duminică, 13 decembrie 2009

Şi totuşi e rău...

Nu ştiu dacă am reţinut corect dar parcă citeam la Daniel David o idee de genul:

"Este relativ uşor să reduci numărul emoţiilor negative dar este mai greu să creşti numărul emoţiilor pozitive"

Reducem agresivitate, ură, furie... Şi ce punem în loc? Lăsăm gol? Se pare că asta e noua mea obsesie, înlocuirea unor emoţii cu altele de sens contrar pe care nu reuşesc să le am... Sau, în cazul în care le am, nu reuşesc să le exprim decât parţial...

Teoretic aş avea ce pune în loc, ar exista oameni la adresa cărora, până acum, n-am avut de făcut niciun reproş sau am avut de reproşat doar chestii mărunte. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, am ajuns la concluzia că aceşti puţini oameni se află mult prea sus pentru a mă putea agăţa de ei.

Parcă e mai bine când îţi dai seama după câteva cuvinte că omul se află deasupra ta, în felul acesta sesizezi la timp că ai putea interacţiona cu acesta doar în contextul îngust în care ajungi să-l cunoşti. Cel puţin omori la timp vise cu ochii deschişi. Dar ce te faci când, peste ceva timp, constaţi că omul îţi acordă atenţie chiar dacă face asta stând în umbră? Ce te faci când, total pe neaşteptate, îţi pune o întrebare la care pur şi simplu nu poţi răspunde fără să te gândeşti un pic? Ce te faci când trece vremea şi nu se mai iveşte ocazia pentru un răspuns cât de cât coerent? Şi dacă răspunsul este un simplu da pe care simţi că trebuie să-l completezi cu o argumentaţie autodevalorizantă? Ce te faci când ai totuşi amintiri plăcute în legătură cu omul respectiv? Când jumătate din tine îţi spune să fugi pentru că altfel ar putea deveni dureros iar cealaltă jumătate îţi spune să încerci pentru că lucrurile ar putea sta mai bine decât îţi imaginezi?

Dar într-o situaţie un pic diferită? O situaţie în care cunoşti un om despre care nu ştii absolut nimic, un om care, în timp, se strecoară cu discreţie şi eleganţă în viaţa ta, un om despre care-ţi dai seama, mai târziu, că se află deasupra ta şi... din nou cele două jumătăţi se bat cap în cap... Să fugi? Să încerci?

-------------------------------------------

Legat de agresivitate, am fost surprins vineri seară când cineva a spus câteva vorbe despre mine după ce m-a întrebat dacă poate fi sinceră. Ei bine, în acel context, am preferat sinceritatea. Şi am aflat că ea sesizase la mine mult mai mult decât îmi imaginam eu că s-a putut vedea în 10 ore. Printre altele, cam multă agresivitate pe care nu-mi imaginam cum a detectat-o... Mai târziu m-am gândit că agresivitatea se vedea în încercarea de poezie pe care tocmai o răspândisem în grup. Ei bine, aici s-ar impune o explicaţie, poezia era scrisă în 2004 şi, de atunci, am evoluat măcar un pic... Dar încă sunt momente în care, aşa cum mi se mai reproşează din când în când, sunt rău.

Pe partea cealaltă, din acelaşi grup, am primit din partea celei cu care comunicasem cel mai bine şi căreia îi spusesem lucruri pe care nu le-aş fi spus celorlalţi, un text pe care îl puteţi citi şi voi aici. Nimic de zis, faine cuvinte dar... cât de departe sunt de ieri, de azi, de mâinele fiecăruia dintre noi...

Şi dacă tot vorbim de grupul de vineri, ieri am ascultat vreo 2 ore ritmuri când blegoase, când antrenante selectate de o altă membră a grupului. În muzica aleasă cred că şi-a descris mai bine adevărata faţă. Şi când te gândeşti că i-am spus într-o seară că, după părerea mea, stilul ei dur reprezintă o simplă mască...

De la al patrulea membru al grupului am primit o sugestie interesantă. S-ar zice că este o idee bună să încerc să practic un sport care să-mi consume energia care este altfel tradusă în agresivitate. Şi aşa mi-am amintit cât de nervos pedalam într-o sâmbătă când strada de lângă blocul meu era blocată de maşini şi, după câteva secunde de aşteptare, m-am întors din drum şi am găsit altă ieşire dintre blocuri. Cel puţin câteva sute de metri am pedalat în forţă, nervos...

Cam asta am avut de spus... Oscilez în continuare între descurajare şi vagi speranţe de mai bine...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu