vineri, 7 august 2009

Ioana, ce mi-ai făcut???

Până să ajung acasă remarc în Adevărul de seară citit peste umărul cuiva un articol legat de Vama Veche. Iau şi eu ziarul şi, lăsând la o parte articolul despre cutremurul de dimineaţă, caut să văd ce scrie despre Vamă. Sar peste cearta cu Tucă şi rămâne doar ideea de cort pe plajă, idee care mă tentează şi-n vara asta. Am un concediu, ce fac cu el??? Oare voi ajunge, singur, la mare???
Fac popas acasă cam o oră apoi plec spre centru. Dorul de Folk Frate mă luase la rost de câteva zile. Pentru comoditate las acasă rucsac şi borsetă, plec doar cu acte, chei, bani, şerveţele şi telefon strecurate prin buzunare. În metrou, chiar în dreapta mea, se aşează o viitoare arhitectă. Instrumentele care le purta pe umărul stâng interacţionau uneori cu braţul meu. Nu mă deranja, mai degrabă mă emoţiona. La fel cum mă emoţiona/ excita mai devreme, în drum spre casă, frecarea dintre braţul meu şi al unei domnişoare oarecare. Am ezitat ceva până s-o privesc, semiadormită. O prezenţă plăcută deşi nu avea nimic care să-ţi sară insistent în ochi. Aproape de Unirii se trezeşte, îşi dă seama că m-a împuns cu instrumentele şi-şi cere scuze. Îi spun că nu-i nicio problemă apoi mă ridic. Îmi mai arunc o privire spre ea, în oglindă. Da, uneori nu pot privi omul în faţă... Parcă-mi pare rău să plec de lângă ea fără să fi încercat un pui de conversaţie. Oare, pentru mine, va avea mereu un puternic potenţial anxiogen ideea de a aborda un om?
Cobor, mă uit la ceas, în ciuda aşteptării de peste 10 minute la metrou (l-am pierdut la câteva secunde pe celălalt) constat că e puţin trecut de 21:30 deci e posibil să ajung în Iron City înainte de începerea cântării. Deloc grăbit mă îndrept într-acolo. Mă simt un pic ciudat pe stradă...
Ajung, în boxe se auzea ceva Iris. Publicul cânta, atmosfera era deja faină. Cobor scările, sesizez că e destul de aglomerat culoarul către bar aşa că trec prin faţa scenei încercând să-mi croiesc drum. Nu ştiu de ce mă terorizează trecerea asta prin faţa scenei... N-apuc să fac doi paşi şi fetele printre care treceam mă atenţionează că sunt strigat. Cine să fie? Ştefan, ca de obicei! Bucuros de revedere! Ne salutăm apoi fug la bar. Deşi era relativ liber clubul am preferat să stau în picioare în prima parte a concertului care a început curând cu Cântec pentru tine. Pe scenă Mysha, Jonnie şi, deja?, Alex cu Aurica.
Au trecut luni de când nu mai ajunsesem pe aici... Totuşi, deşi nu prea mai recunoşteam oamenii din public, atmosfera era aceiaşi. La un moment dat, sesizez un chip care-mi pare teribil de cunoscut. Ceva mai târziu chipul se apropie îndreptându-se spre o masă. Da, e Liviu. Îl salut, se instalează apoi îşi dă seama că nu mai are ţigări. Mă-ntreabă dacă ies cu el după ţigări să mai stăm de vorbă. Las berea (era deja a doua, prima a curs aproape instantaneu pe gât) în paza prietenei lui şi ne-ndreptăm spre ieşire. Din nou sunt strigat. Ioana! Altă plăcută revedere! O întreb dacă va cânta, îmi spune că va urca pe scenă mai târziu. Îmi dau seama că mi-era dor s-o ascult... Ce bine că m-am mişcat până-n Iron City! Liviu e un pic mirat că m-am oprit din drum, o vede pe Ioana şi-i spune ceva de genul "Te ştiu! Ştiu şi de unde te ştiu!". Cred şi eu că o ştie. De când a debutat la Om Bun (decembrie 2007 era? interesante amintiri am de la acea ediţie...) Ioana este ştiută de din ce în ce mai mulţi oameni buni...
Merg cu el pe străduţele înguste din centrul vechi povestind de una, de alta... La primul loc unde aveau ţigări era coadă aşa că ne-am continuat drumul către alt magazin. Ajungem, ia ţigările, pe mine mă apucă o senzaţie ciudată la stomac. Mai mergem câţiva metri şi vomit. Offff! Totuşi, faţă de Liviu nu mi-e ruşine. Se mai întâmplă după bere, când ies din fum la aer curat şi mă grăbesc un pic. Altfel ar fi stat lucrurile dacă lângă mine, în clipa aia, ar fi fost Rox. Ori aş fi intrat în pământ de ruşine ori pur şi simplu nu s-ar fi întâmplat să vomit. Cu Rox am băut întotdeauna puţin şi lent. Chiar îşi exprima cândva nemulţumirea pentru faptul că-mi ia cam mult timp să beau o bere, idee din care eu ar fi trebuit să înţeleg, probabil, că doreşte să scurtăm întâlnirile... Îmi revin în câteva secunde şi apoi ne-ntoarcem în Iron. Mă aşez lângă Liviu, la masa lor.
Pe scenă era acum şi folk sora Nico. Era în voce. A sunat plăcut... "Şi-am să ajung în iad pentru tineeeee". Ne-a arătat că ştie şi cu chitara (cred că nu o mai văzusem cu chitara în mână până acum dar, la aşa voce, nu mi se părea neapărat necesar să se descurce şi la chitară).
A urcat apoi pe scenă Tivodar cu al său proiect în căutare de nume. A sunat plăcut, ca de obicei. Iar jumătate din Râpa continuată instrumental şi rămasă până la urmă nefinalizată a sunat superb. Cu ocazia asta am avut parte de o intervenţie faină a cuplului om- vioară (Alex şi Aurica despre care tot citeam în ultima vreme pe blogul folk frate dar nu-mi imaginam că sună atât de bine).
Un pic mai târziu Jonnie o anunţă pe Ioana. Deci DA! Piese pe care le mai auzisem, piese pe care nu le mai ţineam minte sau piese pe care nu le mai auzisem. Mă ajut ca şi altă dată de blogul de Vama Veche în căutarea textelor auzite aseară:
Epilog (de vorbă cu floarea), piesă nouă la care Ioana ne cerea să o uităm dacă încurcă textul. O fată din public a sesizat eroarea şi a precizat că o iertăm, nu o uităm. A sunat plăcut, mi-am dat seama că citisem deja poezia pe blog dar nu ştiam că a făcut şi muzică pentru ea.
De vorbă cu Micul Prinţ, Ursul de pluş, Cotidian, piese pe care le-am auzit cam în fiecare recital al Ioanei.
Cotidian o ştiu chiar de la Om Bun, a fost una dintre piesele cântate în concurs...
Dar despre recitalul Ioanei altceva aveam a spune. Fiinţa asta a reuşit să mă emoţioneze puternic... Nu, nu cu acea piesă faină din Cenaclul Flacăra despre Ion, ţăran român (nu-i găsesc textul pe net...), nici cu piesele deja pomenite... De data asta Ioana m-a răscolit cu o piesă în care... "ea e frumoasă şi te iubeşte..." N-am reţinut altceva din piesa asta dar sper să o mai aud cândva... Acum am ascultat-o gândind "da, e frumoasă dar nu mă iubeşte". Şi nu ştiu dacă textul, vocea Ioanei sau gândul meu au avut un procent mai mare de "vină" dar am început să plâng. Iar faptul că plânsul meu n-a atras atenţia nimănui, n-a provocat nici vreo compătimire, nici vreo curiozitate, nici vreun reproş m-a făcut să-mi accept emoţiile fără să mă învinovăţesc de prea multă sensibilitate. Nici că se putea mai simplu spus... Rox e frumoasă şi nu mă iubeşte. Un motiv suficient de puternic pentru a plânge...
La piesa următoare, aşa cum am mai păţit cândva, în 100 Crossroads, un ochi plângea, altul râdea. A urmat, dacă nu mă înşel, De vorbă cu Micul Prinţ. M-am înveselit un pic dar multe piese de atunci încolo dispărusem în lumea mea...
Poezie, muzică, suflet... cu aşa piese sufletul chiar e lăsat să iasă din trup încarnat într-un zâmbet sau într-o lacrimă. Pentru astfel de momente nu cred că voi găsi vreodată cuvintele potrivite pentru a adresa mulţumiri...
Cum a continuat seara nu prea mai ştiu. Fapt e că a venit vremea când Ioana s-a strecurat printre folk fraţi şi... s-a auzit Oraţie de nuntă... Nu mi-am dat seama după primul vers ce piesă e (am o scuză, n-am mai ascultat de mult Imre) dar am recunoscut-o curând şi... din nou am plâns... Simbolic, s-a închis cercul... Ioana- Emeric Imre- Ioana... Dacă nu ar fi fost ea poate n-aş asculta nici acum cu atenţie muzica lui Imre... Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc! :)
Un alt moment plăcut al serii a fost, pentru prima dată auzit de mine în Iron City, Cerbul. Nu mai ştiu cine mi-a trimis cândva un mp3 cu piesa asta, nu ştiu cine-o cântă în playlist-ul de pe carpati.org dar stiu că m-am bucurat s-o aud.
"Piesa-i gata, trag oblonul..." Pe la 3 noaptea, pe când în club mai eram doar vreo 10 oameni, folk fraţii au coborât de pe scenă. Pentru prima dată am stat de la cap la coadă la o seară folk frate. Am luat un taxi chiar din faţa clubului şi peste un sfert de oră eram acasă. Am adormit instantaneu...
Dimineaţă m-am trezit destul de târziu, m-am aruncat jos din pat dar am constatat că trupul mi-e greu... Se pare că exagerasem... fie cu numărul berilor, fie cu ora la care am ajuns acasă, fie cu altceva...Mai târziu am oscilat între dureri de cap şi de stomac, pe lângă tentaţia unui pui de somn. Totuşi, nefiind treburi prea urgente la birou, m-am putut odihni cât de cât. Iar seara, după ce am făcut ceva cumpărături, am tras un somn care m-a repus pe picioare. Aşa că, miercurea următoare, cred că voi repeta experienţa.
Şi uite aşa, acum, la 36 de ore după seara folk frate, voi posta acest text. Nu înainte de a aminti că alt refren m-a dus cu gândul la altă femeie... "Cu părul tău aş vrea să mă joc şi eu..." Genul de păr pe care n-ai cum să-l uiţi...
5 ore de folk, 4 beri, o plimbare în miez de noapte, 2 ture la budă (mai spuneam eu cândva că am o problemă cu toaletele... uite că nici în Iron nu n-a mâncat WC-ul :D), 2 reprize de plâns... Cam aşa ar suna un rezumat...

Îmi propusesem să povestesc acum şi despre evenimentele care au ajutat prima mea ieşire în Iron City, ieşire de la care cred că se face aproximativ un an, dar voi scrie cu altă ocazie despre asta...

Iar cu titlu de tristă noutate de ultimă oră, aud că a murit Tatiana Stepa :( Cred că e simplă coincidenţă faptul că, în ultimele săptămâni, am ascultat cântecele ei mai mult decât în orice altă perioadă. Îmi pare rău că nu voi mai putea s-o aud într-un concert de club... Dar va rămâne amintirea recitalului ei de la Maratonul Preoteasa şi al celui de anul trecut de la Folk You.

Dumnezeu s-o odihnească!

3 comentarii:

  1. Cant ti-am zis atunci, in trenul de intoarcere din Parang, ca in mai putin de 5 minute ai enumerat atatea persoane pe care le cunosc foarte bine, nu ma asteptam sa fie "chiar atatea"! Abia acum imi dau seama ca avem mult mai multe cunostinte comune decat imi inchipuiam. Si cand te gandesti ca habar n-avem! :)
    Din pacate, nu e suficient sa cunosti foarte bine unele persoane, pt a le si saluta...

    Bai! M-ai lasat masca cu blogul asta al tau. Sunt foarte placut surprins si uimit de avalansa asta a ta de ganduri si cuvinte.... si de structura si continuitatea lor.

    ma bucur de revedere :)

    Claudiu

    PS: Si-am sa "ard" in iad pt tine... nu am sa "ajung" ;)

    RăspundețiȘtergere
  2. In ceea ce priveste ultimul tau paragraf,am patit si eu ceva similar.Adica..Tatiana are muzica foarte okay si ma delectam cu "Si totusi exista iubire" zilele trecute;
    Cand m-am trezit astazi(chestie care s-a intamplat in jur de ora 14.),si imi comunica cineva vestea,am pus pe repeat piesa aceea,chiar daca am lucrat la un clip metal ...

    RăspundețiȘtergere
  3. Da Claudiu, lumea e mică... Ne învârtim cam în aceleaşi cercuri...

    Acum câteva săptămâni am cunoscut (pe munte) un fost membru al trupei de teatru care avea lunea spectacol in Iron City.

    Anul trecut, în Rodnei, am întâlnit un tip din CCN, apropiat al lui Radu Mititean(u).

    Acum câţiva ani am fost la câteva ore în urma lui Dinu Mititeanu pe Valea Morarului.

    Despre tura din octombrie 2004 poate ai auzit poveşti... De atunci, indirect, te cunosc... Şi uite cât timp a trebuit să treacă până să mă atragă tura ta pe Parâng... Apropo, mulţumesc pentru link-ul (de pe blogul tău, mi-am aruncat o privire pe-acolo zilele trecute) către jurnalul (înscris de mine) pe carpaţi! :)

    Poate sunt puţini ca noi dar suntem, fiecare în felul său, oameni faini...

    Altfel, ai dreptate, acolo e "ard" în loc de "ajung". Eram suficient de obosit în minutele în care începeam să scriu postarea asta...

    Iar ţie, Satanic Vals, ce pot să-ţi spun? Deşi uneori ne e greu s-o credem, totuşi există iubire chiar dacă aceasta nu îmbracă mereu forma pe care o dorim...

    RăspundețiȘtergere