Folk, frate (28 octombrie) combinat cu jumătate de Karma

Notă: acest text a fost publicat iniţial pe 30 octombrie 2009 şi a fost completat/ republicat pe 29 noiembrie 2009.

Ei da, n-am mai scris de ceva vreme despre folk dar asta nu-nseamnă că n-am mai ajuns pe la concerte... Mariana, Tănase, Mysha, Edi ştiu asta la fel de bine ca mine. Legat de Edi şi de echipa cu care lucrează, aflu că se repornesc săptămâna viitoare serile folk care-i lipseau acum două săptămâni, la Pariu pe Prietenie. Mă bucur pentru ei! Primii invitaţi ai lor din Club Mojo (fost Backstage, fost Hard`n Heavy Cafe pe când Ilie Stoian lansa Albă stea) vor fi Eugen Avram, Puiu, Ovidiu Mihăilescu eternul debutant... Sper să ajung şi eu să vă povestesc ce se va întâmpla acolo. Detalii pe E-Folk (vezi blogroll).

Acum mă gândeam să fac o comparaţie între seara de marţi din e.varză şi seara de miercuri din deja obişnuitul Iron City. Ei bine, într-o oarecare măsură lucrurile seamănă. Dar, fără intenţia de a supăra pe cineva, mai aproape de suflet tot Iron City îmi rămâne...

Din două în două săptămâni, marţea, în e.varză, de la 20:30, cântă Tică Lumânare. Săptămânal, în Iron City, de la 21:13 sau 21:43, miercurea, seară Folk, frate cu sau fără invitat special (că tot vorbim de invitaţi, Jonnie zicea că în noiembrie vor fi ceva seri cu intrare, neştiindu-se încă cine vor fi invitaţii).

Spaţiul este mai aerisit în e.varză dar mulţimea de camere şi cămăruţe mă face să cred că din majoritatea nu se aude (bine) cântarea lui Tică. Iron City pare mai îndesat iar spaţiile comunică bine între ele, cântarea auzindu-se bine chiar şi de la toaletă. Nu odată am făcut loc pentru berea următoare ascultând câte-o piesă dragă...

În Iron spaţiul din faţa barului e destul de prietenos pentru ascultători, în e.varză drumul dintre bar şi camera în care se cântă e destul de lung...

În Iron se stă pe scaun, pe bănci, pe navete, pe scările de la intrare sau în picioare. În e.varză se stă pe scaune sau bănci.

În Iron cântă în special oamenii obişnuiţi ai locului (echipa Folk, frate). În e.varză, după cântarea lui Tică, se mai găseşte în public măcar un om cu chitara dornic să cânte (fără sonorizare) în continuare. Din acest punct de vedere e.varză îmi place pentru că, cel puţin marţi, amatorul care a cântat după Tică avea repertoriu bun şi suna plăcut. Probabil că, în alte săli, mai erau chitări şi voci de montaniarzi.

Cântarea din e.varză, cu un microfon, o voce, o chitară e vizibil mai simplă decât ce se aude în Iron. În schimb, cântecele sunt, într-o oarecare măsură, aceleaşi (Cântă cucul, Lacrimile înapoi, Aviaţia, Oraţie de nuntă) Poem haiducesc făcând totuşi diferenţa auzindu-l în e.varză doar dar amintindu-mi de el din serile folk din expirat.

Publicul din e.varză pare mai puţin dornic să cânte (s-a văzut asta în cazul piesei vedetă din Iron, Cântă cucul şi în alte câteva cazuri). În e.varză bag de seamă că publicul nu acceptă entuziasmul manifestat prea gălăgios. În Iron, dacă nu întreci măsura (sau, altfel spus, dacă nu ajungi în club deja beat), este permis să te entuziasmezi.

Cam atât cu comparaţiile. Ţin neapărat să scriu azi că miercuri, după seara carpatistă, nu-mi plănuisem să mai merg în Iron City în dorinţa de a mă ocupa de bagajele pentru ieşirea în Piatra Mare. Dar sms-ul de la Oana m-a făcut să mă gândesc câteva minute şi apoi să decid că de data asta chiar ajung în Iron doar preţ de-o bere. Nu ascund faptul că am mers mai mult să o revăd pe ea (au trecut nişte săptămâni de când n-o văzusem) şi, pe lângă plăcerea revederii (de fapt plăcerea revederilor, au ajuns acolo şi deja obişnuitele Gabriela şi Sandra), am avut parte şi de o oră de spectacol de calitate. Mysha, Teddy, Jonnie şi... Andrei Văcaru (Ză`Duff) au fost într-o formă de zile mari. S-au cântat multe chestii faine, publicul a reacţionat bine, berea a curs încet pe gât (pentru că, înainte de concert, am avut cu cine sta de vorba... şi câte s-au vorbit... una din temele importante a fost religia şi recunosc că deşi m-a surprins, discuţia asta mi-a şi plăcut).

Pe la 11 noaptea Oana urca în autobuz, eu urcam în următorul care spre nedumerirea mea s-a întors în loc. Îmi dau seama că era linia greşită, m-am întors în loc, următorul se retrăgea la Vatra Luminoasă aşa că m-a dus destul de aproape de casă după care a urmat plimbarea de 4 staţii pe jos. La 00:00, deja joi, eram în lift şi urcam spre casă bucuros că ieşisem.

Later edit:

Înainte de a ajunge în Iron City mi se păruse că o văd pe Sandra. Ei bine, am trecut mai departe gândindu-mă la felul penibil în care m-am purtat de ziua ei. Speram în acel moment ca ea să nu vină în Iron pentru că presimţeam un moment jenant.

Cobor în club, era destul de puţină lume. Bine, era şi foarte devreme... Oana, aşa cum mă aşteptam, ajunsese deja şi citea o carte pe care, zicea ea, era mai potrivit să o fi citit în liceu. Îi spun că, de-ar fi să fac o statistică, sigur sunt mai multe cărţi pe care ar fi meritat să le citesc dar nu le-am citit încă decât cele deja citite.

Înainte să mă aşez ezitasem un pic... Era dificil de ales între locul de lângă Oana şi cel dintre masa noastră şi masa rezervată pentru organizatori. Gândindu-mă probabil că cel mai bine se discută faţă în faţă sau cât mai aproape de poziţia asta am ales locul din lateral deşi, dacă aş fi stat cu faţa la masă, aş fi ajuns cu spatele la scena aflată atât de aproape. Complicată treaba cu alegerea locului potrivit...

Discutăm noi ce discutăm (despre cărţi, religie, amintiri din adolescenţă şi cine mai ştie ce altceva) şi inevitabilul se întâmplă. Observ că a apărut Sandra în club. Era cam 19:45... Mă fac cât mai mic posibil şi încerc să nu fiu observat. În acelaşi timp încerc să susţin în continuare discuţia cu Oana astfel încât ea să nu-şi dea seama că se întâmpla ceva ciudat cu mine. Am noroc, Sandra cu încă cineva se aşează la cealaltă masă iar între mine şi ea era o persoană suficient de înaltă încât să mă ascundă. Totuşi, câteva minute mai târziu, plimbându-se prin club, Sandra ne reperează... Dacă ar fi fost pământ pe jos cred că aş fi început să sap şi aş fi dispărut... Dar în condiţiile date n-am avut ce să mai fac...

Sandra mă-ntreabă dacă am văzut sms-ul ei (nu auzisem când a intrat) apoi îmi spune (în glumă? în serios?) că aşteaptă scuze din partea mea. Mă tot gândisem în ultimele săptămâni de ce am evitat să merg la aniversarea ei. Ei bine, am senzaţia că unul dintre cele mai puternice motive a fost teama că fata asta ar putea începe să-mi placă prea mult... Nu mai ştiu cum am evitat scuzele, probabil am făcut o glumă nepotrivită... Uite-aşa, din doi am devenit patru. Gabriela spunea (glumind, desigur) ceva de şoricarul ei pe care l-ar pune să mă muşte la care eu, răspunzând cu glumă la glumă, îi spun la rândul meu o chestie răutăcioasă amintind că am mai cunoscut o fiinţă cel puţin la fel de bună, ca voce, ca ea... Nu m-am supărat, nu s-a supărat, povestea merge mai departe... Dacă tot s-a vorbit de câini, în mod surprinzător, nu a luat cuvântul, prin gura stăpânei sale, şi simpaticul Seven...

Legat de voce, am fost plăcut surprins să constat că Oana a lăsat deoparte ideea că nu ar avea voce şi a început să cânte. M-a bucurat chestia asta. În definitiv, poate nu are o voce suficient de bună pentru a urca pe scenă dar, cel puţin pentru mine, vocea ei sună plăcut.

Până la începerea concertului conversaţia a mers destul de bine şi în patru...

Odată început concertul am început să privesc mai mult spre scenă decât spre Oana, Sandra şi Gabriela. Totuşi, privind spre Oana din când în când, am avut uneori senzaţia că este tristă. Odată în plus mi-am dat seama că nu ştiu cum să reacţionez când, lângă mine, o femeie e tristă... Momentul nu a fost la fel de intens ca atunci, la Om Bun, în 2007, dar tot am ajuns să mă gândesc mai târziu că ar fi trebuit să reacţionez cumva... Despre faza de la Om Bun povesteam aici, aici şi aici...

În timpul concertului m-am trezit în centrul unui triunghi format din Oana, Cristina Andrieş şi Sandra. M-am simţit bine între aceste fiinţe care, fiecare în felul ei, mi-au lăsat de-a lungul timpului amintiri plăcute.

Deşi de obicei nu m-am simţit deloc jenat când Jonnie se apuca să comenteze despre câte un decolteu, de data asta am simţit o oarecare jenă la o astfel de fază. Dar aflându-mă aproape cu spatele la cele trei, nu cred că s-a observat nimic. Până la urmă e destul de bună întrebarea: Oare ce or găsi bărbaţii la o "lăptărie"?

A fost totuşi aiurea poziţia în care am stat în timpul concertului, pe jumătate cu spatele la Oana...

Pe la 22:30 am început să privesc mai des spre Oana aşteptând momentul în care urma să-şi anunţe retragerea. Atmosfera era superfaină, clubul se umpluse cu spectatori, cântăreţii erau în mare formă dar, din două motive, şi eu urma să mă retrag devreme spre casă. Cel mai important motiv era faptul că-i spusesem Oanei că o conduc la autobuz (e adevărat că după asta aş fi putut să mă întorc în Iron City) iar următorul era legat de excursia în Piatra Mare pe care urma s-o fac în week-end.

Anunţă retragerea, ne strecurăm cu greu printre spectatorii care, sesizând că vrem să ieşim, încercau să ne facă loc şi... restul e deja povestit.

Până la urmă, în ciuda momentelor jenante de la apariţia Sandrei, cred că a fost seara în care m-am simţit cel mai bine din acest an... E mare lucru să te bucuri cu adevărat de o revedere! :)