marți, 4 august 2009

Inconştient de montaniarzi...

El, Oraţie de nuntă, miticul Mitică sau pur şi simplu Mitică, fire dificilă care, de obicei, trebuie îndepărtat daca vrei să pui capăt unei interminabile conversaţii cu el. Se opreşte ieri lângă biroul meu şi...

-A, tu eşti cu muntele... Ai făcut Valea Jepilor?
-Da. De o grămadă de ori. Ultima dată acum câteva săptămâni. De ce întrebaţi?
-Cam ce vârstă are cel mai mic copil pe care l-ai văzut urcând pe acolo?
-Undeva pe la 5 ani. Dacă stă bine cu echilibrul şi eşti atent la el în câteva treceri mai complicate poţi urca cu copilul.

Aşa a pornit discuţia în care omul dorea de fapt să-mi spună că, după o absenţă de câteva zeci de ani, a revenit în munţi şi a avut un eşec. A încercat să urce Valea Jepilor dar (rău de înălţime? altceva?) s-a întors destul de repede, din zona în care, peste vale, se vedea refugiul din Spumoasă.

Apoi mi-a povestit că nu poate merge până în marginea prăpastiei pentru că se teme că va ameţi şi va cădea. Acelaşi motiv pentru care nu se simte bine nici pe balcon sau pe terasa unui bloc. Am încercat să-i explic o chestie pe care o ştia deja, faptul că este foarte puţin probabil ca el să cadă de la balcon sau într-o prăpastie pe buza căreia ar admira peisajul.

I-am povestit că şi eu mă tem să merg prea în buza prăpastei sau a platoului dar, la mine, motivul e un pic diferit. Mă tem că locul pe care aş sta s-ar putea prăbuşi sub mine. Statistic vorbind, atât teama mea cât şi teama lui e la fel de puţin probabil să se concretizeze (pe tema de ce ţi-e frică nu scapi câte ar fi de vorbit...) dar amândoi ne temem deşi ştim că e o teamă absurdă. Ce-ar fi de făcut? I-am spus despre reprogramarea inconştientului (tocmai citisem despre asta în tratatul de TCC) idee pe care el a tradus-o prin "ar însemna să am doi creieri din care doar unul să se teamă iar pe celălalt să-l fac şef". Ca teorie, ar ieşi chestii interesante din reprogramarea inconştientului, sau cel puţin asta e părerea mea. Dar în practică mi se pare o procedură aproape imposibilă...

Dacă tot am vorbit de teama de înălţime, de sentimentul acutei lipse de siguranţă, i-am povestit şi de două momente în care mi-am lăsat frica să pună stăpânire pe mine (mai pregnant sau doar într-o mică măsură), pe Arjana în toamna 2008 (când am făcut cale întoarsă) şi pe Coasta Netedă în vara 2008 (când am trecut pasajul dificil fără rucsac în spate). I-am povestit şi un alt moment, pozitiv de data asta, urcarea Custurii Cârjei. Când i-am descris Custura Cârjei (poţi căuta povestea pe Carpaţi.Org), povestind inclusiv faptul că uneori preferam să merg în patru labe decât să acutizez senzaţia de nesiguranţă, m-am trezit că-mi spune că el nu ar încerca niciodată un astfel de traseu deoarece îl pun în dificultate şi situaţii mai simple...

O discuţie despre frici, sinceră, reconfortantă. Discuţie pe care a încheiat-o el fără ca eu să fi făcut vreun efort în acest sens. O discuţie al cărei final l-am regretat. Am fi putut despica firul în patru mult şi bine pe tema respectivă... Şi aşa s-a transformat cel mai dificil coleg într-un partener de discuţie mai mult decât agreabil. Unul dintre puţinele momente foarte plăcute ale zilei. Mai plăcut şi decât momentul discuţiei cu alt coleg care-mi povestea că a urcat în concediu la Câlcescu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu