Două duminici pe bicicletă

15 noiembrie 2009. Plecăm pe la prânz spre Cernica în echipa obişnuită (oarecum): Andrei, alt Andrei, Cristi, Daniel şi cu mine. Până să ne adunăm noi aproape de Cora am fost depăşiţi de un grup de vreo 10 biciclişti. Aproape de Cernica îi ajungem pe ceilalţi din urmă. Intrăm pe centură la dreapta apoi facem stânga pe o intrare în pădure. Aici grupul nostru s-a despărţit de celălalt. Noi am luat-o în dreapta, ei în stânga.

Se pare că ceilalţi au ales mai bine pentru că la noi am avut o porţiune de mers printre gunoaie, noroaie şi cioburi. Până la urmă am intrat în pădure pe o potecă îngustă pe care ne împiedicam ba de tufe, ba de rădăcini. Ajungem pe malul lacului (lacul având nivel foarte scăzut), facem popas apoi continuăm cât mai aproape de apă. Poteca devine din ce în ce mai rea aşa că merg mai mult pe lângă bicicletă decât pe ea. Cristi face pe eroul, filmează din mers şi trage o căzătură. Îşi prinde cumva piciorul între cadru şi ghidonul întors dar nu se-ntâmplă nimic cu adevărat grav. Mai devreme depăşim o zonă plină de nişte urme albe. Nu-mi dădeam seama desprece e vorba dacă nu-mi atrăgea Andrei atenţia asupra mirosului. Găinaţ de pescăruşi. După ce am început să percep mirosul mi se cam întorsese stomacul pe dos.

Ieşim la drum bun lângă o colină pe care înţeleg că Cristi o ştia din altă ieşire. Urcăm pe ea, mâncăm apoi o luăm spre casă. Ne prinde ploaia dar nu suntem deranjaţi din cauza asta. Ploua încet, era destul de cald iar noi eram bine îmbrăcaţi.

În ieşirea asta, mai degrabă din neatenţie decât din cauza terenului, era să iau şi două căzături.

După 3 ore eram înapoi acasă

29 noiembrie 2009. Plec pe la 11:00 spre IOR sud. Mă plimb cam o oră prin parc, ratez de două ori urcarea pe dealul cu dor (şi mă oftic pentru că sâmbătă urcasem de două ori), trec şi prin cele două peninsule, mai urc ceva alei şi poteci, îmi amintesc de locuri pe care le foloseam vara pentru plajă, sunt surprins plăcut de faptul că parcul pare destul de curat. Pe o peninsulă, surprinzător, un nene făcea plajă. Dacă mă gândesc bine chiar era cald. Totuşi, pare tare ciudat să faci plajă în noiembrie în Bucureşti. Pe aceiaşi peninsulă apare şi o fată care face gimnastică. Plăcute peninsulele astea în sezonul "rece", aproape pustii.

Ies din parc puţin după 12:00, observ o gură de canal descoperită (trecusem şi sâmbătă pe acolo şi n-o observasem, probabil era încă acoperită), trec de ea, dau să intru pe şoseaua din partea vestică a bucăţii nordice a IOR-ului şi, din celălalt sens, apare Cristi (unul din cei cu care am fost la Comana în octombrie). Îmi spune că merge la cumpărături spre Auchan, îmi propune să merg cu el iar eu îi spun că m-aş fi dus şi prin parcul Carol dar mi-e lene. Merg cu el în Auchan, mă minunez ca ţăranul în faţa "trotuarului" rulant din magazin (îl priveam de afară, pe geam, de lângă rastelul de biciclete) şi aştept să-şi termine treaba. Trecem pe la blocul lui să-şi lase cumpărăturile, trecem apoi pe la mine (să-mi iau rucsăcelul, ciocolăţele şi o sticlă de suc plus un pulover pentru cazul în care s-ar fi răcit vremea) şi apoi... nu plecăm spre Carol, mergem către Debarcader. Cristi era curios cam ce e pe-acolo pentru că intrase dar nu pătrunsese prea adânc în parc. Am mers pe malul lacului până la ceea ce am identificat noi drept baza sportivă Mecanică Fină (unde, când eram mic, mergeam la meciuri de divizia B sau poate chiar C). Acum zona arată destul de sinistru. O clădire în paragină, un cal pe terenul de fotbal, un maidanez furios, pescari pe marginea bălţii, nişte băieţi jucând fotbal- tenis pe o alee.

Revenim la şosea, încă aveam chef de plimbare aşa că între Carol şi Pustnicu alegem cea din urmă destinaţie deşi mie mi se părea că e deja destul de târziu pentru a merge acolo. Plecăm totuşi, cobor în viteză podul final, iau destul de în viteză şi curba la dreapta, peste 5 minute eram pe malul lacului după ce lăsăm în dreapta noul restaurant Casa Pustnicu.

Mai stăm un pic apoi o luăm pe malul lacului spre şoseaua de Cozieni. Ajungem în şosea, facem stânga, revenim în DN 3 şi ne-ntoarcem acasă.

La aproximativ 6 ore şi jumătate de la plecare mă întorceam acasă oarecum obosit dar încântat de o ieşire pe care n-o anticipasem. Pe drum au fost şi ceva discuţii interesante dar despre astea poate cu altă ocazie. A fost fain! Şi ne-am întors înainte de lăsarea beznei peste Bucureşti.

Later edit:

Întorcându-ne de la Pustnicu m-am trezit cu doi câini care păreau să alerge spre mine dar apoi mi-am dat seama că alergau/ lătrau către alţi câini aflaţi pe cealaltă parte a drumului.

Tot la întoarcere, m-am trezit pe creier cu linia melodică de la Fata din Caraiman (Sânziana şi Dragoş Toma) aşa că mă apucase fluieratul (că versurile nu le-am reţinut)...

"Într-o zi cu cer senin
Frumoşi ca niciodată..."

Cântecul sună cam aşa (vezi mai jos):

Şi mai later edit:

Mergând dinspre Pasărea spre DN 3, prin pădurea de pe dreapta, am văzut pentru câteva minute soarele spre apus. Faină imagine!

La ieşirea în DN3, pe celălalt sens trecea un biciclist cu care ne salutăm (fără să ne cunoaştem, sau cel puţin aşa cred). Acesta îmi atrage atenţia că am o cracă în roată. Mă uit, îi mulţumesc pentru atenţionare, scot craca şi mă mir cum de n-o simţisem când s-a agăţat de mine.