Se termină o săptămână care m-a epuizat. Au fost momente la muncă în care capacitatea de adaptare mi-a fost pusă din nou la încercare (până la urmă toată întâmplarea a "degenerat" într-un mic succes), au fost dificultăţi pe acasă, au fost momente bune şi proaste legate de bicicletă (până la urmă bicicleta asta chiar e bătrână aşa că nu ştiu cât o să mă mai ducă... dureroasă constatare... este posibil ca în curând să fiu nevoit să mă lipsesc de distracţia asta), a fost o săptămână cu bani puţini (totuşi, în ultimele două luni am trăit şi crize mai mari), a fost o săptămână în care un apropiat a avut un atac de panică, ocazie cu care am aflat cum se manifestă chestia şi altfel decât din cărţi, o săptămână în care alt apropiat povestea despre atacul de panică unei persoane care, din ce am înţeles, suferă de sindromul de stres posttraumatic (gafă de proporţii, după părerea mea; în loc să linişteşti omul îi explici că mai sunt stări negative pe care le poate trăi), un telefon din Ardeal de la o fiinţă cu care nu simt că aş mai avea ceva în comun.
Tăceri care dor... Cât e de trist să vezi că doar unul din cei 6 oameni implicaţi într-un conflict surd face eforturi pentru a limita pe cât posibil influenţa negativă a conflictului... Oare ce şanse are să facă pace cu ceilalţi 5?
Vineri a fost o zi mai specială. Ajung la muncă trist. Fără să-mi fii propus asta ajung să povestesc. Mă dezbrac de probleme, un om se oferă să-mi dea o mână de ajutor (într-o problemă rezolvată într-o oarecare măsură, acum, în momentul în care scriu) iar eu, mult prea agitat , nu cred că am apucat să-i mulţumesc pentru intenţie, un altul, după ce-l ucid cu o poveste lungă şi epuizantă, trage o concluzie de care nu-l credeam în stare: acum înţeleg de ce eşti uneori atât de nervos. Deci, dacă ajungi să exprimi ce trăieşti, unii oameni înţeleg. Mă dezbrac de probleme dar... nu este genul acela de dezbrăcare relaxată, ca în Vama Veche, unde hainele nu se revoltă când le laşi multe ore pe zi singure în cort. Vineri, hainele- probleme s-au revoltat şi m-au îmbrăcat la loc aproape imediat după ce le dădusem jos.
Prin urmare, nu-i de mirare că un telefon primit vineri seară, pe când un aspect esenţial pentru următoarele zile nu fusese încă lămurit (s-a lămurit aproape de finalul zilei dar... deja era prea târziu), m-a enervat şi... am închis telefonul...
Sâmbătă, cumva regretând furia de aseară, deschid telefonul să văd dacă e vreun sms intrat. Era... Finalul său îl percep ca fiind sarcastic, mă gândesc să-i răspund cu un du-te naibii de aici (Ţapinarii!!!), nu las instinctul să se impună, cuget un pic, găsesc un limbaj mai apropiat de ceea ce doream să exprim, trimit, primesc curând răspunsul (m-am aşteptat ca răspunsul să fie în stilul în care fusesem tentat să-l scriu eu, un banal mai lasă-mă!), incredibil! nu suna rău, fiind mai degrabă împăciuitor. Ce bine e uneori ca singura miză să fie o simplă plimbare cu bicicleta!
Totuşi, în ultimii ani am învăţat că un răspuns care nu sună rău nu este obligatoriu să sune bine. Am avut parte de atâtea surprize plăcute care, mai devreme sau mai târziu, s-au transformat în surprize neplăcute...
Seara... ies puţin din casă... IOR-ul nu foarte populat dar gălăgios mă deranjează dar totuşi rămân. Stau pe iarbă şi, după ce citesc câteva pagini, încep din nou să mă întreb (alimentat fiind în acest sens şi de discuţia de ieri în care mi se sugera ce e de căutat pentru a-mi îmbunătăţi viaţa, sugestii cărora le-am răspuns opunându-mă şi explicând de ce nu le consider ca putând fi puse în practică) cât de raţionale sunt convingerile care mă bântuie de câteva zile...
Peste toate rămâne ideea pe care o exprimam în sms: Fără ca asta să aibă vreo legătură cu tine (aici, probabil, minţeam un pic), trec printr-o perioadă proastă în care n-am chef nici de biclă, nici de prieteni, nici de discuţii sau socializare (ce stupid mă exprimam! de parcă discuţiile nu sunt o formă de socializare). Îmi cer scuze dacă ţi-am încurcat programul dar te asigur că azi n-aş fii un partener plăcut de plimbare ori discuţii şi răspunsul Fă-te bine şi când ai chef ieşim.
Oare voi mai avea vreodată chef? Sau se va atrofia de tot organul răspunzător cu relaxarea, aşa cum sugeram de curând? Poate că exagerez când îmi imaginez că am şi eu dreptul la relaxare. Poate pur şi simplu acest drept mi s-a interzis din naştere. Vi se pare imposibil? Mie nu!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu