Cu părere de rău, despre Iron City...

Ieri citesc şi sper să nu fie adevărat. Aseară cineva-mi garanta că s-a închis Iron City, sursa omului fiind chiar Bodi. Acum, deşi în continuare mi-ar plăcea să nu fie adevărat, sunt în mare măsură dispus să accept că Iron City s-a închis. Este genul de moment în care te gândeşti la bilanţuri. Dimineaţă, când m-am trezit din somn, mi-am dat seama că sunt trist gândindu-mă la Iron City, parcă a curs şi o lacrimă. M-am întrebat ce a însemnat Iron City pentru mine şi, în câteva minute, mi-am dat seama că era un loc special.

În Iron City am avut oameni frumoşi lângă mine (Oana, Sandra, Alexa, Florin, Ştefan...), am făcut schimb de zâmbete (devenise un obicei schimbul de zâmbete cu Cristina Andrieş), am fost ţinut minte de oameni de folk (Edi, Tivodar, Tănase...), am zâmbit la piese vesele, am aşteptat piese dragi mie pentru a fi şi eu printre vocile din public care aveau chef de cântat, am plâns când textul unor cântece îmi stârnea amintiri care dureau, am filmat (şi aşa am cunoscut-o pe Mi, a doua voce feminină din Casa cu prieteni), mi-am exersat capacitatea de a scrie cronici de concert, am purtat discuţii plăcute (cu Oana, cu Sandra, cu Mysha... cu acesta din urmă, în aprilie sau mai 2010, cu ocazia unui concert de joi, am avut o discuţie pe care mi-o amintesc şi acum cu mare plăcere), am avut parte de multe saluturi, de urări, de stare de bine, de calm, de armonie, am ascultat-o pe Ioana Munteanu, l-am ascultat pe Emeric Imre, am ascultat-o pe Magda Puskas, am avut plăcerea să-l aud pe Tănase comentând frumos despre cronica mea pentru un concert de-al lor din Green Hours, am ascultat muzică până târziu în noapte, am băut bere, am privit femei frumoase, m-am identificat nu odată, deşi cumva din sens opus (în sensul că el e solid, eu slab), cu Johnnie când spunea, văzând vreun decolteu provocator sau nişte picioare frumoase, ceva de genul "Deşi nu par, sunt şi eu om."

Cu atâtea părţi bune e loc şi de o mică tristeţe care, este necesar să precizez, nu a fost provocată în mod direct de oamenii din club. Mica tristeţe se leagă de faptul că, după atâtea seri minunate, nu m-am ales şi cu o prezenţă feminină care să rămână în viaţa mea, cu care să formez un cuplu, cu care, vorba basmelor, să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţi...

Sunt multe lucruri care-mi vor aminti de Iron City. Sper să reuşesc zilele următoare să scriu mai mult despre ce a însemnat acest loc pentru mine.

Deocamdată, pentru mulţimea de seri petrecute acolo, le mulţumesc celor de pe scenă, celor de la bar, celor din public, celor care au scris pe bloguri despre club, celor care au citit cronicile mele, celor care au comentat la ele, celor care au vizualizat clipurile filmate acolo, postate de mine pe youtube, celor care, sub o formă sau alta, întăresc legătura dintre mine şi club.

Fie să renască!

Am scris iar despre Iron City pornind de la ideea că tot ce e bun pare să dureze, din păcate, doar trei ani... 2007- 2010... Atât a trăit Iron City... În amintirea lui, o captură de pe site-ul clubului (din câte ştiu site-ul a apărut cu doar câteva luni în urmă şi, probabil, va dispărea odată cu clubul, deşi mi-ar plăcea ca măcar site-ul să rămână, cu afişele de concert şi cu fotografiile de pe el) şi o captură după cuvintele după care, cu regret o spun, a fost găsit blogul meu azi.

Sper să revăd oamenii de acolo...

Acum îmi dau seama că acest text va trebui editat mai târziu pentru a-l completa cu mulţimi de link-uri...

A fost frumos... Păcat că s-a terminat... Dacă aş fi ştiut că miercurea trecută este ultima seară Folk frate din Iron City aş fi ajuns acolo... Aşa rămâne unda de regret...

Un lucru e sigur. Chiar dacă uneori am lipsit multe săptămâni la rând de acolo, faptul că citeam din când în când că viaţa în Iron City e la fel de frumoasă precum o ştiam îmi dădea o stare de linişte. Acum am rămas fără o ancoră sufletească...

Încerc să nu fiu patetic dar trist sunt... :(