantă. Şi dusă a fost! Am mai apucat s-o văd cum trece prin porţile de ieşire din staţie şi apoi a dispărut în mulţime.
E clar că mă evită... :((
luni, 27 iulie 2009
Amestecate
Sincer să fiu, nu prea mai ştiu ce-mi fâlfâia prin creier de dimineaţă, în drum spre job... Dar e clar că era, ca în majoritatea zilelor cuprinse în ultimii ani, un amestec de gânduri care nu duceau nicăieri...
Poate mă gândeam la ziua de ieri... O zi banală şi, spre deosebire de sâmbătă, o zi mohorâtă. Am ieşit totuşi în parc şi am stat multe ore. De data asta am preferat un loc mai izolat, sau cel puţin aşa gândisem când m-am aşezat. Într-o mică măsură chiar era un loc retras, în sensul că nu au trecut la o distanţă mai mică de 5 m de mine decât vreo 5 oameni dintre care 2 cu barca. Totuşi, auzeam conversaţii, vedeam şi eram văzut într-o/ dintr-o mulţime de direcţii. Dimineaţă chiar am fost abordat de un tip cu chef de vorbă, venit din capătul celălalt al Bucureştiului, tip care, în lipsa mea, ar fi fost de mult plecat înapoi acasă dacă nu ar fi avut cu cine purta o conversaţie mai mult sau mai puţin convenţională. Până la urmă el a plecat (după ce răspunsesem negativ la ideea de a bea o bere) iar eu am rămas să continui lectura întreruptă într-o oarecare măsură de el. Totuşi, nu m-a deranjat că m-a scos pentru o vreme dintr-ale mele.
Spre deosebire de sâmbătă, privirea mea nu a mai rămas fixată pe vreun trup. Când mă întrerupeam din citit priveam cerul, norii, raţele, insectele, oamenii care se plimbau pe aleile situate aproape şi totuşi departe.
De citit am apucat să citesc aproape jumătate din cele 360 de pagini ale Călăului dragostei, o carte pe care am comandat-o la începutul lui februarie 2009 şi pe care am primit-o chiar pe 14... Cum de-am comandat-o? Era probabil perioada în care am comandat şi Relaţii de iubire. Normalitate şi patologie, o carte pe care n-am reuşit s-o termin. Călăul este totuşi mult mai digerabilă. Deşi, comparând impulsul iniţial cu ce găsesc acum în ea, citind, cred că există o diferenţă imensă. Probabil, cu excepţia primei poveşti, restul se aliniază perfect unor "şi alte poveşti" oarecare. Până acum am rămas din cartea asta cu o întrebare... Şi dacă îi pasă??? Cui? Ei...
Azi, a patra zi cu telefonul închis şi off line. Mă trezesc aproape de ora la care, de obicei, îmi suna alarma telefonului. Fac un duş şi o iau din loc. Ajung la Piaţa Muncii la ora potrivită deşi nu mă mai orientasem după ora telefonului (iar ceasurile din casă sunt cam dereglate de felul lor). Îmi lungesc gâtul căutând-o cu privirea în toate părţile. Nu e. Mă simt trădat, furios, trist, destabilizat... Unde eşti? De ce nu ai apărut? Mă gândesc din nou să mă interesez pe unde circulă 45 şi apoi să dau o tură cu el încercând să ghicesc unde lucrează ea acum... Poate venea cu următorul metrou... M-am gândit pentru o clipă să aştept (oricum ajungeam devreme la birou) dar apoi am considerat că povestea asta e oricum suficient de absurdă şi aşa... Oricum, mai devreme sau mai târziu, o s-o revăd. Încerc să mă-mpac cu ideea că nu voi putea zâmbi de fiecare dată când o văd...
Tot azi, peste noapte, am un vis tâmpit. Se făcea că-mi sună telefonul. Un număr de telefon oarecare, pe care nu-l am în agendă. Răspund şi aud: "Sunt x, colega dumneavoastră". Ce-o fi însemnând visul acesta? O fi avut legătură cu faptul că-mi ţin telefonul închis? Sau o fi având legătură cu colega? La dracu! Oricum ar fi nu are cum să-mi fie favorabil. Mai bine rămân la toate rece... Şi de unde formula aia de adresare atât de ceremonioasă??? Admiţând că într-o zi chiar mă va suna, nu pare deloc genul de om care să se piardă în prea multe politeţuri gratuite.
Vineri dimineaţă, dialog (sau trialog) la birou:
-Ce-ai păţit?
-Nimic deosebit
-Ai păţit tu ceva că pari supărat.
-Să zicem. Oricum, sunt mărunţişuri.
-Nu eşti tu aşa cătrănit din cauza unor mărunţişuri.
-Mărunţişuri le-aţi considera voi. Dacă v-aş povesti.
-Păi povesteşte, poate îţi dăm vreun sfat.
-Nu puteţi.
-Aşa e. Nu putem să-l ajutăm. N-avem fanta roz.
-Tarzan puternic! Face fantă unde vrea el...
Şi aşa s-a strecurat o glumă absolut idioată într-o zi apăsătoare. Vineri... După o zi de joi încheiată într-un mod idiot... Fugă, de orice şi de oricine... Doar de ea nu fug, ba chiar o caut... Dar, pentru că (re?)întâlnirea în aceiaşi poveste e imposibilă, o văd şi, într-un târziu, tot fug... Era o idee interesantă în Călăul dragostei despre felul în care doi actori diferiţi trăiesc aparent aceiaşi poveste.
Poate mă gândeam la ziua de ieri... O zi banală şi, spre deosebire de sâmbătă, o zi mohorâtă. Am ieşit totuşi în parc şi am stat multe ore. De data asta am preferat un loc mai izolat, sau cel puţin aşa gândisem când m-am aşezat. Într-o mică măsură chiar era un loc retras, în sensul că nu au trecut la o distanţă mai mică de 5 m de mine decât vreo 5 oameni dintre care 2 cu barca. Totuşi, auzeam conversaţii, vedeam şi eram văzut într-o/ dintr-o mulţime de direcţii. Dimineaţă chiar am fost abordat de un tip cu chef de vorbă, venit din capătul celălalt al Bucureştiului, tip care, în lipsa mea, ar fi fost de mult plecat înapoi acasă dacă nu ar fi avut cu cine purta o conversaţie mai mult sau mai puţin convenţională. Până la urmă el a plecat (după ce răspunsesem negativ la ideea de a bea o bere) iar eu am rămas să continui lectura întreruptă într-o oarecare măsură de el. Totuşi, nu m-a deranjat că m-a scos pentru o vreme dintr-ale mele.
Spre deosebire de sâmbătă, privirea mea nu a mai rămas fixată pe vreun trup. Când mă întrerupeam din citit priveam cerul, norii, raţele, insectele, oamenii care se plimbau pe aleile situate aproape şi totuşi departe.
De citit am apucat să citesc aproape jumătate din cele 360 de pagini ale Călăului dragostei, o carte pe care am comandat-o la începutul lui februarie 2009 şi pe care am primit-o chiar pe 14... Cum de-am comandat-o? Era probabil perioada în care am comandat şi Relaţii de iubire. Normalitate şi patologie, o carte pe care n-am reuşit s-o termin. Călăul este totuşi mult mai digerabilă. Deşi, comparând impulsul iniţial cu ce găsesc acum în ea, citind, cred că există o diferenţă imensă. Probabil, cu excepţia primei poveşti, restul se aliniază perfect unor "şi alte poveşti" oarecare. Până acum am rămas din cartea asta cu o întrebare... Şi dacă îi pasă??? Cui? Ei...
Azi, a patra zi cu telefonul închis şi off line. Mă trezesc aproape de ora la care, de obicei, îmi suna alarma telefonului. Fac un duş şi o iau din loc. Ajung la Piaţa Muncii la ora potrivită deşi nu mă mai orientasem după ora telefonului (iar ceasurile din casă sunt cam dereglate de felul lor). Îmi lungesc gâtul căutând-o cu privirea în toate părţile. Nu e. Mă simt trădat, furios, trist, destabilizat... Unde eşti? De ce nu ai apărut? Mă gândesc din nou să mă interesez pe unde circulă 45 şi apoi să dau o tură cu el încercând să ghicesc unde lucrează ea acum... Poate venea cu următorul metrou... M-am gândit pentru o clipă să aştept (oricum ajungeam devreme la birou) dar apoi am considerat că povestea asta e oricum suficient de absurdă şi aşa... Oricum, mai devreme sau mai târziu, o s-o revăd. Încerc să mă-mpac cu ideea că nu voi putea zâmbi de fiecare dată când o văd...
Tot azi, peste noapte, am un vis tâmpit. Se făcea că-mi sună telefonul. Un număr de telefon oarecare, pe care nu-l am în agendă. Răspund şi aud: "Sunt x, colega dumneavoastră". Ce-o fi însemnând visul acesta? O fi avut legătură cu faptul că-mi ţin telefonul închis? Sau o fi având legătură cu colega? La dracu! Oricum ar fi nu are cum să-mi fie favorabil. Mai bine rămân la toate rece... Şi de unde formula aia de adresare atât de ceremonioasă??? Admiţând că într-o zi chiar mă va suna, nu pare deloc genul de om care să se piardă în prea multe politeţuri gratuite.
Vineri dimineaţă, dialog (sau trialog) la birou:
-Ce-ai păţit?
-Nimic deosebit
-Ai păţit tu ceva că pari supărat.
-Să zicem. Oricum, sunt mărunţişuri.
-Nu eşti tu aşa cătrănit din cauza unor mărunţişuri.
-Mărunţişuri le-aţi considera voi. Dacă v-aş povesti.
-Păi povesteşte, poate îţi dăm vreun sfat.
-Nu puteţi.
-Aşa e. Nu putem să-l ajutăm. N-avem fanta roz.
-Tarzan puternic! Face fantă unde vrea el...
Şi aşa s-a strecurat o glumă absolut idioată într-o zi apăsătoare. Vineri... După o zi de joi încheiată într-un mod idiot... Fugă, de orice şi de oricine... Doar de ea nu fug, ba chiar o caut... Dar, pentru că (re?)întâlnirea în aceiaşi poveste e imposibilă, o văd şi, într-un târziu, tot fug... Era o idee interesantă în Călăul dragostei despre felul în care doi actori diferiţi trăiesc aparent aceiaşi poveste.
vineri, 24 iulie 2009
Cu 5 minute mai devreme
Deci acesta ar fi secretul. Cu 5 minute mai devreme... 19:45 Piaţa Muncii... Am călătorit în acelaşi metrou dar, asta clar sună a strategie din partea ei, nu am văzut-o decât după ce a coborât iar metroul a închis uşile. Nu ştiu de ce dar am senzaţia că de data asta m-a văzut, stând la uşă şi lungindu-mi gâtul după ea... A aruncat o privire scurtă şi apoi a întors capul...
Am văzut-o de două ori într-o zi, pentru a se compensa poate lunga perioadă de roxenţă...
Normal că, în câteva secunde, eram din nou mai mult mort decât viu... Şi să mai vină cineva să-mi spună că există probleme mai mari decât să nu fi iubit... E treaba voastră de cine, când şi pentru cât timp vă ataşaţi. Eu ori mă ataşez pentru un sfert de veşnicie, ori nu mă ataşez deloc...
Am văzut-o de două ori într-o zi, pentru a se compensa poate lunga perioadă de roxenţă...
Normal că, în câteva secunde, eram din nou mai mult mort decât viu... Şi să mai vină cineva să-mi spună că există probleme mai mari decât să nu fi iubit... E treaba voastră de cine, când şi pentru cât timp vă ataşaţi. Eu ori mă ataşez pentru un sfert de veşnicie, ori nu mă ataşez deloc...
Revedere
Mai exact revederi...
Aseară, 18:35, Piaţa Victoriei. Prin urmare, o altă oră critică. Într-un grup de 3 femei, "vecina" pe care o recunosc după acei ochelari şi după tunsoarea aparte. Îmi propun să profit de ocazie şi să aflu mai exact unde stă. Cu ce scop? Nici eu nu ştiu. Oricum, nu cred că voi avea curaj vreodată să iniţiez o conversaţie cu ea. O caut cu privirea după ce cobor la Dristor şi n-o văd. Când cobor din celălalt metrou o caut iar. Nu e! Deci şi-a schimbat traseul şi asta... Mi-e ciudă! Povestea scapă de sub controlul meu.
Ajung acasă. Mă enervez dintr-un mărunţiş. Plec! Caut în agendă numerele de telefon ale celor cu care urma să plec sâmbătă în tură. Găsesc trei numere, le scriu sms în care anunţ că mi-au cedat nervii şi, în starea asta, prefer să rămân acasă. Închid imediat telefonul. Intuiesc că mi s-a pus deja etichetă de neserios. Oricum n-ar înţelege nimeni ce mi se întâmplă aşa că orice altă explicaţie e zadarnică.
Dimineaţă deschid telefonul după o revedere pe care simţeam că trebuie s-o localizez cât mai exact în timp. Sesizez 3 mesaje noi. Două ar putea fi confirmări de primire (a treia o primisem deja aseară) iar al treilea bănuiesc că e răspuns. Evit să-l citesc. Ajung la servici şi... sună telefonul. Apăs roşu apoi îl închid din nou. Pur şi simplu nu vreau să vorbesc cu nimeni! E jenant să încurc tura oamenilor dar n-am ce face. Aş vrea să pot fugi de tot! Oricum sunt străin de tot ce se-ntâmplă în jurul meu... Cred că voi ţine închis telefonul câteva zile, voi evita messengerul, voi evita să mă loghez pe unele site-uri unde aş putea fi văzut online.
Tot dimineaţă, ceva mai devreme (8:17), Piaţa Muncii. Sesizez la următoarea uşă o bluză roşie care-mi reţine atenţia. Pare a fi Rox. Se deschide unghiul, capul ei se întoarce cu câteva grade, mă conving că e ea. Încerc să schiţez un zâmbet. Cred că nu prea îmi iese. Nu mai pot să citesc. Bag cartea în rucsac şi încerc să îmi păstrez calmul.
Peste câteva minute. Piaţa Victoriei. Dinamica mulţimii mă aduce cu doi paşi în spatele ei. Consider că am o faţă suficient de tristă încât să nu merite s-o abordez. Deşi mi se părea OK s-o trimit mâine la munte în locul meu. Totuşi, tac. Pe scara rulantă rămân mult în urma ei. Sesizez când face stânga şi decid s-o urmăresc. Vreau să aflu în ce clădire intră. Se opreşte curând la un chioşc din staţia metroului. Încerc să nu fiu văzut cât timp a stat şi şi-a cumpărat nu ştiu ce. Întorc capul peste câteva secunde către acel chioşc şi văd că a plecat. În viteză avansez şi o caut cu privirea. Bluză roşie, geantă mică, neagră, blugi, o chestie (probabil eternele mărgele de lemn) atârnată de gâtul ei. O reperez rapid, măresc viteza păstrând cât de cât distanţa dintre noi. Dreapta, stânga, tot înainte... încerc să urmăresc intrările astfel încât să văd unde dispare ea. Culmea, merge tot înainte. Traversează în staţia lui 45, vine tramvaiul. Ea urcă. Se aşează pe scaun, probabil m-a şi văzut pentru că în acel moment eram total surprins şi descoperit. Era 08:40. Deci lucrează undeva pe linia lui 45 şi începe programul cel mai probabil la ora 9:00. De terminat cred că termină la 18:00. Dacă stă câteva minute peste program atunci, în funcţie şi de circulaţia tramvaiului, poate ajunge seara la Victoriei oricând între 18:30- 19:30. Aşa se explică faptul că n-am mai văzut-o seara de o grămadă de vreme. Şi totuşi, cum aş putea s-o urmăresc atât de mult timp? Cum aş putea să aflu unde coboară din tramvai fără a încerca (încercare imposibilă dacă ţin neapărat să nu fiu văzut) să urc în acelaşi tramvai cu ea? Se pare că de data asta nu mai pot afla unde lucrează. Din nou pierd controlul situaţiei. Mă întorc dezamăgit, supărat, nervos către metrou. Cobor în staţie. Îmi dau seama că nu pot nici acum să citesc. Noroc că pusesem dimineaţă în borsetă mp3 playerul. Îl scot, bag căştile în urechi, dau volumul la maxim. Aproape că nu conta ce auzeam. N-aveam niciun chef de Costică David dar l-am lăsat să-mi picure în ureche până am ajuns la birou.
Pare că a obţine informaţii despre viaţa Roxanei a rămas singurul meu scop serios. Restul sunt simple anexe care-mi ocupă timpul dintre revederi.
Iar acum jumătate de gând mă întreabă dacă mai plec la munte... Ei bine, mâine nu cred că voi pleca. Să afirm din nou că nu voi mai urca pe munte niciodată poate ar fi riscant, mi-am mai spus-o şi altă dată urmând să mă contrazic (săptă)lunile următoare.
E rău ce se întâmplă cu viaţa mea... Rău, rău! :(
Aseară, 18:35, Piaţa Victoriei. Prin urmare, o altă oră critică. Într-un grup de 3 femei, "vecina" pe care o recunosc după acei ochelari şi după tunsoarea aparte. Îmi propun să profit de ocazie şi să aflu mai exact unde stă. Cu ce scop? Nici eu nu ştiu. Oricum, nu cred că voi avea curaj vreodată să iniţiez o conversaţie cu ea. O caut cu privirea după ce cobor la Dristor şi n-o văd. Când cobor din celălalt metrou o caut iar. Nu e! Deci şi-a schimbat traseul şi asta... Mi-e ciudă! Povestea scapă de sub controlul meu.
Ajung acasă. Mă enervez dintr-un mărunţiş. Plec! Caut în agendă numerele de telefon ale celor cu care urma să plec sâmbătă în tură. Găsesc trei numere, le scriu sms în care anunţ că mi-au cedat nervii şi, în starea asta, prefer să rămân acasă. Închid imediat telefonul. Intuiesc că mi s-a pus deja etichetă de neserios. Oricum n-ar înţelege nimeni ce mi se întâmplă aşa că orice altă explicaţie e zadarnică.
Dimineaţă deschid telefonul după o revedere pe care simţeam că trebuie s-o localizez cât mai exact în timp. Sesizez 3 mesaje noi. Două ar putea fi confirmări de primire (a treia o primisem deja aseară) iar al treilea bănuiesc că e răspuns. Evit să-l citesc. Ajung la servici şi... sună telefonul. Apăs roşu apoi îl închid din nou. Pur şi simplu nu vreau să vorbesc cu nimeni! E jenant să încurc tura oamenilor dar n-am ce face. Aş vrea să pot fugi de tot! Oricum sunt străin de tot ce se-ntâmplă în jurul meu... Cred că voi ţine închis telefonul câteva zile, voi evita messengerul, voi evita să mă loghez pe unele site-uri unde aş putea fi văzut online.
Tot dimineaţă, ceva mai devreme (8:17), Piaţa Muncii. Sesizez la următoarea uşă o bluză roşie care-mi reţine atenţia. Pare a fi Rox. Se deschide unghiul, capul ei se întoarce cu câteva grade, mă conving că e ea. Încerc să schiţez un zâmbet. Cred că nu prea îmi iese. Nu mai pot să citesc. Bag cartea în rucsac şi încerc să îmi păstrez calmul.
Peste câteva minute. Piaţa Victoriei. Dinamica mulţimii mă aduce cu doi paşi în spatele ei. Consider că am o faţă suficient de tristă încât să nu merite s-o abordez. Deşi mi se părea OK s-o trimit mâine la munte în locul meu. Totuşi, tac. Pe scara rulantă rămân mult în urma ei. Sesizez când face stânga şi decid s-o urmăresc. Vreau să aflu în ce clădire intră. Se opreşte curând la un chioşc din staţia metroului. Încerc să nu fiu văzut cât timp a stat şi şi-a cumpărat nu ştiu ce. Întorc capul peste câteva secunde către acel chioşc şi văd că a plecat. În viteză avansez şi o caut cu privirea. Bluză roşie, geantă mică, neagră, blugi, o chestie (probabil eternele mărgele de lemn) atârnată de gâtul ei. O reperez rapid, măresc viteza păstrând cât de cât distanţa dintre noi. Dreapta, stânga, tot înainte... încerc să urmăresc intrările astfel încât să văd unde dispare ea. Culmea, merge tot înainte. Traversează în staţia lui 45, vine tramvaiul. Ea urcă. Se aşează pe scaun, probabil m-a şi văzut pentru că în acel moment eram total surprins şi descoperit. Era 08:40. Deci lucrează undeva pe linia lui 45 şi începe programul cel mai probabil la ora 9:00. De terminat cred că termină la 18:00. Dacă stă câteva minute peste program atunci, în funcţie şi de circulaţia tramvaiului, poate ajunge seara la Victoriei oricând între 18:30- 19:30. Aşa se explică faptul că n-am mai văzut-o seara de o grămadă de vreme. Şi totuşi, cum aş putea s-o urmăresc atât de mult timp? Cum aş putea să aflu unde coboară din tramvai fără a încerca (încercare imposibilă dacă ţin neapărat să nu fiu văzut) să urc în acelaşi tramvai cu ea? Se pare că de data asta nu mai pot afla unde lucrează. Din nou pierd controlul situaţiei. Mă întorc dezamăgit, supărat, nervos către metrou. Cobor în staţie. Îmi dau seama că nu pot nici acum să citesc. Noroc că pusesem dimineaţă în borsetă mp3 playerul. Îl scot, bag căştile în urechi, dau volumul la maxim. Aproape că nu conta ce auzeam. N-aveam niciun chef de Costică David dar l-am lăsat să-mi picure în ureche până am ajuns la birou.
Pare că a obţine informaţii despre viaţa Roxanei a rămas singurul meu scop serios. Restul sunt simple anexe care-mi ocupă timpul dintre revederi.
Iar acum jumătate de gând mă întreabă dacă mai plec la munte... Ei bine, mâine nu cred că voi pleca. Să afirm din nou că nu voi mai urca pe munte niciodată poate ar fi riscant, mi-am mai spus-o şi altă dată urmând să mă contrazic (săptă)lunile următoare.
E rău ce se întâmplă cu viaţa mea... Rău, rău! :(
joi, 23 iulie 2009
Există şi zile mai urâte
Ieri, după câteva clipe plăcute la birou (păcat că aceste insule plăcute nu se pot transforma în continente), o caut în metrou cu privirea şi... constat că nu apare nici de data asta...
N-am mai văzut-o nici pe ea, nici pe "vecina", nici pe Suflet Bun... Mă întristează să văd că n-o mai văd. Ar putea să se fi întâmplat un milion de lucruri cu ea... Bine, intuiesc că nu i s-a întâmplat nimic rău. Şi am senzaţia că nu m-ar afecta în mod deosebit dacă aş afla că i s-a întâmplat ceva rău... Deşi... e clar că nici bine nu mi-ar face... Totuşi, am nevoie de informaţii despre noutăţile din viaţa ei... Este singura în viaţa căreia noutăţile sunt mai puţin previzibile... La ea nu are cum să apară căsătoria, un bebe, chestii comune... Ea e pur şi simplu altfel... La fel cum, pe alte coordonate, altfel sunt şi eu... Urăsc diversitatea dacă ajunge să despartă oameni...
Ajung acasă trist şi mă gândesc (parcă ar fi criza mijlocului de săptămână) că voi pleca din nou la munte fără ca treaba asta să aducă o schimbare esenţială în viaţa mea... Şi totuşi, au mai existat cupluri formate în munţi. Şi dacă va fi să mi se întâmple şi mie, trebuie să profit de orice zi în care pot fugi în munţi cu prieteni vechi, noi sau cu necunoscuţi... Totuşi, ştiu bine că nu mi se va întâmpla... Se pot întâmpla multe în munţi dar asta nu. Ştiu că voi rămâne singur pentru că nu voi mai fi niciodată în stare să mă implic într-o relaţie.
Mă aşez la calculator şi finalizez jurnalul turei din Parâng. Îl public apoi mă pun în pat. Adorm curând.
Dimineaţă mă trezesc relativ târziu, întind rufele pe sârmă şi mă pregătesc de plecare. O nouă zi de muncă. Doar că de data asta sunt trist şi bănuiesc că nu va exista şi azi insula de clipe plăcute. Călătoresc singur şi citesc. Nimic nu-mi reţine atenţia. E genul de zi în care aproape că nu am ochi nici pentru o femeie frumoasă. Cobor din metrou, mi se intersectează privirea cu cea a unei colege. Dialog banal până când... pomenesc ceva de un coleg de facultate... Se pare că trebuie să evit pe viitor astfel de referiri, nu am nici un chef să mi se spună din nou că am greşit. N-ar înţelege nimeni faptul că eu nu ar fi trebuit să ies viu din perioada aceea... Pentru că am ieşit viu acum mă simt străin atât în viaţa mea cât şi a celor, puţini, pe care-i mai pot considera prieteni vechi.
Sunt mai triste despărţirile dacă la mijloc nu se află moartea... Tocmai pentru că, în mintea despărţiţilor, ar putea stărui un sâmbure de speranţă pentru revedere, împăcare, evoluţii pozitive ale relaţiei... Dar nici chestia asta n-o poate înţelege nimeni, dacă n-a trăit-o... Mi-e dor de Roxana! :((
N-am mai văzut-o nici pe ea, nici pe "vecina", nici pe Suflet Bun... Mă întristează să văd că n-o mai văd. Ar putea să se fi întâmplat un milion de lucruri cu ea... Bine, intuiesc că nu i s-a întâmplat nimic rău. Şi am senzaţia că nu m-ar afecta în mod deosebit dacă aş afla că i s-a întâmplat ceva rău... Deşi... e clar că nici bine nu mi-ar face... Totuşi, am nevoie de informaţii despre noutăţile din viaţa ei... Este singura în viaţa căreia noutăţile sunt mai puţin previzibile... La ea nu are cum să apară căsătoria, un bebe, chestii comune... Ea e pur şi simplu altfel... La fel cum, pe alte coordonate, altfel sunt şi eu... Urăsc diversitatea dacă ajunge să despartă oameni...
Ajung acasă trist şi mă gândesc (parcă ar fi criza mijlocului de săptămână) că voi pleca din nou la munte fără ca treaba asta să aducă o schimbare esenţială în viaţa mea... Şi totuşi, au mai existat cupluri formate în munţi. Şi dacă va fi să mi se întâmple şi mie, trebuie să profit de orice zi în care pot fugi în munţi cu prieteni vechi, noi sau cu necunoscuţi... Totuşi, ştiu bine că nu mi se va întâmpla... Se pot întâmpla multe în munţi dar asta nu. Ştiu că voi rămâne singur pentru că nu voi mai fi niciodată în stare să mă implic într-o relaţie.
Mă aşez la calculator şi finalizez jurnalul turei din Parâng. Îl public apoi mă pun în pat. Adorm curând.
Dimineaţă mă trezesc relativ târziu, întind rufele pe sârmă şi mă pregătesc de plecare. O nouă zi de muncă. Doar că de data asta sunt trist şi bănuiesc că nu va exista şi azi insula de clipe plăcute. Călătoresc singur şi citesc. Nimic nu-mi reţine atenţia. E genul de zi în care aproape că nu am ochi nici pentru o femeie frumoasă. Cobor din metrou, mi se intersectează privirea cu cea a unei colege. Dialog banal până când... pomenesc ceva de un coleg de facultate... Se pare că trebuie să evit pe viitor astfel de referiri, nu am nici un chef să mi se spună din nou că am greşit. N-ar înţelege nimeni faptul că eu nu ar fi trebuit să ies viu din perioada aceea... Pentru că am ieşit viu acum mă simt străin atât în viaţa mea cât şi a celor, puţini, pe care-i mai pot considera prieteni vechi.
Sunt mai triste despărţirile dacă la mijloc nu se află moartea... Tocmai pentru că, în mintea despărţiţilor, ar putea stărui un sâmbure de speranţă pentru revedere, împăcare, evoluţii pozitive ale relaţiei... Dar nici chestia asta n-o poate înţelege nimeni, dacă n-a trăit-o... Mi-e dor de Roxana! :((
vineri, 17 iulie 2009
Roxana
-Aseară mă uitam după ea şi... m-am trezit că mă salută altcineva.
-Nu-ţi face rău să o tot cauţi? Nu-ţi face rău să o vezi?
-Îmi face în egală măsură de rău şi faptul c-o văd, şi faptul că n-o văd. Pentru că ea e doar suprafaţa problemelor mele, sub ea sunt chestii care mă influenţează (negativ) mult mai puternic.
Totuşi, dat fiind că n-am mai văzut-o de dinaintea primei ture cu Răzvan, atunci când am făcut doar un scurt schimb de zâmbete, având în vedere că de atunci a trecut mai mult decât orice concediu de odihnă pe care mi-l puteam imagina pentru ea, văzând că ea nu mai apare, la fel cum nu mai apare nici "vecina", încep să mă alarmez... Iar a dispărut? Oare ea şi "vecina" sunt bune prietene? O voi revedea? Voi reuşi într-o zi să citesc acel sms? Oare chiar e o problemă faptul că s-au adunat în telefonul meu 6 sms-uri pe care nu pot să le citesc deoarece îmi stârnesc puternice emoţii?
-Nu-ţi face rău să o tot cauţi? Nu-ţi face rău să o vezi?
-Îmi face în egală măsură de rău şi faptul c-o văd, şi faptul că n-o văd. Pentru că ea e doar suprafaţa problemelor mele, sub ea sunt chestii care mă influenţează (negativ) mult mai puternic.
Totuşi, dat fiind că n-am mai văzut-o de dinaintea primei ture cu Răzvan, atunci când am făcut doar un scurt schimb de zâmbete, având în vedere că de atunci a trecut mai mult decât orice concediu de odihnă pe care mi-l puteam imagina pentru ea, văzând că ea nu mai apare, la fel cum nu mai apare nici "vecina", încep să mă alarmez... Iar a dispărut? Oare ea şi "vecina" sunt bune prietene? O voi revedea? Voi reuşi într-o zi să citesc acel sms? Oare chiar e o problemă faptul că s-au adunat în telefonul meu 6 sms-uri pe care nu pot să le citesc deoarece îmi stârnesc puternice emoţii?
vineri, 3 iulie 2009
Am de ce să mă bucur?
"c (02.07.2009 20:20:04): salut
c (02.07.2009 20:20:28): auzi, daca tot iti faci abonament, de ce nu iti faci pe card de plastic? (la metrou zic)
c (02.07.2009 20:20:50): ala se reincarca cand vrei, costa ca si cel de carton si este refolosibil
Adrian Negoita (02.07.2009 20:21:10): obisnuinta...
c (02.07.2009 20:21:20): merita
c (02.07.2009 20:21:28): io d'ala am de cateva luni bune
c (02.07.2009 20:21:37): si am abonament si la ratb pe el
c (02.07.2009 20:21:41): e practic
c (02.07.2009 20:21:47): si rezistent :)
c (02.07.2009 20:23:31): am luat primul ex de licenta (scris - 9.10)
c (02.07.2009 20:23:33): :)
c (02.07.2009 20:23:42): maine am sustinerea lucrarii
Adrian Negoita (02.07.2009 20:24:03): nu-i rau deloc
c (02.07.2009 20:24:13): multumesc :)"
1- S-a prins că mi-am deschis blog nou
2- A citit măcar începutul textului despre concertul Tarja Turunen (care text necesită o continuare pe care nu ştiu dacă voi apuca s-o mai scriu)
3- Deşi în mod normal ar fi trebuit să mă bucure succesul respectiv mă gândesc că viaţa mea va rămâne oricum la fel. Voi fi la fel de singur, voi avea acelaşi job de rahat (pe care oricum nu ştiu cât voi putea să-l mai păstrez), voi sta în aceiaşi cocină, voi trăi în acelaşi mediu care te îndeamnă la orice numai la dezvoltare personală nu... Remarcaţi vă rog faptul că am evitat să mai pomenesc de frustrări... Se pare că foloseam cuvântul în mod greşit. Ideea de frustrare descrie un pic altceva decât ceea ce simt eu... Mulţumesc, Mirela! Deşi te urăsc din prima clipă în care te-am văzut, recunosc că sunt faze în care chiar ai dreptate...
4- Dacă tot vorbim de licenţe, m-am tot gândit zilele astea la licenţa Alinei. Sunt convins că a luat-o cu notă bună. Nu m-ar mira deloc să aflu că a luat-o cu 10/ 10. Ştiu că evenimentul acesta s-a consumat deja de la Marian. Şi, dacă aş afla că Alina a luat-o cu 10 şi 10, cred că m-aş bucura. Deşi lucrurile nu au mers în direcţia în care speram eu, rămâne satisfacţia pentru faptul că, de la ea, am învăţat să merg iarna pe munte...
5- Cine mai ştie ce mai aveam de gând să scriu...
Azi dimineaţă speram s-o văd pe Rox. Se pare că am ajuns prea devreme pe traseul ei... Dar n-am avut răbdare să mai aştept un metrou... La fel cum n-am mai avut răbdare s-o aştept nici seara... Şi oricum, suna stupid planul de conversaţie pe care-l aveam în cap:
-Salut! Dă-mi şi mie o idee! Ce dracu` să fac cu viaţa asta de rahat?
-Ce-ai păţit?
-Scuze! Uitasem că oricum n-ai timp de mine. Ai lucruri mai importante de rezolvat. Pa!
Te pomeneşti că o fi plecată în concediu cu "vecina". Nici pe asta n-am mai văzut-o de ceva vreme...
6- Când aud pe cineva vorbind engleză mă apucă toţi dracii! E posibil să am mult de pierdut din cauza asta...
c (02.07.2009 20:20:28): auzi, daca tot iti faci abonament, de ce nu iti faci pe card de plastic? (la metrou zic)
c (02.07.2009 20:20:50): ala se reincarca cand vrei, costa ca si cel de carton si este refolosibil
Adrian Negoita (02.07.2009 20:21:10): obisnuinta...
c (02.07.2009 20:21:20): merita
c (02.07.2009 20:21:28): io d'ala am de cateva luni bune
c (02.07.2009 20:21:37): si am abonament si la ratb pe el
c (02.07.2009 20:21:41): e practic
c (02.07.2009 20:21:47): si rezistent :)
c (02.07.2009 20:23:31): am luat primul ex de licenta (scris - 9.10)
c (02.07.2009 20:23:33): :)
c (02.07.2009 20:23:42): maine am sustinerea lucrarii
Adrian Negoita (02.07.2009 20:24:03): nu-i rau deloc
c (02.07.2009 20:24:13): multumesc :)"
1- S-a prins că mi-am deschis blog nou
2- A citit măcar începutul textului despre concertul Tarja Turunen (care text necesită o continuare pe care nu ştiu dacă voi apuca s-o mai scriu)
3- Deşi în mod normal ar fi trebuit să mă bucure succesul respectiv mă gândesc că viaţa mea va rămâne oricum la fel. Voi fi la fel de singur, voi avea acelaşi job de rahat (pe care oricum nu ştiu cât voi putea să-l mai păstrez), voi sta în aceiaşi cocină, voi trăi în acelaşi mediu care te îndeamnă la orice numai la dezvoltare personală nu... Remarcaţi vă rog faptul că am evitat să mai pomenesc de frustrări... Se pare că foloseam cuvântul în mod greşit. Ideea de frustrare descrie un pic altceva decât ceea ce simt eu... Mulţumesc, Mirela! Deşi te urăsc din prima clipă în care te-am văzut, recunosc că sunt faze în care chiar ai dreptate...
4- Dacă tot vorbim de licenţe, m-am tot gândit zilele astea la licenţa Alinei. Sunt convins că a luat-o cu notă bună. Nu m-ar mira deloc să aflu că a luat-o cu 10/ 10. Ştiu că evenimentul acesta s-a consumat deja de la Marian. Şi, dacă aş afla că Alina a luat-o cu 10 şi 10, cred că m-aş bucura. Deşi lucrurile nu au mers în direcţia în care speram eu, rămâne satisfacţia pentru faptul că, de la ea, am învăţat să merg iarna pe munte...
5- Cine mai ştie ce mai aveam de gând să scriu...
Azi dimineaţă speram s-o văd pe Rox. Se pare că am ajuns prea devreme pe traseul ei... Dar n-am avut răbdare să mai aştept un metrou... La fel cum n-am mai avut răbdare s-o aştept nici seara... Şi oricum, suna stupid planul de conversaţie pe care-l aveam în cap:
-Salut! Dă-mi şi mie o idee! Ce dracu` să fac cu viaţa asta de rahat?
-Ce-ai păţit?
-Scuze! Uitasem că oricum n-ai timp de mine. Ai lucruri mai importante de rezolvat. Pa!
Te pomeneşti că o fi plecată în concediu cu "vecina". Nici pe asta n-am mai văzut-o de ceva vreme...
6- Când aud pe cineva vorbind engleză mă apucă toţi dracii! E posibil să am mult de pierdut din cauza asta...
joi, 2 iulie 2009
3
Câteva seri în urmă. Mă îndrept spre casă şi, în metrou, am senzaţia că recunosc un chip de femeie... Un chip reţinut de la serile folk din 100 Crossroads sau de aiurea... N-o salut şi nu mi-a stat pată pe creier din cauza asta.
În seara asta. Piaţa Victoriei. Remarc un tricou aşa că privesc şi chipul de deasupra lui. Nu, nu e ea, una din fetele din tura lui Răzvan. Ciudat cum cele trei se contopesc în amintirea mea. Poate cu o excepţie reprezentată de una din Mădăline care mi-a rămas în amintire în special datorită conversaţiei din microbuz. Îmi plac femeile inteligente!
Tot în seara asta. Îmi dau seama că săptămâna asta n-am văzut-o pe Rox. O fi în concediu? N-oi fi fost eu la locul şi ora potrivite? Ar trebui să nu mă mai intereseze fiinţa asta dar... Bună varianta rea... Aşa cum discutam serile trecute cu o fată isteaţă pe care mă bucur că o am în lista de mess, era rău cu Roxana dar, cu timpul, se dovedeşte că e rău şi fără ea... :(
În seara asta. Piaţa Victoriei. Remarc un tricou aşa că privesc şi chipul de deasupra lui. Nu, nu e ea, una din fetele din tura lui Răzvan. Ciudat cum cele trei se contopesc în amintirea mea. Poate cu o excepţie reprezentată de una din Mădăline care mi-a rămas în amintire în special datorită conversaţiei din microbuz. Îmi plac femeile inteligente!
Tot în seara asta. Îmi dau seama că săptămâna asta n-am văzut-o pe Rox. O fi în concediu? N-oi fi fost eu la locul şi ora potrivite? Ar trebui să nu mă mai intereseze fiinţa asta dar... Bună varianta rea... Aşa cum discutam serile trecute cu o fată isteaţă pe care mă bucur că o am în lista de mess, era rău cu Roxana dar, cu timpul, se dovedeşte că e rău şi fără ea... :(
vineri, 26 iunie 2009
Dimineţi cu ferestre închise
Plec deci de acasă având vaga senzaţie că mă voi întâlni pe drum ori cu Roxana ori cu “vecina” (cei care îmi analizează obsesiile de parcă m-ar cunoaşte de 50 de ani au remarcat probabil această nouă obsesie, nu-i aşa?). Nici una, nici alta nu mi-au ieşit în cale...
La Piaţa Victoriei nu mă-nghesui în primul metrou, îl aştept pe-al doilea. Acesta soseşte curând, mă urc, rămân în faţa uşii având senzaţia că nimeni nu mai intenţionează să urce. Apare totuşi o ea care dă semne că s-ar urca. Mă retrag un pas, cu un gest oarecum graţios (de obicei am senzaţia că mişcările mele sunt mişcări neelegante). Îmi văd în continuare de lectură dar, câteva clipe mai târziu, pe când ea se pregătea să coboare, sesizez o carte în mâna ei: Vladimir Nabokov, Lolita. Am privit-o o clipă mai atent (sesizez cu ocazia asta că am lângă mine o fiinţă frumoasă) amintindu-mi de Doina Ruşti (sau poate de altcineva) care scria undeva, la modul critic, despre Lolite... Mi-am amintit şi de o idee din Omuleţul roşu (autoarea de data asta fiind absolut sigur Doina Ruşti), idee care sugera că oamenii singuri sunt neatractivi... Firesc, într-o oarecare măsură. Oamenii singuri sunt foarte rar fericiţi iar nefericirea n-are cum să atragă...
Şi aşa am ajuns la birou devreme, cu 30 de minute înainte de începerea programului. Am ajuns rumegându-mi problema cu dantura... Se pare că la nivelul acesta chiar am un punct sensibil... Oasele mele, îmbibate cu instant coffee, par slabe şi, prin urmare, nu bag mâna în foc că eventuale reparaţii făcute, ar dura prea mult... Mi-a mai cedat mie o rădăcină la doi ani după ce pusesem pe ea o lucrare. Iar acum, după ceva mai mulţi ani, lucrarea respectivă pare să se mişte din nou... O altă rădăcină cu necazuri... O să ajung să nu mai am pe ce pune ceea ce stomatologii, dacă am reţinut bine, numesc proteze fixe. Dacă se-ntâmplă aşa, la cât mă pricep eu, se pare că rămâne soluţia implantului... Iar aceasta am vaga senzaţie că e imposibilă pentru mine... Mult prea costisitoare şi, în contextul unor oase fragile, de-a dreptul inutilă... Şi, din păcate, s-a dus vremea în care nu-mi păsa ce se vede când deschid gura... La fel cum s-a dus vremea când o persoană (de la care măcar am învăţat o chestie faină pe care, sezonier, o aplic), încercând să mă facă să mă simt bine, îmi tot lăuda dantura... Pe dracu! De parcă ar fi avut ce lăuda...
Şi totuşi, nu sunt chiar toate rele şi urâte şi în locul nepotrivit... Acum, pe seară, m-am amuzat copios cu fiinţele care-mi sunt colegi de serVICIU... În ce puncte interesante ajung uneori discuţiile... :))
La Piaţa Victoriei nu mă-nghesui în primul metrou, îl aştept pe-al doilea. Acesta soseşte curând, mă urc, rămân în faţa uşii având senzaţia că nimeni nu mai intenţionează să urce. Apare totuşi o ea care dă semne că s-ar urca. Mă retrag un pas, cu un gest oarecum graţios (de obicei am senzaţia că mişcările mele sunt mişcări neelegante). Îmi văd în continuare de lectură dar, câteva clipe mai târziu, pe când ea se pregătea să coboare, sesizez o carte în mâna ei: Vladimir Nabokov, Lolita. Am privit-o o clipă mai atent (sesizez cu ocazia asta că am lângă mine o fiinţă frumoasă) amintindu-mi de Doina Ruşti (sau poate de altcineva) care scria undeva, la modul critic, despre Lolite... Mi-am amintit şi de o idee din Omuleţul roşu (autoarea de data asta fiind absolut sigur Doina Ruşti), idee care sugera că oamenii singuri sunt neatractivi... Firesc, într-o oarecare măsură. Oamenii singuri sunt foarte rar fericiţi iar nefericirea n-are cum să atragă...
Şi aşa am ajuns la birou devreme, cu 30 de minute înainte de începerea programului. Am ajuns rumegându-mi problema cu dantura... Se pare că la nivelul acesta chiar am un punct sensibil... Oasele mele, îmbibate cu instant coffee, par slabe şi, prin urmare, nu bag mâna în foc că eventuale reparaţii făcute, ar dura prea mult... Mi-a mai cedat mie o rădăcină la doi ani după ce pusesem pe ea o lucrare. Iar acum, după ceva mai mulţi ani, lucrarea respectivă pare să se mişte din nou... O altă rădăcină cu necazuri... O să ajung să nu mai am pe ce pune ceea ce stomatologii, dacă am reţinut bine, numesc proteze fixe. Dacă se-ntâmplă aşa, la cât mă pricep eu, se pare că rămâne soluţia implantului... Iar aceasta am vaga senzaţie că e imposibilă pentru mine... Mult prea costisitoare şi, în contextul unor oase fragile, de-a dreptul inutilă... Şi, din păcate, s-a dus vremea în care nu-mi păsa ce se vede când deschid gura... La fel cum s-a dus vremea când o persoană (de la care măcar am învăţat o chestie faină pe care, sezonier, o aplic), încercând să mă facă să mă simt bine, îmi tot lăuda dantura... Pe dracu! De parcă ar fi avut ce lăuda...
Şi totuşi, nu sunt chiar toate rele şi urâte şi în locul nepotrivit... Acum, pe seară, m-am amuzat copios cu fiinţele care-mi sunt colegi de serVICIU... În ce puncte interesante ajung uneori discuţiile... :))
joi, 25 iunie 2009
Ghinion
Să zicem că toate au fost bune şi frumoase până am plecat de la muncă... Deşi, dacă mă gândesc un pic, nici dimineaţă nu a fost chiar totul OK. Aproape de firmă am alunecat (dar m-am redresat apoi) pe un strat de noroi de pe ceea ce a fost cândva o stradă asfaltată...
Totuşi, să revenim la seară... Plec de la muncă, ajung la metrou, îmi iau porţia de merdenele, mă apuc să mănânc şi, aşteptând următorul metrou la Piaţa Victoriei, mă trezesc că un pivot plantat acum vreo 5 ani (sau poate ceva mai mult, cine mai ştie?) a rămas “dezbrăcat”. Dăduse semne de slăbiciune de câteva săptămâni, de la concertul Daniel Făt dar încercasem să ignor problema deşi urma de “ambalaj” se mişca pe pivot în sus şi-n jos, provocându-mi mici dureri în gingie. Scot deci ceea ce ar fi vrut să fie un dinte, îl arunc şi, curând, soseşte metroul. Urc şi, înainte ca acesta să închidă uşile, o observ pe Rox apărând pe peron. Nu s-a urcat, era deja înghesuială... Şi, vorba cântecului, „nu mă-nghesui în metrou cu voi fiindcă nu vreau”. Când se închide uşa din faţa mea am senzaţia că m-a observat. După ce-mi termin merdeneaua îmi propun să cobor şi să iau în continuare următorul metrou. Cobor deci şi, încercând să-mi omor cumva cele câteva minute de aşteptare, dau să-mi iau un Red Bull de la un automat. Ei bine, poate din neatenţie, poate din cauza aparatului defect, mă trezesc fără Red Bull dar cu banii luaţi. Resemnat sesizez intrarea în staţie a metroului. Urc şi am senzaţia c-o văd pe Rox. Ezit. Şi atunci aud anunţată următoarea staţie... Luasem metroul invers... Cobor la prima, observ că precedentul metrou venise cu destul de multă vreme în urmă aşa că rămăsese speranţa că o voi găsi pe Rox. N-a fost aşa. Degeaba mi-am forţat ochii s-o găsească în mulţime, era de negăsit. Deci mai trecuse un metrou pe care l-am ratat fie în faţa automatului, fie în tunel, între staţii. Sau ar mai fi posibil ca Rox să se fi volatilizat pur şi simplu... Alchimie!
Deci m-am ales cu timp pierdut, un dinte afectat, emoţiile evitării unei întâlniri neplanificate, bani lăsaţi în automat. Pagubă pe toată linia... E clar, sunt ghinionist! Peste toate, o tură care m-ar fi tentat dar, în principiu, anunţasem că nu particip la ea pe motiv de buletin meteo (să urci pe fulgere o potecă supercablată mi se părea tentativă rafinată de sinucidere) este anulată (tot din cauza semnalelor negative legate de vreme ale potenţialilor participanţi) chiar de organizator.
Bine că mâine e vineri şi se termină săptămâna asta ciudată...
Totuşi, să revenim la seară... Plec de la muncă, ajung la metrou, îmi iau porţia de merdenele, mă apuc să mănânc şi, aşteptând următorul metrou la Piaţa Victoriei, mă trezesc că un pivot plantat acum vreo 5 ani (sau poate ceva mai mult, cine mai ştie?) a rămas “dezbrăcat”. Dăduse semne de slăbiciune de câteva săptămâni, de la concertul Daniel Făt dar încercasem să ignor problema deşi urma de “ambalaj” se mişca pe pivot în sus şi-n jos, provocându-mi mici dureri în gingie. Scot deci ceea ce ar fi vrut să fie un dinte, îl arunc şi, curând, soseşte metroul. Urc şi, înainte ca acesta să închidă uşile, o observ pe Rox apărând pe peron. Nu s-a urcat, era deja înghesuială... Şi, vorba cântecului, „nu mă-nghesui în metrou cu voi fiindcă nu vreau”. Când se închide uşa din faţa mea am senzaţia că m-a observat. După ce-mi termin merdeneaua îmi propun să cobor şi să iau în continuare următorul metrou. Cobor deci şi, încercând să-mi omor cumva cele câteva minute de aşteptare, dau să-mi iau un Red Bull de la un automat. Ei bine, poate din neatenţie, poate din cauza aparatului defect, mă trezesc fără Red Bull dar cu banii luaţi. Resemnat sesizez intrarea în staţie a metroului. Urc şi am senzaţia c-o văd pe Rox. Ezit. Şi atunci aud anunţată următoarea staţie... Luasem metroul invers... Cobor la prima, observ că precedentul metrou venise cu destul de multă vreme în urmă aşa că rămăsese speranţa că o voi găsi pe Rox. N-a fost aşa. Degeaba mi-am forţat ochii s-o găsească în mulţime, era de negăsit. Deci mai trecuse un metrou pe care l-am ratat fie în faţa automatului, fie în tunel, între staţii. Sau ar mai fi posibil ca Rox să se fi volatilizat pur şi simplu... Alchimie!
Deci m-am ales cu timp pierdut, un dinte afectat, emoţiile evitării unei întâlniri neplanificate, bani lăsaţi în automat. Pagubă pe toată linia... E clar, sunt ghinionist! Peste toate, o tură care m-ar fi tentat dar, în principiu, anunţasem că nu particip la ea pe motiv de buletin meteo (să urci pe fulgere o potecă supercablată mi se părea tentativă rafinată de sinucidere) este anulată (tot din cauza semnalelor negative legate de vreme ale potenţialilor participanţi) chiar de organizator.
Bine că mâine e vineri şi se termină săptămâna asta ciudată...
vineri, 19 iunie 2009
Azi, amestec de senzaţii şi sentimente...
Aseară, ora potrivită, speram s-o revăd pe Roxana. Simţeam că, dacă aş întâlni-o, aş îmbrăţişa-o şi aş începe să plâng. Mă simţeam tare trist...
Dimineaţă, mi se pare că văd o femeie pe care, cu ani în urmă, mi-o doream aproape... Acum am ajuns să mă feresc de ea în rarele ocazii în care ni se intersectează drumurile... Plecasem de acasă un pic supărat pentru că era suficient de târziu încât să fiu convins că n-o pot întâlni pe Rox. Totuşi, văzând acea femeie, am zâmbit un pic... Acelaşi chip plăcut, aceiaşi ochelari...
Mai târziu intru pe carpaţi.org să văd ce s-a mai discutat pe forum despre ursul atacator. Mai scriu şi eu câte ceva. Seara revin pe forum şi... Corina deja făcuse ordine pe acolo, editând şi un comentariu de-al meu. M-am simţit umilit. Mă gândesc să dispar de pe acel site deşi, anul acesta, câteva ture faine le-am făcut cu membrii carpaţi.org. E prima dată când, fără să simt că aş avea vreo vină, sunt editat sau, probabil, chiar şters... Pe partea cealaltă recunosc că sunt prea sensibil...
18:36, Piaţa Victoriei, în drum spre peron o văd pe Rox. Era departe dar ştiam unde o regăsesc dacă nu vine metroul între timp. O caut. Caut bluza cu acea nuanţă de verde deschis (plăcută culoare). Pare să fi dispărut dar ştiam că nu are unde. Îmi dau seama unde e exact în momentul în care metroul de gară intra în staţie. Am timp totuşi să-i flutur palma lângă faţă şi s-o salut. Cam fals dar... parcă a zâmbit. M-am îndreptat spre gară adresându-i un gând bun. Mi-a lipsit săptămâna asta...
Ajung la gară, puţine case deschise, lume nervoasă din cauza pierderii trenului şi a casierei proaspăt intrate în schimb care nu avea rest. Şi eu aveam bani mari şi... mă gândeam că mă voi enerva la rândul meu. Am primit totuşi biletul de Valea Largă (acolo, înainte de Sinaia) pentru mâine dimineaţă. Am fugit apoi spre casă iar acum, după ce postez, voi face rucsacul şi mă voi spăla un pic.
Probabil că nu întâmplător spuneam mai devreme, în faţa unor colege de serviciu, ceva de genul "Se mai schimbă omul. Îşi mai schimbă şi orientarea sexuală". Adevărul e că, dat fiind că n-am mai reuşit să mă ataşez serios de nicio femeie, aş rămâne cu Rox dacă s-ar întâmpla minunea şi m-ar dori... Dar, dacă minunea nu se întâmplă, eu rămân singur, ea rămâne urâtă sau iubită sau tratată cu indiferenţă de femeia care îi e dragă... Sper totuşi să aibă o viaţă mult mai bună ca a mea... Pentru că e al dracu de greu să trăieşti singur, fără bani, fără recunoaştere socială, fără prieteni... O iubesc dar... oare foloseşte cuiva chestia asta? :(
Dimineaţă, mi se pare că văd o femeie pe care, cu ani în urmă, mi-o doream aproape... Acum am ajuns să mă feresc de ea în rarele ocazii în care ni se intersectează drumurile... Plecasem de acasă un pic supărat pentru că era suficient de târziu încât să fiu convins că n-o pot întâlni pe Rox. Totuşi, văzând acea femeie, am zâmbit un pic... Acelaşi chip plăcut, aceiaşi ochelari...
Mai târziu intru pe carpaţi.org să văd ce s-a mai discutat pe forum despre ursul atacator. Mai scriu şi eu câte ceva. Seara revin pe forum şi... Corina deja făcuse ordine pe acolo, editând şi un comentariu de-al meu. M-am simţit umilit. Mă gândesc să dispar de pe acel site deşi, anul acesta, câteva ture faine le-am făcut cu membrii carpaţi.org. E prima dată când, fără să simt că aş avea vreo vină, sunt editat sau, probabil, chiar şters... Pe partea cealaltă recunosc că sunt prea sensibil...
18:36, Piaţa Victoriei, în drum spre peron o văd pe Rox. Era departe dar ştiam unde o regăsesc dacă nu vine metroul între timp. O caut. Caut bluza cu acea nuanţă de verde deschis (plăcută culoare). Pare să fi dispărut dar ştiam că nu are unde. Îmi dau seama unde e exact în momentul în care metroul de gară intra în staţie. Am timp totuşi să-i flutur palma lângă faţă şi s-o salut. Cam fals dar... parcă a zâmbit. M-am îndreptat spre gară adresându-i un gând bun. Mi-a lipsit săptămâna asta...
Ajung la gară, puţine case deschise, lume nervoasă din cauza pierderii trenului şi a casierei proaspăt intrate în schimb care nu avea rest. Şi eu aveam bani mari şi... mă gândeam că mă voi enerva la rândul meu. Am primit totuşi biletul de Valea Largă (acolo, înainte de Sinaia) pentru mâine dimineaţă. Am fugit apoi spre casă iar acum, după ce postez, voi face rucsacul şi mă voi spăla un pic.
Probabil că nu întâmplător spuneam mai devreme, în faţa unor colege de serviciu, ceva de genul "Se mai schimbă omul. Îşi mai schimbă şi orientarea sexuală". Adevărul e că, dat fiind că n-am mai reuşit să mă ataşez serios de nicio femeie, aş rămâne cu Rox dacă s-ar întâmpla minunea şi m-ar dori... Dar, dacă minunea nu se întâmplă, eu rămân singur, ea rămâne urâtă sau iubită sau tratată cu indiferenţă de femeia care îi e dragă... Sper totuşi să aibă o viaţă mult mai bună ca a mea... Pentru că e al dracu de greu să trăieşti singur, fără bani, fără recunoaştere socială, fără prieteni... O iubesc dar... oare foloseşte cuiva chestia asta? :(
luni, 8 iunie 2009
Grădiniţa te-aşteaptă până-ţi creşte un dinte
6 iunie 2009. Aniversare Ţapinarii (8 ani) în Green Hours. Nu mai fusesem niciodată acolo dar, pentru aşa ocazie, merita experimentat. Citisem vineri în Adevărul de seară ceva gen “trebuie făcută rezervare” aşa că am intrat pe site-ul lor de dimineaţă şi m-am anunţat prin e-mail. Rezervarea a fost confirmată, am aflat şi preţul biletului aşa că programul serii era clar.
Dimineaţă aş fi fugit la plajă dar anumite treburi care puteau fi amânate dar poate e mai bine că au fost făcute m-au reţinut acasă până mai târziu. Prin urmare am fugit în parc mult după prânz şi am stat un pic. Oprindu-mă la un chioşc să-mi iau ceva de băut dau de o vânzătoare supărată. Vorbea la telefon şi plângea. Şi-a cerut scuze dar... uneori mă întreb dacă e într-adevăr cazul să-ţi ceri scuze în astfel de situaţii... În definitiv, aşa cum avem dreptul la momente de bucurie, avem dreptul şi la clipe de tristeţe.
Ajung în parc, mă aşez pe peninsulă, pe malul lacului, având o mulţime de raţe în apropiere. N-am stat prea mult. M-am întors acasă mâncând ceva pe drum, m-am îmbăiat apoi am plecat spre centru. Întrasem oarecum în criză de timp şi mă stresa chestia asta dat fiind că nu ştiam cum merg treburile în Green Hours. Până la urmă a fost în regulă, am ajuns puţin după 20:00 în ciuda faptului că am aşteptat peste 10 minute metroul.
De la Romană am nimerit destul de repede deşi nu mai trecusem de mult prin acel sector de Calea Victoriei. Ajung, mi se spune că, venind singur, nu prea ştiu unde să mă aşeze dar, in definitiv, nici nu conta unde stau, important era să am vedere spre scenă. Şi am avut. Mi-am comandat şi
Ce-am reţinut din cele auzite dinspre ele? Că, una dintre ele, apreciază o piesă a lui Florin Chilian (care am aflat că e în turneu printr-o grămadă de oraşe, detalii pe folkblog). Am auzit şi de un tip de 50 de ani care, cândva, încerca s-o agaţe pe una dintre ele. Mai târziu, făcându-şi poze, apare întrebarea: “Dacă ne fotografiem suntem emo?” :D Se mai discuta şi despre un individ care nu părea superdotat (la capitolul financiar) dar care-şi luase un BMW, fază la care una comentează că “nu merită să dai atâţia bani pe o maşină. Maşina începe să se devalorizeze din ziua în care ai cumpărat-o. O investiţie serioasă ar fi într-o casă a cărei valoare, cu timpul, poate să crească”
20:35. Apare printre mese o fetiţă de vreo 4 ani, îmbrăcată în rochiţă albă. Se agită, aleargă, dansează. Îmi amintesc de fetiţa în egală măsură de simpatică despre care am scris în cronica ultimului concert Emeric Imre din 100 Crossroads.
La 20:58 începe concertul cu tradiţionala serenadă Du-te naibii de-aici! Se precizează apoi că aici, în club (nu pe terasă) a avut loc prima lansare de album Ţapinarii, într-o zi de octombrie. Continuă concertul cu... oare de unde au ştiut? “Îmi doresc o femeie frumoasă”... dar, spre deosebire de piesa lor, eu mi-o doresc şi deşteaptă... Ei, asta e! Dacă se va dovedi imposibilă perechea de însuşiri poate devin şi eu mai puţin pretenţios cu timpul. :)) A urmat Idei preconcepute continuate cu Pentru voi. Apoi, într-o piesă serioasă, “12 ani de acum înainte promit să fiu băiat cuminte”. Eu nu!
Moment politic. Fetiţa deja pomenită era în picioare, în faţa scenei. Să facem politică în condiţiile astea? Să facem dar după ce atenţionăm părinţii că trebuie să explice copilului că e vorba de un cântec, nu de adevărul absolut. Un ungur mic...
Unde eşti? Vreau să mă visez elefant... câteodată. Cam aşa s-ar povesti următoarele două piese. Apoi, pentru că N-are lumea bani iar eu sunt sado- masochist, Sunt fericit şi-mi iau La revedere...
Tănase, în cadrul momentului publicitar: “Nu râdeţi! O să vă însuraţi până la urmă chiar dacă nu ridicaţi mâna acum.” Da? Serios? Chiar dacă sunt tot ceea ce nu şi-ar dori o femeie? :D “Nu călca pe nervii mei cu tocuri”!
Au urmat “două vorbe pentru viitoarea fostă mireasă”. Parcă ziceam şi eu cândva ceva de viitoarea fostă soţie... Deci da, e firesc să fiu atras într-o oarecare măsură de spectacolele Ţapinarilor.
După un cântec adresat “domnişoarei piar” Ţapinarii au precizat din nou că vor tare mult să cânte „la nunţi şi la DIVORŢURI”. Nici că se putea introducere mai bună pentru Utopia!
22:03, fetele din stânga mea pleacă. Le-am regretat un pic deşi nu m-am concentrat prea mult asupra lor. Aveau chipuri drăgălaşe iar una din ele parcă avea dreptate “am nişte trăsături aparte. Sunt frumoasă dar nu poţi spune că semăn cu cineva”. A picat bine piesa aia cu frustrări... “Vreau să fug, să fug de ele/ De amantele mele/ De frustrările mele”.
A urmat piesa din cauza căreia i-am reţinut de mult timp, de la un concert anticenzură în timpul căruia Alex a fost fotografiat iar poza a apărut în defunctul Compact: Nu dau doi bani... Acum îmi dau seama că n-am apucat să precizez cum a evoluat atracţia mea pentru Ţapinarii.
Primul episod a fost acel concert anticenzură (sau ceva de genul ăsta; îmi aduc aminte că era vorba atunci de o propunere de lege prin care devenea obligatoriu să agăţi icoane în sălile de clasă, la fel cum, în vremea în care făceam eu şcoala generală, era obligatoriu să-l pui pe Ceauşescu în cui).
N-am mai auzit de ei până la Om Bun 2007. Aici, datorită unor condiţii aparte, Ţapinarii mi-au rămas definitiv în memorie. După Om Bun 2007 i-am revăzut în Vama Veche, la Folk You 2008 (de aici este şi poza pe care voi încerca s-o ataşez acestei postări). După Vama Veche nu i-am mai văzut până la concertul de acum câteva săptămâni din Expirat. Deci aniversarea de 8 ani a reprezentat al cincilea recital Ţapinarii la care am asistat. Pe Tănase am mai avut ocazia să-l ascult la Folk Frate, până să apară acea regretabilă ceartă dintre el şi Mysha. Nu mă pot constitui în avocatul niciunuia dar regret faptul că Tănase nu mai vine miercurea în Iron City. Era încă o voce pe care îmi făcea plăcere s-o ascult. Tot pe Tănase, în altă formulă (cu trupa Semne) aş fi vrut să-l ascult şi acum câteva săptămâni, în Big Mamou. Dar o conferinţă despre hipnoza ericksoniană şi NLP m-a făcut să renunţ la concertul Semne. Despre respectiva conferinţă am de gând să scriu, tot aici, în curând.
OK! Gata cu istoria. Să revenim la concertul susţinut aseară de Tănase (chitară şi voce subţire) şi Covei (voce groasă). Ei bine, poate din cauza cuvintelor spuse între melodii, mi-a devenit destul de simpatic şi Covei. Până aseară îl consideram pe Covei o simplă anexă la Tănase dar... se pare că greşeam. Sunt amândoi în egală măsură de haioşi.
Cum ar fi fost viaţa mea? Dacă ce? Dacă... hai s-o lăsăm baltă momentan. Poate voi scrie cândva despre oamenii care, dacă n-ar fi apărut în viaţa mea, cine ştie cine aş fi fost acum... Sunt câţiva oameni care au marcat substanţial existenţa mea. De influenţa unora mi-am dat seama aproape în timp real, de a altora mi-am dat seama peste ani...
22:09, Ţapinarii se retrag dar revin pentru bis cu Pescăruş. A urmat Şi zeii mor apoi Eşti frumoasă dar te strică faţa (piesă compusă în 2001). Covei: “E greu să cântaţi pe ritmurile noastre”. Piesa a fost întreruptă de declaraţie de dragoste apoi de o parodiere a celor de la Direcţia 5 (“am nevoie de tineeeeeeee”). Finalul a aparţinut, într-o oarecare măsură, publicului. Unul din Ţapinari, adresându-se unui tip care ridicase mâna semn că se însoară anul acesta (fericit? nefericit?) spune: “Hai! Cântă şi tu! Ne jucăm doar.” Adevărul e că, lângă o viitoare soţie cu personalitate îmbârligată, poate fi dificil să cânţi aşa refren... “Eşti frumoasă dar te strică faţa/ Te strică ochii, nasul sau mustaţa/ Eşti naşparlie rău, rău, rău”
Un tip, cu un imens urs de pluş în braţe, trece pe lângă scenă. Covei îl recunoaşte: “tu eşti băiatul cu fata aia care iubeşte fetele. te ştiu din avast. e materialistă? te aşteaptă? dă-i un beep înainte, să fi sigur...”
Apreciez stilul în care gândesc Ţapinarii problema minorităţilor sexuale. Consideră că un bărbat are nevoie de “o parteneră de sex opus”, reciproca fiind la fel de valabilă. În schimb, dat fiind că au drepturi, acceptă şi ideea de individ cu orientare sexuală alta decât cea heterosexuală. Aş traduce discursul lor prin: Nu sunt de acord cu voi dar, atâta vreme cât legal sunteţi ocrotiţi, nu am nici cum să mă opun vouă. Genul de discurs pe care îl adopt şi eu... Singura parte tristă în povestea asta e că eu chiar m-am ataşat de o lesbiană... Nu ştiu dacă mai există vreun bărbat care să fi trecut prin asta... Aş fi dispus la un schimb de experienţă, în caz că se găseşte vreun păţit. :D
Finalul aparţine piesei care mi-a inspirit titlul postării... “În mintea ta complicată nu vei găsi fericirea...” Chiar mă gândeam, după concertul Daniel Făt din 100 Crossroads, că, de-ar fi fost atunci un concert Ţapinarii, dat fiind accidentul cu dintele meu, ar fi fost titlul ideal pentru o cronică.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)