Ziua Fără Maşini- povestea

După ce, la miezul nopţii, am pus filmuleţele de aseară pe youtube, uite că a venit timpul să spun şi o mică poveste despre Ziua Fără Maşini.

Plec din firmă destul de agitat puţin după 18:00. Eram atât de convins că nu voi nimeri cel mai bun drum către Arcul de Triumf încât chiar aşa s-a şi întâmplat. Ajung până la urmă la Statuia Aviatorilor venind dinspre Dorobanţi, dau din nou dovadă de neatenţie sau memorie scurtă (studiasem harta la plecarea din birou) şi fac stânga. Ajung aproape de Piaţa Victoriei, îmi dau seama că am luat-o "în bălării" aşa că întorc bicicleta şi o pornesc înapoi spre statuie. Era deja 18:22 aşa că mă aşteptam să ratez plecarea de la Arcul de Triumf. În Piaţa Aviatorilor mai remarc ceva biciclete, unele luând-o spre interiorul Herăstrăului. Eu am luat-o pe pista din jurul parcului şi, ajungând la Arcul de Triumf, am constatat cu plăcere că grupul de biciclişti era încă acolo. Nici n-am ajuns bine că s-a dat plecarea. Deci am ajuns exact la timp. N-am avut timp de poze la start.

Poliţia e cu noi! O fi bine? N-o fi bine? În prima fază poliţiştii mi s-au părut destul de rigizi. Totuşi, pe parcurs, fie pentru că m-am obişnuit eu cu prezenţa lor, fie pentru că au devenit mai flexibili, am avut senzaţia că sunt într-adevăr cu noi. Undeva aproape de Piaţa Victoriei am evadat din coloană, m-am urcat pe pista de pe trotuar, am mers până-n faţa muzeului Antipa şi am aşteptat cu aparatul pregătit să filmez coloana. N-am ales bine momentul, poliţia tocmai blocase înaintarea bicicliştilor în dorinţa de a ne ţine pe toţi la un loc. Eram destul de mulţi şi unii poate nici nu depăşiseră intersecţia de la Arcul de Triumf.

Alex îmi propune să ne retragem pe stânga şi să aşteptăm acolo sosirea coloanei, având astfel un unghi mai bun pentru filmare. Aşa am făcut. Am avut răbdare, am filmat o parte din coloană. Între timp am răspuns unui şofer care se interesa ce-i cu noi acolo. M-am simţit bine pentru că am improvizat rapid un răspuns care lămurea lucrurile. Cam acelaşi răspuns l-am mai dat de câteva ori de-a lungul traseului. Mă bucură faptul că oamenii se interesează ce-i cu noi. Suntem foarte vizibili în grup mare dar am vaga senzaţie că devenim vizibili şi când ne deplasăm individual sau în grupuri mici.

N-am aşteptat trecerea întregii coloane. Având grijă la semnalele poliţistului din intersecţie şi la maşinile care veneau, am trecut din nou pe banda întâi şi ne-am integrat în coloană. Traversez Piaţa Victoriei oarecum în viteză în speranţa că, ceva mai jos, voi putea din nou filma. Curând cred că m-am pierdut de Alex. Am început să studiez oamenii care pedalau în jurul meu. Vârste diferite, biciclete diferite, echipări diferite. Ca şi la Ciclopromenada 3, o grămadă de fete frumoase. Au fost sectoare pe care am preferat să merg încet tocmai pentru a privi pe îndelete o biciclistă atrăgătoare.

Următoarea oprire pentru filmare a fost în Piaţa Veloruţiei (Revoluţiei, pentru non- ciclişti). După ce-am filmat, câţiva metri mai încolo, mă strigă cineva. Privesc şi... ei bine, uite că ne-am văzut! Pedalăm împreună discutând până-n intersecţia de la CCA. Aici ne oprim din nou (eu şi Ştefan) să filmez. Surpriză! Apare şi Daniel în cadru. De aici pedalăm în trei.

Ne oprim din nou la finalul Căii Victoriei. Filmez iar aşa că sosim în Parcul Izvor aproape ultimii. Asta şi pentru că nu fusesem foarte atent la direcţia de deplasare a bicicliştilor şi, în prima fază, o luasem pe o stradă mai în stânga. Băgăm puţină viteză, reajungem coloana, ne strecurăm printre maşinile Poliţiei şi Jandarmeriei care închideau coloana, trecem şi de reciclete, eliberăm cât putem de rapid şi ultima intersecţie, intrăm pe trotuar şi apoi intrăm în parc. Deja erau o grămadă de biciclişti acolo. Stăm puţin, încerc să mai fac o filmare dar mă lasă baltă acumulatorii, fac nişte poze (care am senzaţia că n-au ieşit dar de la un aparat fost defect, autoreparat nu mă miră), ieşim spre staţia de metrou şi ne gândim dacă rămânem sau nu la o bere. Ştefan propune să mergem în Preoteasa, eu întreb dacă nu-i mai bine să găsim o terasă, pentru a avea totuşi bicicletele aproape, îmi spune că ştie una decentă, ajungem pe străduţele din centru şi o găsim. Rămânem la bere şi taifas pe o terasă pe care, la acea oră, o grămadă de clienţi veniseră cu bicicletele. Fain peisaj! :) La un moment dat s-a şi stârnit un mic dialog între noi şi grupul mare de la masa alăturată. Deşi nu s-au spus cuvinte geniale, am constatat că dialogurile între biciclişti pot fi la fel de plăcute ca cele purtate între oameni de munte. Vine clipa în care Ştefan se retrage (trebuia să ajungă urgent undeva) iar noi mai rămânem o vreme la vorbe...

O luăm spre casă, când pe pistele de bicicletă (mai bine sau mai prost gândite, voi încerca curând să fac o analiză a pistelor pe care le ştiu, încercând să subliniez atât părţile bune cât şi cele rele legate de utilizarea acestora), când pe şosea. Niciun eveniment neplăcut, trafic lejer, temperatură plăcută. Undeva pe Bd. Basarabia ne despărţim de Cristi (un fost coleg de servici de-al lui Daniel, un tip pe care cică l-aş mai fi întâlnit cândva, la munte dar despre care abia acum mi-am făcut o impresie, bună) apoi pedalăm în doi până acasă.

Rezolvă Dani problemele pe care le avea cu GPS-ul, descarcă el nişte poze apoi descarc şi eu filmările pe care m-am grăbit să le urc pe youtube. Apoi trecem la somn undeva dincolo de miezul nopţii.

A fost plăcut. Îmi pare bine că am participat la un nou ciclo-eveniment. Vineri, la 19:00, cred că voi merge şi eu la Teatrul Naţional pentru plimbarea scurtă care se anunţă. Legat de scurtime/ lungime, defilarea din Ziua Fără Maşini a avut cam 6 km.

Alte amintiri:

Ca şi-n ciclopromenadă s-a observat faptul că noi între noi încercam să ne încurcăm cât mai puţin cu putinţă.

Când cineva care mergea încet avea senzaţia că vreau să depăşesc eram invitat să trec în faţă şi mulţumeam pentru asta.

Când la câţiva metri în faţa mea un ciclist a căzut l-am întrebat dacă e OK şi m-am bucurat văzând că n-a păţit nimic.

Printre biciclişti se strecuraseră şi câţiva oameni pe role. Iniţial am considerat că nu au ce căuta printre noi apoi mi-am dat seama că Ziua Fără Maşini poate fi şi o zi a oamenilor pe role.

Deşi poliţiştii au cerut celor cu copii mici să rămână în Herăstrău o familie cu o puştoaică de vreo 6 ani a pedalat cu noi şi a ajuns până în Parcul Izvor.

Un tip pe bicicletă mă întreba când s-au făcut înscrierile pentru cursă. I-am spus că nu era nevoie să se înscrie, trebuia doar să afle de acţiune şi să poată/ vrea să participe.

Later edit:

La plecarea de la birou m-au enervat câinii firmei. Plecând în şa am fost înconjurat de câini. Asta n-ar fi fost grav dacă nu m-aş fi trezit că unul se "îndrăgosteşte" de pedala stângă (mă putea muşca de picior), altul de partea dreaptă a ghidonului (putând, în săritură, să mă muşte de mână). Sunt "escortat" până la câţiva metri după ieşirea din curtea firmei. Gând dezadaptat: maine iau spray-ul anticâini şi le dau în nas! Gând adaptat: lasă-i şi pe ei să trăiască, în definitiv nu te-au muşcat. Gând împăciuitor: poate au dreptate cei care spun că, după ce le dai de mâncare, câinii nu te mai latră...

La câteva minute după ce ies din firmă ajung o maşină. La volan, Ion. Ştia că am plecat nervos aşa că face un gest mărunt care mă amuză/ binedispune. Deşi aveam suficient loc în dreapta coloanei de maşini, el se mută şi mai în stânga, având mai mult loc pentru a trece.

În coloana de biciclişti am remarcat un tricou Verde pentru biciclete. O fi fost din Timişoara omul? O fi fost vreun nume cunoscut?

Şi mai later edit:

Imaginea străzilor care dau în Calea Victoriei blocate de poliţie până la trecerea coloanei de biciclişti şi corul de claxoane pe care le puteai interpreta atât ca înjurături cât şi ca semne de admiraţie mi-a captat atenţia în timpul cursei.