90 de minute pe bicicletă

După ce aseară îmi spuneam, în drum spre casă "nu e bine ce faci!" azi mă trezesc că, citind un articol inofensiv despre Sibiu, mă apucă tristeţea găsind o referire la Bruges care, instantaneu, mi-a amintit o fotografie, inofensivă la rândul ei dar, pentru mine, plină de semnificaţii...

Pentru că în respectiva stare de spirit nu găseam nimic constructiv de făcut am căutat să fac măcar ceva relaxant aşa că am profitat de vremea bună şi mi-am scos bicicleta la plimbare. Am dat două ture de IOR pe banda de biciclete sau, în partea sudică a parcului, pe aleea de pe malul lacului. Am făcut o plimbare şi pe una dintre peninsule, am urcat şi dealul cu dor (nu mă aşteptam să-l pot urca pedalând dar a mers, semn că panta percepută de mine stând la plajă nu e chiar aşa de mare), de două ori chiar. Ajuns în vârful lui am pornit apoi la vale. Cobor cu frânele puse lăsându-mă din când în când şi în voia vitezei. Dâmbul de pe care alţii sar m-a speriat aşa că l-am ocolit. Tot prin parc, pe alee fiind, era să-mi pice pe bicicletă un tătic care se ferea din calea copilului venit în alergare.

A fost plăcut, destul de cald (am mers în tricou cu mânecă scurtă şi o bluză de polartec... şi totuşi e aproape decembrie... ciudată vreme!), fără întâlniri cu cunoscuţi. Imposibil n-ar fi fost să mă întâlnesc pe acolo cu cineva dat fiind că am doi colegi de muncă biciclişti care mă anunţaseră că ajung azi prin IOR. Unul dintre aceştia mi-a devenit simpatic după ce a reuşit să se lase de fumat. Pe chestia asta şi-a luat zilele trecute şi bicicletă. A avut ceva voinţă omul, dacă ţinem cont de poveştile pe care le spunea în legătură cu sevrajul nicotic...

Pe o latură a parcului mi-am amintit de faza din mai 2004 când m-am străduit să nu dau nas în nas cu Ghincea care era la câteva mese distanţă de noi (ce zi faină a fost aceea... păcat că nu s-a putut repeta...) şi de o persoană care încerca să cumpere locuinţă în blocul construit lângă parc... Mi-ar plăcea şi mie să mă trezesc dimineaţă şi să văd parcul pe fereastră...

Mi-am amintit şi de povestea cu răţoii care sunt mai frumoşi decât raţele, invers faţă de modul în care stau lucrurile la oameni. Şi în condiţiile astea aproape că ajungi să te miri aflând despre o ea care găseşte un mic detaliu care s-o facă să se îndrăgostească de el... Chiar aşa, sunteţi de părere că e obligatoriu ca el să se îndrăgostească iar ea doar să se lase cucerită?

Întorcându-mă spre casă m-am speriat un pic văzând o maşină mergând cu spatele, în viteză. Nu ştiam ce să fac. Să trag dreapta? Mai bine în stânga... Dacă trăgeam dreapta ajungeam exact pe traseul gândit de şoferul respectiv şi, dacă nu m-ar fi lovit, cu siguranţă l-aş fi încurcat în manevra pe care o făcea. Uneori pare a fi mai bine să laşi inconştientul să-şi facă treaba (cum zicea în primăvară John Thompson).

Ajung acasă şi se repetă povestea care, cândva, m-a enervat la culme. Cheie în uşă, părinţii nu aud că bat decât după vreo 5 minute. Bine, nu vă închipuiţi că am bătut la uşă constant de-a lungul acelor minute, aş fi putut deranja vecinii şi ar fi putut să mă doară degetele...