19:24, 19:26... 19:30 Orele Ei...

Luni 19 octombrie... Marţi 20 octombrie...

Luni, 19:14, pe traseul meu obişnuit, la o oră destul de obişnuită pentru mine (iar am început să pierd vremea la birou după program... în definitiv de ce m-aş grăbi să ajung acasă? şi în altă parte unde să merg?) o văd pe Ea, care ar fi trebuit să fi trecut pe acolo cu 45 de minute mai devreme. Eram deja trist când am plecat de la muncă. Trec prin spatele ei... Mă gândesc că ar merita nişte pumni în spate dar... mă abţin. Imaginea care mi-a trecut prin minte în secunda următoare nu era deloc plăcută, îmi imaginam oamenii din jur reacţionând, poliţie, eu ieşind şifonat din toate punctele de vedere din întâmplarea asta. OK, deci nu bine să abordez în felul acesta conflictul respectiv. Căutăm altă soluţie, mai adaptată... O vom găsi? Rămâne de văzut...

Marţi, cam aceiaşi oră, n-o mai văd şi mă simt nedreptăţit din cauza asta.

Au trecut două săptămâni...

3 noiembrie, pe la 18:30, o revăd pe "vecina". De data asta sunt convins că şi-a dat şi ea seama că e ceva cu mine... Poate voi încerca să-i vorbesc cândva...

4 noiembrie 2009, 19:30, din nou o oră cât se poate de nepotrivită... O văd iar, trec chiar prin spatele ei... Mă gândesc la o modalitate prin care să-i atrag atenţia şi-mi trece prin cap să mă apropii şi să o mângâi uşor pe spate apoi s-o întreb relaxat: Nu-i aşa că îţi place? apoi să-i spun cu reproş: Şi cât ai evitat chestia asta pe când ieşeam prin munţi sau la plimbare prin oraş... Mă retrag totuşi dar un drăcuşor mă îndeamnă să mă apropii de ea aproape de staţia în care coboară. Ei bine, în ultimele minute din călătoria ei, fără s-o recunosc din prima, o văd. Rămân blocat şi încerc să nu afişez mai mult decât o mutră tristă. Mă remarcă şi ea, sesizez că tuşeşte uşor. Speram să facă un semn care să anuleze acel "nu mă mai contacta niciodată" dar am sperat, ca de obicei, zadarnic... Consider în continuare că e inuman modul în care se poartă ea... Câteva secunde după ce coboară îmi dau lacrimile... Patetic! :( Ca şi într-o trecută ocazie, eram trist încă de la plecarea de la birou...

Mă opresc la un automat încercând să-mi păcălesc emoţiile cu ceva de mâncat sau băut. Am mai păţit-o cândva, rămân şi nebăut şi cu banii luaţi. Aşa-mi trebuie dacă prefer automatul în locul unui chioşc!

5 noiembrie 2009. Ajung la birou iar o colegă îmi spune că are impresia c-a văzut-o pe Roxana. Cred că a fost simplă impresie, Rox nu cred să fi venit la acea oră, din acea direcţie. Doar am văzut-o aseară retrăgându-se spre casă. Îi sugerez colegei că nu are importanţă dacă a văzut-o pe Roxana sau pe una din multele chipuri care-i seamănă în încercarea de a ascunde că am revăzut-o aseară.

Câteva zile mai târziu, dimineaţă, mai târziu decât mă obişnuisem s-o văd, o remarc târziu undeva în spatele meu. Dinamica mulţimii nu mi-a permis să mă apropii. Ajung la capătul scării rulante şi încerc s-o reperez mai jos. N-o văd... Mi s-a părut? Aştept încă puţin urmărind oamenii care ies de pe scară. Apare... O urmăresc cu privirea până-mi iese din raza vizuală.

11 noiembrie 2009, deja obişnuita oră a ei de seară. Totuşi, după ce am căutat-o vreo 2 zile, nu mă aşteptam s-o văd. Plecasem de la birou oarecum mulţumit că rezolvasem parţial o temă importantă. O văd din spate, îmbrăcată într-o bluză de un mov turbat. Oribilă culoare, din punctul meu de vedere... Am mai văzut-o cândva în culoarea aia şi mi-a displăcut încă de atunci. Mă emoţionează s-o revăd. Încerc să mă depărtez de ea dar ceva mă trăgea totuşi înapoi. Urc în metrou în acelaşi vagon dar în celălalt capăt. La început evit s-o privesc. Încerc să-mi stăpânesc emoţia, încerc să nu tremur, să nu plâng, să nu mă încrunt. Sfârşesc prin a o privi cale de câteva staţii. Nivelul de anxietate pare să scadă. Până să ajungă la staţia ei am senzaţia că mă vede într-un moment în care îşi scoate nasul din ziarul pe care îl citea. Îmi venea să merg lângă ea şi s-o întreb: Nu-i aşa că nu te interesează cu adevărat ce citeşti?

În sfârşit, vine staţia ei... Se ridică de pe scaunul situat chiar lângă uşă, o văd cum trece prin faţa uşii lângă care stăteam eu şi... se anunţă staţionarea metroului pentru două minute... Profit de ocazie, cobor şi privesc în urma ei. Sesizez cum, cu mişcări sigure, pune haina groasă peste bluza mov. Mă aştept să-ntoarcă capul dar sper să nu mă vadă. Ajunge la capătul scărilor, dispare din raza mea vizuală, metroul nu dă semne că ar vrea să plece iar eu sunt în continuare pe peron... Fără un gând foarte precis plec pe urmele ei... Ştiu atât de bine drumul ei de la metrou spre casă încât aproape nu mai conta dacă-i recunosc silueta sau nu... Destul de repede după ce ies la suprafaţă îi recunosc totuşi conturul în întuneric. Merg pe urmele ei... o ajung incredibil de repede, mă opresc ca să las o oarecare distanţă între noi... O văd pornind pe drumul obişnuit, îmi aduc aminte de mai vechea mea încercare de a-i ieşi în faţă, îmi aduc aminte şi că am eşuat atunci, găsesc altă strategie şi îmi propun să o las pe ea în dreapta iar eu s-o iau pe strada din stânga în dorinţa de a o aborda din lateral, undeva la jumătatea drumului. Mă tot gândeam ce să-i spun... Mă gândeam să-i cer să-mi spună, cu vorbe exacte, ca pentru proşti care nu înţeleg metaforele, în ce fel au afectat-o negativ acţiunile mele...

Ajung în intersecţia critică, observ că am mers cu viteza potrivită pentru că ea, Roxana, apare din dreapta şi... traversează chiar în dreptul meu... Părea obligatoriu s-o salut aşa că am făcut-o... Se pare că a renunţat la muţenia care o apuca atunci când, cu ceva vreme în urmă, încercam s-o abordez... Un mic motiv de bucurie... Mic...

-Salut! De la muncă?

(ea nu aude "de")

-DE la muncă. La muncă nu merg la ora asta. Ce-i cu tine pe-aici?

Mă trezesc minţind ca un şcolar... Nu puteam să-i spun că pur şi simplu încercam s-o văd pe ea o secundă în plus...

-Dau o tură prin parc...

Scurt moment de tăcere... Ce dracu puteam să spun ca să închegăm o conversaţie?

-Pe unde ai mai umblat anul acesta?
-O să te miri dar... n-am mai fost la munte.
-Dar unde?
-Mai mult prin străinătate.
-Şi acolo n-ai urcat nimic?
-Nu. Să nu te gândeşti că am urcat pe Mont Blanc. Nu-i de mine.
-Nu la asta m-am gândit. Puteai să urci Olimpul sau ceva prin Bulgaria, munţi mici nu foarte pretenţioşi dar unde ai ceva de văzut.
-Nu. M-am axat mai mult pe oraşe. Şi am mers la mare...
-Tu? La mare? Ştiu că urăşti marea...
-Ei, îmbătrânesc şi eu. Am probleme cu sănătatea...
-Vorbeşti de parcă ai avea 50 de ani...
-Am probleme cu coloana. Îmi face bine să înot.
-Probleme vechi? Probleme noi? Te-ai lovit sau ce s-a întâmplat? Dacă sunt probleme vechi ori n-ai apucat să-mi spui, ori nu ai putut, ori n-ai vrut să-mi spui...
-Ţi-am mai spus eu ceva şi... ai văzut ce a ieşit. Cine ştie ce ieşea dacă îţi spuneam şi asta?
-Da, recunosc că nu e deloc frumos ce a ieşit... Am senzaţia că-i prea târziu pentru păreri de rău...
-Lasă! E trecut...
-Offfff.... mi-ar fi plăcut să te ştiu la fel de sănătoasă cum erai sau păreai că eşti cu ani în urmă... Îmi pare rău să aud de problemele astea...

Fără să-mi dau seama, eram centrat pe dialogul cu ea, ajungem aproape de blocul ei...

-Tu mergi înainte pe drumul tău. Eu o să merg pe al meu.
-Da, dacă-mi aduc bine aminte tu faci stânga aici. Mi-a părut bine să te revăd.

Ne despărţim iar eu o iau într-adevăr spre parc... Trist... Nu mă aşteptam să aud că are probleme... Chiar o credeam o fiinţă fericită... Deşi ştiam parcul acela cu ochii închişi, constat că mă-ncurc în alei... Mă orientez până la urmă şi regăsesc drumul către cealaltă staţie de metrou... Simt nevoia să povestesc cuiva şi... îmi aduc aminte de sms-ul necitit pe 24 octombrie... Îl citesc şi apoi îi scriu ei un lung sms... După ce am primit mesajul care spunea că textul meu a fost livrat m-am mai relaxat...

În ultimele întâlniri Roxana îşi recăpătase eleganţa cu care mă obişnuisem. Acum, pe lângă movul bluzei, am reţinut un pantalon negru şi nişte încălţări tot negre şi bine lustruite...

Postprocesări

Mai târziu, mi-am dat seama că nu-i neapărat să fie o adevărată tragedie problema de sănătate a Roxanei. Deci este posibil să nu fie cazul să mă întristez din cauza asta.

Mi-am dat seama şi că ea lasă loc la multe interpretări, exprimându-se neclar sau incomplet. Ar rămâne de discutat dacă se exprimă astfel din greşeală, din dezinteres faţă de persoana mea sau datorită lipsei unor abilităţi de comunicare.

Deşi nu am remarcat-o în prima fază, analizând dialogul am sesizat o undă de ostilitate din partea ei.

Ca şi în alte ocazii de acest gen, şi acum m-a nemulţumit faptul că nu mi-a pus nicio întrebare, mulţumindu-se doar să răspundă. De aici ideea unui obiectiv de atins: să reuşesc să acord celorlalţi dreptul de a nu răspunde cu interes faţă de mine interesului meu faţă de ei.

Aproape de casă mi-am amintit că am văzut în Vama Veche o fiinţă care semăna tare bine cu Rox. M-am gândit cât de incredibil e să fi fost la câteva corturi distanţă de ea în Vamă, să o fi privit şi să nu-mi fi dat seama că e ea doar pentru că ştiam că ea nu merge la mare. Am scris un sms pe tema asta altei prietene. A doua zi mi-am dat totuşi seama că nu era Roxana în Vamă, rămânând certă doar ideea asemănării.

Am adormit relativ liniştit dar spre dimineaţă m-am trezit (să fi fost 5:00) şi n-am mai putut adormi. Înainte să mă dau jos din pat s-au adunat grămezi de gânduri atât de diferite. Printre altele, m-am trezit numărând femeile care chiar m-au atras din 2005 încoace... 3 să fi fost? Sau 4? Se pare că sunt cu adevărat pretenţios! :D

Cât despre drumurile invocate de Roxana la finalul dialogului, drumuri luate în sens fizic de mine, ar mai fi de spus că, în sensul în care se exprima ea, mica mea problemă e că NU am un drum... Iar de l-aş avea, cred că ar duce direct către nicăieri... În schimb, ea are un drum. Cu care, dintr-o prostie, m-am intersectat.

Iar celor care vor spune banalitatea aia despre modul în care îndepărtez orice potenţială prietenă cu poveştile despre Roxana le răspund prin convingerea pe care o am că voi rămâne singur. Mi-e clar că nu s-a inventat femeia care să-şi dorească să rămână cu mine. Şi în definitiv e mai bine aşa. Asta pentru că ştiu încă un lucru, ştiu că n-o să ajung niciodată să merit să rămân cu o femeie care să-mi placă. Momentul meu de glorie s-a dus, a rămas mult în urmă. Dacă n-am cunoscut atunci femeia potrivită, acum ar fi prea târziu s-o mai cunosc.

Peste două zile s-ar împlini o lună de când am început să scriu acest text. Poate că-i timpul să-l termin şi să-l public. Iar tu, cel care le-ai trăit pe toate şi ai soluţii la toate problemele, nu ai decât să îţi etalezi din nou superinteligenţa şi să ştergi cu mine pe jos. Vorba cântecului, cineva înaintea ta a făcut asta deja. Deci n-ai cum să mă răneşti...