Tură scurtă în Baiului (11- 12 iulie 2009)

Iată-ne sâmbătă dimineaţă 7 oameni plecaţi din Bucureşti şi doi din Ploieşti uniţi fie de o mai nouă sau mai veche prietenie, fie doar de pasiunea comună pentru munte. Eu mă băgasem în pat pe la miezul nopţii iar de trezit m-am trezit pe la ora 4. Puţin înainte de 5 porneam spre metrou, curând mă lătrau nişte câini care, ziua, nici nu mă bagă în seamă. Aşa ajung cu întârziere la staţia de metrou şi, din câte am sesizat eu, am ratat primul metrou al zilei. Nu-i nimic, îl iau pe al doilea şi, aproape de gară, îl observ pe Florin urcându-se mai în spate. Coborâm împreună la Gara de Nord, Florin găseşte o casă de bilete cu coadă mică, între timp mă sună Vasile şi mă anunţă că este deja pe peron. Ia Florin biletul (mie mi-l luase Daniel cu câteva zile în urmă, că tot mergea să ia bilete pentru tura în Făgăraş), ne îndreptăm spre peron, trenul era deja tras la linie iar Vasile cu Mădălina ne aşteptau. Eram deja 4, curând s-au adunat şi ceilalţi 3: Marcel, Sorin şi Marian. Până la Ploieşti ne lăsăm fermecaţi de poveştile lui Marcel. În Ploieşti se întregeşte echipa prin urcarea Alinei şi a lui Răzvan.

Remarcăm grupul de tineri adunat în coada vagonului. Oameni faini care aveau chef de cântat şi au preluat din zbor Râpa care se auzea la un moment dat din telefonul lui Răzvan. Am coborât înaintea lor din tren...

Sunt informat mai exact despre planul lui Răzvan, plan cu care nu eram total de acord dar nici în total dezacord. Nu prea mă încânta ideea de a campa (cu cortul, nu în cine ştie ce cabană inexistentă, paranteză făcută pentru cei care, asemenea lui Tănase, îşi imaginează că a campa nu e musai o chestie legată de cort) imediat după ieşirea din pădure.

OK, să recapitulăm. Mă culc la miezul nopţii, mă trezesc la 04:00, la 04:45 plec spre metrou, 05:05 ajung la metrou, 05:45 ajung cu Florin în gară, 06:13 plecăm cu personalul, 09:33 ajungem în Sinaia conform mersului trenurilor. În realitate am ajuns un pic mai târziu. Facem pauză în faţa gării pentru echipare/ dezechipare/ aprovizionare/ cafea. Mie nu-mi era nici foame, nici sete, doar dor de codrul verde aşa că am aşteptat liniştit ca ceilalţi să termine pregătirile de plecare, asta după ce îmi desfăcusem şi eu beţele. În ciuda prognozei, vremea era superfaină. Aşadar, să ne bucurăm!

Şedinţă organizatorică. Se stabileşte că eu deschid drumul iar Răzvan închide grupul. Se stabileşte că, atâta timp cât mergem pe marginea DN 1, mergem în şir indian. Alina pare nerăbdătoare. OK, pornim. Mi se pare imensă distanţa până la intrarea în marcaj, în acea curbă la stânga. Armata vine disciplinată în urma mea. Curând ieşim din oraş. Între timp reuşisem să adun şi semnal pe GPS. Merg eu în frunte dar mă trezesc curând depăşit cu un pas, ocazie cu care se fac glume. “Hei! Vezi că-l depăşeşti pe Adrian!” îi spune Marcel lui Vasile (sau invers, sau poate alţii sunt cei care dialogau). Deşi era de la sine înţeles, precizez că nimeni nu e absurd să ceară să rămână tot restul grupului între mine şi Răzvan, ideea de bază fiind aceea de a nu ne risipi prea tare şi de a şti permanent dacă avem oameni în faţă sau în spate, depărtaţi de nucleul grupului.

Intrăm pe drumul spre Piscul Câinelui relativ uniţi. Alina s-a dovedit foarte bine antrenată aşa că era mai mereu în fruntea grupului. Asta ne-a împins şi pe noi, ceilalţi, să “alergăm” un pic. Drumul prin pădure s-a parcurs fără emoţii, când ţinând linia marcajului, când ţinând direcţia generală a culmii. Mica problemă a fost poteca destul de noroioasă, semn al cantităţii mari de precipitaţii căzute în ultimele zile. M-am felicitat că am luat bocancii de iarnă (de fapt oricum nu aveam alţii cât de cât folosibili) cu care mergeam ca iarna, pe zăpadă, folosind canturile. Pentru o vreme, surprinzător, Florin a rămas în coada grupului. Din tura trecută trăsesem concluzia că e destul de bine antrenat dar uite că acum prinsese o zi mai slabă. N-a fost nicio problemă, în final a reajuns în mijlocul grupului. Iar Răzvan a avut permanent grijă să nu ne depărtăm prea mult cei din faţă de cei rămaşi mai în urmă. Deşi urăsc să ridic în slăvi oamenii, afirm aici că felul în care gândeşte Răzvan turele pe munte mi-a plăcut destul de mult încă din prima ieşire cu el.

Am constatat cu surprindere că punctul albastru este destul de uşor de urmărit până la ieşirea din pădure. Eu ştiam că se întrerupe sau devine greu de urmărit puţin mai sus de fosta cabană Piscul Câinelui (loc pe care acum marcajul îl ocoleşte). OK, deci ieşim din pădure, iau punctul cu GPS-ul, mai mergem câţiva metri şi, lângă o vatră fain amenajată alături de o masă şi două bănci ne oprim. Aici punem corturile? Din nou mă gândesc că e prea jos, prea înconjurat de pădure, prea expus urşilor. Studiem un pic terenul, constatăm că nu e chiar drept locul dar găsim locuri cât de cât decente pentru cele 5 corturi. Pe măsură ce se ridicau corturile începem să ne minunăm de cortul lui Florin (scump dar fain), al lui Marian (mic, uşor, mai încăpător decât ne aşteptam), al fetelor şi al meu (ambele imense). Cel mai neutru era Maine 2-ul locuit de Vasi şi Marcel. Deşi Răzvan gândise cumva împărţirea pe corturi, până la urmă s-a dormit cam care cum a vrut. Eu am zis că am loc pentru încă un om sau doi şi că se poate abona la loc/uri oricine vrea. Sorin a ales să doarmă cu mine, în dreapta a dormit Marian singur, în stânga a fost Maine 2-ul, în faţă a fost Florin cu Răzvan iar în faţă- stânga a fost cortul de Cora al fetelor.

După ce terminăm cu montarea corturilor, timp în care am făcut echipă bună cu Sorin (ceilalţi la rândul lor făcând echipe bune) încercăm să mâncăm. Dar mişcându-ne noi destul de greu cu masa (traseul fusese scurt, pofta de mâncare nu prea avea de unde să vină, cu vinul nu exagerase nimeni) a început să cadă peste noi prima repriză de ploaie. Dat fiind că prognozele spuneau că va ploua uşor încă de la plecarea în traseu nu ne-a supărat începerea ploii. Am pus pelerinele pe noi şi am mai stat la taifas pe-afară. La un moment dat dispare Marcel dar este imediat găsit în cort. Îi era somn omului iar noi l-am trezit... Printre reprize de ploaie mai şi mâncăm totuşi. Oamenii fac chiar supe pe primus. Eu eram în continuare lipsit de poftă de mâncare.

Plictisindu-mă până la urmă de succesiunea ploaie- uscat mă bag în cort. Am adormit, cred că pentru o oră. Între timp aproape toţi ceilalţi au strâns mâncarea şi au urcat-o în pom. Apoi au pocnit ceva petarde, moment în care Răzvan spunea că gălăgia aia mă va trezi. Bine, nu dormeam profund, eram cumva în stare de veghe... Hibernam. Când m-am trezit mi-am dat seama de mişcarea cu mâncarea dar mi-a fost ruşine să-i mai deranjez aşa că, oarecum temător, am decis să las mâncarea în cort, cât mai bine închisă în pungi de plastic. Dimineaţă aveam să constat că nici Sorin nu avea mâncarea în pom. Am tras concluzia că prin Baiului urşii sunt cuminţi şi n-au chef să atace corturile.

M-am trezit până la urmă în timp ce afară se pornise ploaia. Am stat o vreme cu cortul deschis pentru că era cald. Totuşi, văzând că pe sacii de dormit apar picături de apă am închis cortul, fără să întindem veranda (era mic locul dintre corturi şi ne gândeam că ne vom împiedica în sfori dacă le întindem cum ar trebui). Când ploaia a slăbit în intensitate am reieşit afară. Totuşi, nu a stat toată lumea închisă în cort. Alina am înteles că umbla prin iarbă descălţată, Marcel ieşise în ploaie înfăşurat în sacul de dormit. Ciudate specii! :) Miezul nopţii ne-a prins pe toţi afară, în jurul focului. Mai devreme se încercase şi o cântare la chitară dar Mădălina s-a dovedit că nu este suficient de avansată cu lecţiile pe care le ia iar Răzvan spunea că n-a mai pus mâna pe chitară de o grămadă de ani. Până la urmă Mădălina s-a ales cu o fotografie în care lua acordul corect. :)

Nu ştiu cu ce ocazie, în Sinaia s-a lăsat cu focuri de artificii. Se vedeau bine de la noi. Chiar glumeam că artificiile sunt în cinstea noastră.

După ore de stat la poveşti am început să ne băgăm în corturi. Mai întâi s-au retras fetele, apoi eu cu Sorin. Ceilalţi cred că au aşteptat să se poată stinge focul după care s-au băgat la rândul lor în sacii de dormit. Era în continuare cald. Am dormit in pantalonul ala hărtănit (treningul albastru despre care afirma cineva că arată sărăcăcios), tricou, hanorac, sac de dormit mai degrabă cu fermoarul deschis decât cu el închis. Reîncepe ploaia, constatăm că veranda trebuie totuşi întinsă pentru că luam apă pe acea latură. O întind, observând că în felul acesta nu deranjam ocupanţii cortului din faţă. Cortul a rezistat destul de bine la grămada de apă picată peste noi în timpul nopţii. Am luat totuşi puţină apă prin podea dar nu era deloc alarmant. Ne temeam un pic pentru cortul fetelor (care ar fi avut loc în celelalte corturi în caz că al lor ar fi luat prea multă apă) dar s-a dovedit în mare măsură alarmă falsă.

Dimineaţă, la 7:00, stabilisem trezirea. Eu cu Sorin eram deja treziţi puţin înainte de 7. Având mâncarea în cort ne-am hrănit apoi am început să facem rucsacii. Rucsacii erau gata, afară încă ploua... Ce facem? Sorin vine cu singura idee bună posibilă: ne punem hainele impermeabile apoi ieşim să strângem cortul, urmând să-i ajutăm apoi şi pe ceilalţi s-o facă. Răzvan a fost încântat de felul în care a gândit Sorin, având senzaţia că eu l-am învăţat să gândească aşa. Ei bine, Sorin venise singur cu idei, motiv pentru care am tras concluzia că nu este chiar la început cu muntele. Am aflat de-a lungul turei că a cochetat şi cu o trupă de teatru care apărea lunea în Iron City, am aflat că frecventa şi serile Folk Frate, am aflat chestii de bine despre el. Chiar mi-a plăcut omul! Se pare că-l voi revedea în următoarea tură pe Bucegi, tură propusă tot de Răzvan (culmea, în respectivul week- end mai e propusă o tură faină, tura lui Florin în Valea lui Stan).

Strângem deci şi apoi printre poze şi lenevit în ploaie mai dăm şi celorlalţi o mână de ajutor. Pe Vasi şi Marcel aproape că i-am dat afară din corturi cu forţa. Doar nu degeaba scrie pe cortul lor Maine 2 (deci, dacă nu-i scoteam afară cu forţa, mâine plecau de la locul de cort cei doi). :D

Înainte de a pleca de la locul de cort am observat că o parte dintre noi a adunat tot ce părea gunoi din zona de campare. Sunt de părere că nu toate chestiile, adunate şi cărate în Sinaia într-un sac de gunoi, erau generate de grupul nostru. Aşa cum am precizat şi cu altă ocazie, am tot respectul pentru cei care, în afara gunoiului personal, scot din munte şi cantităţi oarecare din gunoiul lăsat sus de diverşi nesimţiţi. Cândva am făcut şi eu treaba asta: http://adriannegoita.tripod.com/id36.html

Puţin după 9 era luată decizia de a ne întoarce în Sinaia pe acelaşi drum. Punem rucsacii în spate şi, în urma lui Răzvan, începem coborârea. Ne mişcăm destul de repede în ciuda noroiului (mai moale şi mai adânc decât în prima zi) pe care unii bocanci mai alunecau. Dintr-o astfel de alunecare, nepăstrând distanţa potrivită, Mădălina m-a lovit cu un băţ peste degete. A durut un pic dar a trecut repede aşa că nu era deloc motiv de supărare. Pentru că dorea să evităm nişte coborâri mai abrupte Răzvan ne-a condus chiar pe lângă fosta cabană. Aici doi câini fioroşi ne-au lătrat rău. Unul dintre ei a fost ţinut cu atenţie de stăpân, ca să nu ne trezim cu colţii lui înfipţi în nădragi. Răzvan a rămas ultimul, Marcel (parcă el se temea de câini) s-a strecurat în mijlocul grupului, ceilalţi ne-am prelins destul de relaxaţi pe potecă încercând să depăşim rapid zona în care ne simţeam ameninţaţi de câini. Curând dăm în drum şi pe el mărim viteza până în Sinaia. În oraş, profitând de apa scursă de pe un acoperiş, o parte din oameni şi-au curăţat bocancii de noroi. Ajungem curând în gară, aflăm că avem ceva ore de stat până la tren (ne-am retras spre casă cu personalul de 13:36 care avea aspect de rapid etajat) aşa că am mers pe rând la barul din incinta gării (eu am mers cu Florin, Răzvan şi Sorin) apoi am mers după bere la PET pentru tren.

Mi-a rămas în creier teoria aia cu atracţia sexuală urs- femeie. Cică genul acesta de atracţie ar fi dus, cu nişte veri în urmă, la moartea acelei americance pe platoul Bucegilor. Ideea continuă cumva discuţia de acum mulţi ani în care Andra spunea că eventualele tampoane folosite de tipe în ture trebuiesc arse după utilizare, altfel acestea riscând să atragă animalele. Bine, am eu o vagă senzaţie că nu de atracţie sexuală ar fi vorba aici, e vorba mai degrabă de un animal atras de sânge. Oricum, după astfel de discuţii, parcă înţelegi mai bine o tipă care refuză să meargă pe munte în zilele în care “e cel mai naşpa să fi femeie”, cu atât mai mult cu cât… poate nu trebuie dezvoltat subiectul…

Pe tren deja obişnuita porţie de bancuri. Printre altele, unul dintre noi zice, pe când o domnişoară trecea printre noi: “Colanţi. Fustă. Şi eu ce mai văd?” :D continuând apoi cu “Uite că m-aţi văzut şi beat”. Ajungem apoi la Ploieşti şi încep despărţirile. În Gara de Nord o nouă serie de despărţiri. Ultima despărţire a serii: Sorin.

Ar mai fi câte ceva de spus dar... şi aşa mi-a pierit cheful de scris şi de publicat...

Later edit (31 iulie 2009):

1) Duminică (12 iulie 2009) a fost ziua unei prietene cu care, cândva, discutam o mulţime de lucruri... Verificasem de acasă şi constatasem cu surprindere că mai am numărul ei în agendă. Îmi propusesem să-i dau un sms cu urări de bine (pentru că ideea de a suna pe cineva îmi provoacă tone de anxietate) dar, simţindu-mă bine printre acei oameni, am uitat cu desăvârşire de Vera. Când mi-am reamintit de ea am avut senzaţia că e prea târziu. Apoi mi-am spus că ea nu e decât încă o pagina din povestea aceea cu "a fost odată" şi, ca urmare, nu mai are sens să îmi impun să-mi amintesc de ea. Poate sunt un pic rău... Sau poate sunt mult prea realist...

2) Asta poate nu ar trebui s-o scriu. Aşa cum se vede în poveste, în tura asta au fost cu noi două fete. Una din ele spunea că, de n-ar fi venit cealaltă, nu venea nici ea. Iar eu, auzind asta, fără a avea intenţia s-o conving că poate merge liniştită cu noi la munte, chiar dacă e singura fată din grup (zicea chiar ea că nu am reuşit s-o conving), i-am spus foarte pe scurt despre turele cu Roxana. Poate că povestea mea ar fi devenit convingătoare dacă aş fi ajuns la dezvăluirea finală pe care o fac cu oarecare lejeritate în scris dar, vorbind cu cineva, mi-e aproape imposibil să spun ce stătea/ stă/ va sta între noi... Dar dacă Roxana a avut încredere în mine (sau poate a considerat doar că e suficient de puternică încât să-şi poată purta singură de grijă) atunci consider că oricare alta ar putea să facă la fel...