Deci tu eşti...

Plec aseară de la muncă refuzând o ieşire la bere între colegi. Am vaga senzaţie că nu voi mai accepta niciodată o astfel de ieşire. Sunt prea sătul de mizeriile de la servici ca să mă mai amestec cu oamenii de aici şi în timpul liber.

Ajung la Piaţa Muncii şi cobor pentru a face o mică recunoaştere în zonă. Deşi ar fi putut fi ora Roxanei mă trezesc că din metrou coboară Andreea. Deci ea era... Ne salutăm dar nu aveam nici pic de chef de conversaţie. Se număra cândva printre cele cărora, cu un minim de cenzură (spre exemplu, nu cred că i-am povestit vreodată despre Roxana), le povesteam pe mail sau sms când ceva mă emoţiona peste măsură. Acum nu mai scriu sms-uri, în directorul de mail-uri trimise apar noi intrări din ce în ce mai rar.

Revenind la Andreea, cu ceva timp în urmă mă bucuram când se întâmpla să ne întâlnim. Mă bucuram şi de îmbrăţişările venite "la pachet" cu astfel de ocazii. Mă bucuram deşi îmbrăţişam/ mă lăsam îmbrăţişat cu oarecare crispare. Mă bucuram deşi conversaţiile erau scurte şi, uneori, total pe lângă temele care mă interesau în mod special în momentele respective. Mă bucura zâmbetul de pe chipul ei şi optimismul care se lăsa ghicit din atitudinea ei.

Acum, din primele secunde am intrat în blocaj. Nici eu, nici ea n-am mai schiţat începutul unei îmbrăţişări. Eu eram crispat pentru că simţeam nevoia să-i ascund motivul pentru care mă aflam acolo. Aproape că-mi doream s-o ia în dreapta (chiar dacă asta ar fi însemnat s-o apuce pe drumul Roxanei) la ieşirea din staţie. Ei bine... şi ea tot în stânga a venit... Dacă va merge în aceiaşi direcţie cu mine? Eroare de comunicare, îi dau de înţeles că poate da un telefon urmând să stăm de vorbă după aceea. Semaforul e roşu, ea formează numărul, eu mă uit înapoi căutând să sesizez eventuala trecere a Roxanei. Sună, traversăm şi o ia în stânga. Eu aveam de mers în dreapta. I-am explicat din semne, am salutat-o fluturându-mi mâna şi mi-am văzut de drum. Am scăpat! Totuşi, parcă ceva din atitudinea ei îmi spunea să mai stau... Ca şi în alte ocazii în care aveam senzaţia că sunt băgat în seamă mai mult decât este cazul, am fost tentat să fug, să fug cât mai repede...

N-am apucat să-i spun mare lucru dar ea se arătase interesată să afle dacă trec des la ora aia pe acolo, daca sunt sănătos, dacă m-am bronzat pe munte... Da, trec des cu metroul pe acolo la ora aia dar de coborât cobor rar (aşa s-a nimerit să mă observe şi data trecută). Da, sunt oarecum sănătos. Nu, nu m-am bronzat pe munte şi nici la mare, e bronz de Bucureşti.

Mă întreb uneori de când am început să nu mă mai bucur de întâlnirile cu Andreea. Fiind ea genul de fiinţă căreia nu am ce-i reproşa, înseamnă că problema e la mine... Să conteze atât de mult faptul că nu mă văd, din vreo două motive majore, formând un cuplu cu ea? Cred că aberez!

Au trecut ani... A fost probabil singura dată când am plecat singur din Bucureşti, sâmbătă pe la prânz, către un loc pe care nu-l mai vizitasem până atunci, loc situat la 300 km distanţă. Loc unde era posibil (doar posibil, nu obligatoriu) s-o întâlnesc pe ea, fata isteaţă care tocmai terminase liceul şi, în căutarea informaţiilor despre facultatea de geografie din UB, dăduse peste mine pe forum. Cât de simplu porniseră lucrurile... Şi cât de complicate îmi par acum... Am întâlnit-o atunci şi... a fost plăcut. Ne-am întâlnit aseară şi... eram mai rigid decât dacă aş fi avut un băţ înfipt în fund...