Nimeni...

Mai devreme mă răscolise un gând... Nimeni nu ştie ce trăiesc eu... :(

Şi dacă ceilalţi ar ştii? Oare mi-ar folosi la ceva? Dilemă...

Maria Gheorghiu şi Radu Graţianu- video

De la concertul de marţi, la care am avut plăcerea să asist şi la care am văzut că s-a filmat mult, văd că au apărut pe youtube următoarele clipuri:

Până la tine:



Floare de vârtej:



Profit de ocazie pentru a anunţa următoarea seară E-Folk din Club Mojo: 2 martie 2010, ora 20:30, Eugen Cristea şi trupa Atelier. Detalii, aici.


Later edit (27 februarie 2010 ora 21:37): Se pare că Emeric Imre s-a îndrăgostit de Mojo şi de E- Folk! Aud că, pe 9 martie, avem parte de un nou concert Emeric Imre însoţit de o parte a Set-ului. Revin cu detalii pe măsură ce le obţin! :)

Mojo, episodul 2 (Maria Gheorghiu, 23 februarie 2010)

Ieri dimineaţă mă trezesc obosit după seara tivodărească de luni şi mă gândesc că încă o seară de folk ar putea să mă epuizeze. Aşa că, cu regretele de rigoare, mă gândeam că voi rata seara Maria Gheorghiu din Mojo.

Totuşi, se face seară, poftele mă chemau către Unirii, ora era potrivită, nu am avut prea mult timp de (răz)gândire aşa că am coborât în Mojo pe la ora 20:30.

Ajung pe finalul probelor de sunet. Locul părea destul de aglomerat. Deşi nu identificasem un loc în care să fiu tentat să mă aşez m-am dus după bere şi apoi, fie ce-o fi! Caut cu privirea organizatorii, îi găsesc la bar, stăm un pic de vorbă apoi îmi caut un loc. Identific un loc cu vedere bună spre scenă, mă aşez şi mă apuc de citit (Enright, deşi luasem o pauză cu cartea asta o voi termina zilele următoare şi, mai târziu, probabil voi reveni la ea). O să ţin minte locul, voi mai sta acolo şi cu alte ocazii dacă-l găsesc liber.

"Mă, nu mai citi înainte de concert că pierzi ideea". Răspund într-un mod destul de stupid dar... era mult mai complicat să explic ce/ de ce citesc...

Pe la 21:10 Ovidiu Mihăilescu urcă pe scenă şi o prezintă pe Maria Gheorghiu care-şi începe recitalul cu Mai aproape de tine. Acum, citind versurile, nu găsesc ceva deosebit în text dar aseară, probabil datorită combinaţiei dintre vocea Mariei şi text, aproape se zbârlise părul pe mine de emoţie. Nu resimţisem până atunci puternica încărcătură emoţională a acestei piese.

Înainte de Până la tine (piesă pe care publicul s-a auzit frumos) Maria spune câteva cuvinte despre oamenii din public, despre cei doi preoţi care se aflau în club special pentru recitalul ei (parcă sună ciudat să auzi de preoţi în club dar natura recitalului justifică în mare măsură prezenţa acestora), despre faptul că nu-i place să i se spună doamnă pentru că imediat îşi aduce aminte ce vârstă are, despre omul cu clapele, Radu Graţianu care tocmai urca pe scenă, despre Clara Mărgineanu prezentă şi ea în public. Acum îmi dau seama că nu-mi amintesc cu ce ocazie am ascultat prima dată Maria Gheorghiu dar îmi amintesc două recitaluri ale ei care au produs emoţii fiinţelor cu care eram (cred că am mai povestit eu de un Om Bun şi de un Folk You).

Ce-mi amintesc în schimb este faptul că, la câteva zile după recitalul de la Om Bun (ediţia 2007, cred), Maria Gheorghiu a cântat în aer liber, în faţa TNB, într-un concert de sărbători. Ei bine, am reţinut atunci o chestie contrastantă. Maria, în ciuda frigului, a cântat cât se poate de live deşi spunea că este dificil să cânţi la chitară la acea temperatură. Când nu a mai putut stăpâni chitara şi-a cerut scuze şi, dacă îmi aduc bine aminte, şi-a întrerupt recitalul. Ar fi putut face playback dar a evitat cu eleganţă. În schimb, în acelaşi concert, a fost invitat şi Ducu Bertzi cu trupa. Ei bine, acesta s-a folosit fără jenă de bandă. Cred că de atunci am dezvoltat o doză de antipatie pentru Ducu şi o doză de simpatie în plus pentru Maria.

Revenim la concertul din Mojo care continuă cu Floare de vârtej urmată de două cântece de pe viitorul album Curcubeu.

Remarc un gest care, teoretic, nu este prea des întâlnit. În Mojo, ca şi în alte locuri în care se cântă folk, oamenii fiind de calitate, se remarcă o oarecare grijă pentru a nu-l deranja pe celălalt sau chiar de a-l ajuta un pic. Nu ştiu dacă este cazul să intru în microdetalii care vouă vi se pot părea banale.

Urmează o evocare a Tatianei Stepa, o piesă compusă jumătate pe timpul vieţii Tatianei, jumătate după moartea sa, o piesă parcă mult prea lacrimogenă, Aripi de drum. După asta, pe versurile lui Miron Manega, Adună-mi mamă umbra cu lopata urmată de Strigăt sau un altfel de blestem.

Maria ia o pauză invitând pe scenă un trio feminin, foste eleve în Caragiale, cu voci bune şi o chitară plăcut gâdilată: Ascent. Încep cu Dorul (Banderas ţine ritmul bătând din palme), rămâne apoi pe scenă numai fata cu chitara şi cântă Paiaţa (cele două piese cred că sunt compoziţiile lor) iar la final, revenind la formula de trei, ne cântă Tardive.

Revine Maria pe scenă şi începe seria din folclorul popoarelor cu o piesă pe care Maria o auzise prima dată la Joan Baez.

"Nu mai fii supărat!" aud şi, în secunda următoare, îmi dau seama că făcusem o mare confuzie... Mă gândesc apoi că oamenii ştiu despre tine doar ceea ce percep şi ceea ce înţeleg din atitudinea şi vorbele tale...

Maria Gheorghiu continuă cu un cântec spaniol apoi cu unul irlandez. Urmează alte două cover-uri, supercunoscute de data asta: Dust In The Wind (Kansas) şi Moon Shadow (Cat Stevens).

O nevoie urgentă mă face să urc la parterul clubului aşa că pierd pentru o vreme şirul cântecelor. Următoarea piesă notată, cea pe care am folosit-o pentru prezentarea concertului, cea pentru care venisem în mod special, Vara întâmplător. S-a auzit şi de data asta publicul deşi mai slab decât în înregistrarea din 100 Crossroads. S-a cântat apoi Mulţumire după care Radu Graţianu s-a retras de pe scenă pentru că nu apucaseră să lucreze şi piesele care urmau.

Au urmat Maria de Mangop, o piesă pe versurile lui Olăraşu, Halta nebunilor fericiţi (pe care nu cred că o mai auzisem dar pe care tocmai o întâlnisem pe youtube zilele trecute). S-a continuat cu "o piesă de tăiat venele, mai bine zis Cântec fără rost"; îmi aduc aminte că am mai ascultat piesa asta în concerte... "Dar te-aş mai strânge în braţe pentru ultima oară/ Să-ţi aduci aminte cum a fost".

Din nou Maria Gheorghiu ia o scurtă pauză în timpul căreia l-a invitat în scenă pe Cezar Bălan care a cântat trei piese cu texte faine, una anti Sf. Valentin (al dracu de pesimist realistă) şi două cântece de toamnă, anotimpul despre care mărturisea că l-ar ocoli dacă ar putea să adoarmă când vine toamna şi să se trezească din nou după terminarea ei.

Concertul se apropie de final, Maria Gheorghiu revine cu repriza a treia care debutează cu Ion cel fără de mormânt şi continuă cu o piesă pe care o uitasem pe moment dar, în ultimele luni, după ce am auzit-o preluată în Iron City, mi-a fost tare dragă: Uşa ce-o încui, cântată de Maria în alt ritm decât cel auzit la Folk frate.

Ca bis s-a cântat Drumul Damascului iar finalul a aparţinut unei piese pe textul lui Octavian Paler. "Sărbătoarea s-a terminat" pe la 23:40.

Pornesc pe jos spre casă, absolut întâmplător ajung într-o staţie de troleibuz exact când acesta se oprea în staţie (cred că era deja miezul nopţii, nu credeam să mai circule ceva la ora aia), îl iau până la depou apoi îmi continui plimbarea către casă într-o atmosferă plăcută. Pe drum, un nene îşi certa câinele de rasă care, văzându-mă, s-a apropiat să mă miroasă. Observând că omul îşi înjura câinele din cauza asta i-am spus când am trecut pe lângă el că nu-i nicio problemă. Aproape de casă, un câine maidanez a mers mult timp în paralel cu mine. Arăta inofensiv aşa că nu l-am băgat în seamă iar el a căpătat curaj, s-a apropiat şi aproape a ajuns să "cerşească" o mângâiere. Şi mi-am amintit că tocmai scriam zilele trecute despre nepriceperea mea în a oferi şi a primi afecţiune.

O oră după miezul nopţii cred că eram deja adormit.

Noapte bună!

PS: Am avut şi în Mojo o plăcută surpriză din partea barmanului. :) Mi se lipeşte de suflet şi barul acesta...

Later edit (25 februarie 2010)

Se pare că este recomandat să încerc să mă imunizez şi faţă de unele piese ale Mariei Gheorghiu, aşa cum am reuşit cu Oraţie de nuntă, altă piesă care mă sfârteca cu ceva vreme în urmă.

Pe drum spre casă m-am întâlnit cu ceva biciclişti deci se pare că vine primăvara.

Un fluture pe mână sau Proiectul Tivodar în Expirat

Nu ştiu cum să încep... Probabil am pierdut într-o oarecare măsură obişnuinţa de a scrie despre seri folk...

A fost folk în Expirat, obişnuita seară de luni organizată de acum de Tică. Invitaţii serii au fost cei doi din Proiectul Tivodar. Ajung puţin după 20:00, cârciuma era nici plină nici goală, pe scenă Ştefan şi Alex făceau probe de sunet. Îmi găsesc un loc cu vedere bună spre scenă, mă duc după bere, mă aşez. Încerc să citesc din Enright dar nu prea găseam starea potrivită. Pun cartea la loc în rucsac. De pe scenă pare să se vadă un gest de salut care mi se adresează. Răspund deşi nu era imposibil să fi interpretat eu greşit gestul acela.

Într-o oarecare măsură începusem să mă plictisesc aşa că a picat perfect sosirea celor pe care mi-i anunţase Daniel de duminică seară: Oana şi Florin. Mă mut lângă ei deşi noua poziţie îmi bloca vederea spre scenă. Am stat aşa până la începerea concertului şi puţin după apoi m-am mutat pe culoarul dintre stâlpii din faţa scenei.

Câteva secunde după ce ajunge Oana în club mă trezesc că sare la gâtul meu, eu neînţelegând nici ce face, nici de ce... Să mă bucur? Să intru în panică? :D Am priceput câteva minute mai târziu că era ceva legat de o chestie publicată de mine undeva, în care o citasem. Îi spun că poate să mă omoare dar mai târziu, după ce-l ascult pe Ştefan. :D Uite ce păţeşti dacă te cenzurezi mai puţin decât de obicei! :P

După ce sosesc Oana şi Florin mă trezesc că sună Daniel. A apărut şi el în Expirat pentru că avea de discutat despre o ieşire la munte...

Pe la 21:45 începe concertul. Câteva piese am stat cuminte pe locul meu dar apoi, aşa cum deja spuneam, m-am mutat. Până la urmă, se pare că eram singurul din grup care venise să asculte Proiectul Tivodar. Oana spera să fie o seară de cântece de munte (pentru că, pe Cozia, Mario cântase orice altceva).

Despre cântare nu ştiu dacă vor ieşi prea multe cuvinte... L-am ascultat pe Alex Nichita cântând atât la Aurica (pentru necunoscători, Aurica este vioara lui cu care, din câte ştiu, s-a făcut pentru prima dată remarcat la Folk, frate, în Iron City unde, apropo, miercuri cântă Dragoş Boeru) cât şi la chitară. Fără a avea pretenţia că mă pricep la muzică spun doar că mie-mi place mai mult când Alex cântă la vioară decât atunci când ia în mână chitara.

Tivodar s-a folosit, aşa cum mă obişnuisem, de voce, de chitară şi de muzicuţă. Legat de Tivodar, mă gândeam cât de frumos a evoluat omul în ultimii ani. Mi-l amintesc, să fie 5 ani de atunci, din Preoteasa, de la cenaclul 3 Ceasuri Bune, pe care-l frecventam într-o perioadă când singur, când cu Mirela, când cu Liviu, odată ajungând pe acolo şi Ştefan (alt Ştefan, nu Tivodar). Mai târziu l-am auzit din nou într-una din primele mele seri în Iron City (pe vremea în care nici nu speram că în jurul meu se vor aduna, pe rând, două grupuri frumoase care, din păcate, între timp s-au spart) iar o săptămână mai târziu Ştefan m-a salutat prima dată, de atunci bucurându-mă de fiecare revedere. Anul trecut Tivodar a ajuns să cânte la Folk You, în iarnă a cântat şi la Om Bun. N-am fost nici la Om Bun, nici la Folk You să-i ascult (pe Ştefan şi ceilalţi care au trecut prin Proiectul Tivodar) dar m-a bucurat să citesc că au ajuns acolo.

Revenim la concertul din Expirat... Au fost câteva momente care mi-au plăcut mult.

Deşi înţeleg că o cântă rar, Râpa întreagă, în varianta Proiectul Tivodar a sunat extraordinar! Nu o mai ascultasem niciodată întreagă, în Iron City o începeau dar spre final Alex începea să se joace cu Aurica, joacă de care am avut parte aseară şi după finalul Râpei...

De data asta Tivodar nu şi-a mai luat în serios rolul de Andrieş de serviciu. Din câte ţin eu minte, nu a cântat decât o piesă a lui Andrieş, Cea mai frumoasă zi.

În schimb, în repriza a treia a concertului, după ce răspândise în public foi cu piesele pe care ei ştiu să le cânte, s-a transformat pentru 3 piese în Imre... S-a cântat piesa aia care mă obseda cândva dar despre care nu ştiu nici acum cum se numeşte (Şi totuşi te caut întruna/ Şi totuşi al tău am rămas/Cum soarele caută luna/ Mereu despărţiţi de un pas) după care a urmat Oraţie de nuntă, piesă pe care chiar doream foarte mult să o aud (mulţumesc, Ştefan!) iar mai târziu s-a cântat şi Nebun de alb. Pe Oraţie de nuntă publicul mi s-a părut cam gălăgios dar, cu puţin efort, am auzit destul de bine ce se cânta. Totuşi, după ce că era public puţin (în comparaţie cu concertul Karma din urmă cu câteva săptămâni sau cu concertul Ţapinarii de acum câteva luni), au fost destui cei care nu păreau să aibă vreo treabă cu Proiectul Tivodar. Poate n-o fi Proiectul Tivodar cel mai tare grup de tineri folkişti dar consider că încercarea lor de a face un spectacol plăcut întins pe aproape 4 ore merită apreciată.

S-au mai cântat o grămadă de alte cover-uri printre care mi-a atras atenţia în mod deosebit Strada ta (Iris, o altă piesă- obsesie într-o anumită parte a vieţii), În umbra marelui urs (Phoenix, superb cântată de public), deja obişnuitul Hit The Road Jack la care Ştefan a fost mulţumit de public, Bună dimineaţa mamă (Iulia Guşatu) etc, etc...

Proiectul Tivodar a luat două pauze, timp în care pe scenă au urcat doi omuleţi pe care nu-i cunosc (în prima pauză) şi apoi Puiu Creţu susţinut în ultima piesă de o membră Lemn dulce. Cu Puiu Creţu am mers din nou la strâns de fân...

În public, deşi mă obişnuisem ca în Expirat să fie altfel, destule chipuri cunoscute din Iron City, 100 Crossroads, Mojo, E.Varză. Printre aceste chipuri m-am bucurat să o recunosc pe Mariana (la fel de caldă precum m-a obişnuit de aproape un an) şi, surprinzător (deşi deloc de mirare), în prima parte a concertului, să-l văd pe Mysha (Folk frate, Ză Duff, una din variantele Proiectului Tivodar). L-am remarcat şi pe tipul care a cântat Sighişoara, într-o pauză a concertului Karma, pe fotograful de la Folk frate şi, probabil, pe încă câţiva. Oameni frumoşi!

Sonorizarea a avut de suferit pe alocuri. Au existat şi nesincronizări între Ştefan şi Alex. Noi ştim să cântăm împreună spunea Ştefan, după momente în care, cred eu, simţea că lucrurile nu au mers perfect, probabil în chip de subtilă scuză pentru cei (puţini dar buni) veniţi mai degrabă să-i asculte decât să-i critice. Probabil de la aceste nesincronizări a venit ideea trupei Aproximativ. Oare să fie vorba chiar de viitorul nume al formaţiei Proiectul Tivodar?

Probabil ar mai fi lucruri de spus dar... nu ai cum să acoperi în câteva rânduri povestea acelor ore. La finalul concertului (nu-mi venea să cred că am stat toţi 4 până la final), pe la 1:40, am pornit spre casă. Am mers pe jos până aproape de Unirii apoi ne-am despărţit luând două taxiuri în direcţii diferite. La 3 noaptea eram în pat şi adormeam instantaneu. Am dormit doar vreo 4 ore dar constat că nu mă resimt.

Nu ştiu ceilalţi cum s-au simţit dar mie mi-a plăcut o mare parte din spectacol. Închei mulţumindu-i celei care mi-a atras atenţia asupra acestui concert. Mă bucur că am fost acolo chiar dacă am avut parte şi de o situaţie incomodă despre care nu cred că e cazul să vorbesc public.

A fost frumos aseară! Dacă voi ajunge şi în Mojo, la Maria Gheorghiu, se anunţă încă o noapte obositoare dar plăcută.

Pe curând!

PS: Pe 15 martie, dacă am reţinut corect, este anunţat în Expirat concert Puiu Creţu.

PSS: Şi titlul? Ce logică are? Păi... fiind seară cu intrare (7 lei), a fost şi seară cu ştampile pe mână. Acum, ştampila este în formă de fluture... Încă o am pe mână, chiar dacă este aproape ştearsă...

Later edit (24 februarie): concertul, aşa cum a fost perceput de pe scenă, povestit pe site la Ştefan.

Am uitat să precizez ieri că am scris cronica din memorie. Uneori iau notiţe, în alte situaţii mă las în voia atmosferei...

Concertul de marţi...

Săptămâna viitoare are minim două evenimente la care sper să ajung şi eu. Deja pomenitul concert Tivodar Project de luni (vezi aici) şi concertul de marţi din Mojo.

Ce se întâmplă în Mojo? Concert de voce, chitară şi pian sau, mai exact, Maria Gheorghiu, chitara ei şi pianistul Radu Graţianu. Poate mulţi dintre voi aţi ascultat-o deja pe Maria Gheorghiu în diverse împrejurări. Totuşi, eu cel puţin, nu am ascultat-o niciodată acompaniată la pian. Cred că va fi o seară interesantă. Sper să ajung acolo chiar dacă, oficial, nu sunt îndrăgostit deci, conform prezentării E- Folk (aici), nu m-aş încadra în publicul ţintă al unui concert E- Folk Dragobete. :D



Şi chiar mi-e dor de Vara, întâmplător...

"Întâmplător ai fost lângă mine
Ce nebunie a fost cu noi doi
Nici nu contează mâine cu cine
Vom defila pe străzi amândoi..."

Am avut ocazia să ascult piesa asta la un Om Bun (2007) şi un Folk You (2008), având de fiecare dată lângă mine o femeie specială. Nici nu contează marţi lângă cine s-ar nimeri să stau... Ar fi o adevărată Lebădă Neagră pozitivă dacă s-ar nimeri, întâmplător, să o ascult din nou pe Maria Gheorghiu lângă altă femeie specială...

Lebăda neagră, finalul...

Ei bine, nu mai citisem o carte împrumutată de o grămadă de vreme. Şi poate nu s-ar fi întâmplat nici acum dacă nu ar fi existat o discuţie pe tema intoleranţei la incertitudine în urma căreia mi s-a făcut această sugestie de lectură.

Deşi intenţionam să fac ceva gen fişă de lectură viaţa se derulează suficient de repede încât să nu fie loc decât de câteva cuvinte despre cartea jos pomenită.

A început mângâindu-mă pe creştet prin referirea la imensa bibliotecă a lui Eco, bibliotecă din care proprietarul nu a apucat să citească decât o parte din cărţi. Asta mă încurajează şi pe mine în legătură cu multele cărţi cumpărate dar încă necitite. Cândva, cărţile astea necitite pot valora foarte mult...

Despre definiţia Lebedei Negre am scris deja aici. Mă gândeam atunci la câteva Lebede Negre din viaţa mea, Lebede Negre reprezentate de oameni pe care nu m-aş fi gândit niciodată că-i voi cunoaşte (Roxana, oameni de folk, oameni de munte, psihologi, profesori, amici, poate chiar prieteni...), Lebede Negre reprezentate de momentul şi locul în care am avut plăcerea să schimb câteva vorbe cu Diana (era 2007, toamnă sau iarnă, mă-ntorceam de la munte şi... în loc să merg direct acasă m-am întâlnit cu ea într-un loc prin care nu mai trecusem de o grămadă de ani, de când ajunsesem acolo cu altă Lebădă Neagră).

În continuare sunt descrise diverse modele greşite de argumentare, de gândire, de percepţie.

Am avut un mic şoc în momentul în care Taleb a scos din rândul experţilor psihologii clinicieni. Eu eram (cred că încă mai sunt) de părere că psihologii clinicieni sunt cei mai psihologi dintre psihologi.

Acolo unde se intra mai serios în matematică, după cum spunea şi autorul, cititorii netehnici pot trece liniştiţi peste capitol fără teama că vor pierde ceva ce ar putea înţelege.

Mi s-a părut tare interesantă ideea de dovadă tăcută.

Mi s-a părut interesantă părerea lui Taleb despre cei care ajung să critice omul în locul ideii susţinute de acesta.

Sunt multe chestii interesante în cartea asta. Şi, poate cel mai interesant, finalul care sugerează că simplul fapt că eu, şi tu, cititorule, trăim acum (cât mă enervează uneori jocul virgulelor... deşi scriu vizibil mai corect faţă de, să zicem, acum 5 ani, încă sunt construcţii în care nu sunt deloc convins că mă exprim curat româneşte) ar fi o Lebădă Neagră.

Aproape totul pare a fi incertitudine... Deci orice plan ai face, indiferent cât de atent l-ai gândi, poate să se aleagă praful de el! La fel de posibilă (puţin posibilă, dacă vreţi şi părerea mea) este apariţia norocoasă a unei Lebede Negre pozitive în viaţa unui individ care nu are niciun plan.

Iar despre job-urile în care, teoretic, se câştigă bine, se afirmă că cei care într-adevăr câştigă bine fac asta doar pentru că sunt norocoşi, nicidecum din cauza unor extramegasupercompetenţe...

Îmi mai apare acum în memorie ideea unui filozof care, mizând pe ideea unui Dumnezeu uşor de păcălit, se declară credincios doar pentru că nu găseşte niciun avantaj în a fi ateu. Pe jumătate m-a cucerit ideea asta... în definitiv nu găsesc nici eu un avantaj pentru ateism. Credinţa în schimb, pare să ofere o oarecare stare de bine, chiar dacă această stare de bine nu este neapărat exprimabilă concret.

Mai era şi o referire la o teorie a lui Popper. Mi-am amintit cu ocazia asta că, în manualul de filozofie din liceu, Popper era pomenit în legătură cu dificultatea de a ajunge la adevăr. Zicea în manualul meu că acela care este în căutarea adevărului se află uneori într-o situaţie asemănătoare cu a alpinistului care ajunge într-o creastă dar nu este neapărat convins că este deja în creasta principală. Bine, dacă ne amintim că ne aflăm în era GPS-ului, ne dăm seama că metafora lui Popper nu mai e de mult aplicabilă...

Probabil mi-aş mai aminti câte ceva din cartea asta dar... timpul mă presează aşa că trec la altă carte, altă sugestie de lectură.

Legat de această nouă sugestie de lectură, a fost o fază interesantă azi. Dau să scot cartea din rucsac şi să-ntreb dacă de cartea asta era vorba în discuţia de săptămâna trecută. Ei bine, până să scot eu cartea, până să întreb, celălalt avea deja cartea în mână iar eu, dacă nu mi se atrăgea atenţia, aş fi observat mult mai târziu coincidenţa.

Este, cred, a doua şi ultima postare legată de cartea menţionată mai jos, carte citită în destul de mare viteză între 11- 19 februarie 2010.

Nassim Nicholas Taleb, Lebăda Neagră, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2009

Proiectul Tivodar- 22 februarie 2010

Pentru început, în cazul în care cineva se întreabă din ce motiv promovez aici diverse concerte, precizez că promovez doar concerte la care, dacă toate lucrurile ar merge bine, aş merge şi eu.

Acestea fiind zise, pornind de la un offline primit pe messenger (mulţumesc! :P) care suna aşa:

"Salut! in caz ca te intereseaza: Stefan Tivodar: Al doilea concert Proiectul Tivodar in 2010 se intampla luni, 22 februarie ora 21 in Expirat. Va asteptam cu drag!"

am verificat pe site-ul lui Tivodar şi apoi am decis că merită trecut prin Expirat luni seară.

Voi încerca să ajung şi eu nu de alta dar... parcă mi-e dor de Alex şi Aurica. :)

Cică munţi şi muzici...

Îmi propusesem să scriu ceva pe aici dar... constat că nu s-a întâmplat mare lucru în ultimele zile...

Să profit totuşi de ocazie şi să anunţ un concert care ar putea interesa unii oameni:

Marţi 16 februarie, de la ora 20:30, în Club Mojo (Str. Gabroveni nr. 14), tot de la E- Folk, seară de cântece de munte, 7 lei intrarea. Detalii, aici. Din punctul meu de vedere, sunt oameni pe care-i ştiu (Tituş, Costică, Vampiru şi Banderas), oameni pe care nu-i ştiu (Florin Marian şi Cristina Dragomir, dacă nu cumva o fi Cristina pe care am auzit-o acum câteva săptămâni în alt club), oameni pe care apuc să-i ascult rar şi cărora uneori le simt lipsa (Costică), oameni pe care aş putea să-i ascult des (Vampiru).

Dacă voi avea starea de folk, voi merge şi eu acolo... Voi?

Precizez, pentru montaniarzii nefumători, că în MoJo aerisirea este foarte bună! :)

Lebăda Neagră...

Ei da, în cazul în care am înţeles eu bine ideea, se pare că situaţiile după trecerea cărora gândeam în genul "dacă mi-ar fi spus cineva că o să ajung să fac aia sau aia nu-l credeam", se integrează bine ideii de Lebădă Neagră.

Ce mi-a venit cu Lebăda Neagră? Nu cred că vă surprinde să aflaţi că este vorba din nou de o carte:

Nassim Nicholas Taleb, Lebăda Neagră, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2009

Apucându-mă de cartea asta mi-am amintit de Vera care, cu ceva ani în urmă, îmi recomanda să citesc Dale Carnegie, Lasă grijile, începe să trăieşti. Ei bine, uite că nu m-a tentat să ţin cont de orice recomandare în legătură cu cărţile care ar merita citite, dovadă fiind faptul că nu am citit Carnegie nici acum. Totuşi, asta nu înseamnă că-l voi evita sistematic pe Carnegie şi în viitor...

Care ar fi caracteristicile Lebedei Negre?

"Ceea ce numim aici Lebădă Neagră (cu majuscule) este un eveniment care are trei atribute.

Primul, este un caz izolat, aflat dincolo de tărâmul aşteptărilor obişnuite, dat fiind că nimic din trecut nu i-a indicat în vreun fel posibilitatea. Apoi, are un impact deosebit. Al treilea atribut este că, în ciuda statutului de caz izolat, natura umană ne-a făcut să născocim explicaţii pentru apariţia sa după ce acest lucru s-a întâmplat, făcându-l explicabil şi predictibil"

Nassim Nicholas Taleb, Lebăda Neagră, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2009, pag. 13-14

Ei bine, mă gândeam să caut exemple de Lebede Negre în lumea mea mică... Poate aş identifica câteva, cel puţin două dar... acestea au avut un impact deosebit doar asupra mea nefiind sigur, din acest motiv, că sunt adevărate Lebede Negre.

Afectiune...

Tot gândindu-mă la "să ne oferim afecţiune într-un mod concret", una din fazele memorabile de la finalul anului trecut, uite că asist aseară la o fază drăguţă:

Cobor şi, pe peronul staţiei de metrou, dau de un cuţu mic şi negru care mi-a reţinut atenţia pentru o secundă. În urma mea, o tânără care a fost ceva mai mult atrasă de cuţu. Aceasta îl cheamă şi-l mângâie. Un mod concret şi simplu de a oferi animalului puţină afecţiune. Pe partea cealaltă genul de gest pe care eu nu (mai) sunt obişnuit să-l fac, nici faţă de animale, nici faţă de oameni.

Când începe depresia? :D

Câteodată îmi trece prin creieri ideea că depresia începe atunci când, câteva zile la rând, văd din ce în ce mai puţine femei frumoase sau când trec mai multe zile decât de obicei până când mă trezesc din nou, în urma unui vis sau printr-un "efort" de imaginaţie, excitat...

Precizez că nu este vorba de o teorie ştiinţifică, validată empiric. :D

TURISM pentru voi, nu pentru mine...

Experiment. Scriu duminică şi programez publicarea marţi seară. Textul? Foarte simplu:

Se pare că e absurd să mă gândesc la o viaţă împlinită. Practic nu am nicio şansă la aşa ceva. Revin la o idee veche, morbidă. Se pare că era mai bine dacă reuşeam să plec, atunci când mă gândeam serios la asta...

Şi dacă tot amintesc acel episod, precizez că persoana care a apărut atunci lângă mine la, să zicem, momentul potrivit (sunt ani de atunci, nu mă mai chinui să-mi amintesc câţi), a avut de atunci o evoluţie demnă de respect. La cum o cunosc eu, în cazul în care te gândeşti să-ţi programezi vacanţa, consider că merită să-ţi arunci o privire aici. Iar dacă ai gusturi asemănătoare cu ale mele, gusturile doar, nu şi veniturile, ai putea alege ca, la vară, să mergi aici.

Nesomn

Ei bine, după câteva zile criminale săptămâna trecută, după un final de săptămână în care nu am făcut ce-mi propusesem, după o zi de luni pe care-am început-o cu ceva zvonuri neliniştitoare auzite pe la birou (dacă lucrurile care par acum gri chiar se transformă în chestii negre o să am o perioadă dificilă spre finalul anului), după toate aceste motive de pesimism a mai dat peste mine şi o insomnie...

Deşi mă băgasem în pat devreme, deşi am senzaţia că adormisem repede, m-am trezit curând, am căutat ceva pe internet, m-am băgat apoi la loc în pat şi... să fi fost 11 noaptea... am încercat să-mi găsesc o poziţie confortabilă pentru somn... Totuşi, uitându-mă mai târziu la ceas, am constatat că venise miezul nopţii iar eu tot nu adormisem. Mai târziu, tot nedormit, constatam că s-a făcut 1... Abia după 1 am adormit şi, firesc, m-am trezit greu de dimineaţă deşi îmi propusesem să mă trezesc devreme astfel încât să mai rezolv nişte mărunţişuri înainte de a ajunge la muncă.

Aiurea perioadă... Deşi seamănă cu o perioadă din septembrie, acum există şi o diferenţă în sensul că un eveniment nu a mai fost factorul declanşator, a fost mai degrabă inserat undeva în mijlocul perioadei proaste. Şi nu ştiu dacă în condiţiile astea ar mai fi realist să gândesc ca atunci şi să sper că mica perioadă proastă e firească şi va aduce momente mai bune.

Marţi, se cântă în MoJo...

Ca în fiecare marţi, un nou concert marca E- Folk. Tot de la 20:30, invitaţi fiind de data asta Ovidiu Mihăilescu (cel cu Garduri şi borduri), Eugen Avram (cel cu Fata pe role şi, vorba lui Mi, hit-ul Cântec pentru tine), Puiu Creţu (cel cu care Eugen a avut un "duel" superb în alt club, cu circa un an în urmă) şi Dan Caramihai (despre care nu vă pot spune nimic pentru că, din câte-mi amintesc, nu l-am ascultat niciodată).

Deci, Club MoJo, Str. Gabroveni nr. 14, 9 februarie 2010, ora 20:30, 10 lei intrarea.








Surprinzător, la butoane, în ultimul clip, tot de Edy dau. :D Prezentarea oficială a concertului, aici.

Picat pi gânduri...

Cine crede că e uşor, se înşeală. 26 septembrie 2009, 6 februarie 2010, două zile, două verdicte, aceiaşi luptă...

Deşi simt nevoia să explic ce vrea să exprime paragraful anterior, îmi dau seama că nu găsesc şi de data asta o persoană cu care să simt că e important să discut despre noutăţile apărute. Prin urmare, îmi voi stoarce din nou creierii de unul singur în căutarea unui sens...

Edit ulterior (ora 22:36): până la urmă am găsit o persoană căreia să-i povestesc. Am obţinut un punct de vedere util. Mulţumesc, Ana! :)

Tot Ea...

Nu am mai scris de mult despre ea... Să fi trecut săptămâni sau luni, nu ştiu... Asta nu înseamnă că nu m-am mai gândit la ea, înseamnă doar că gândurile care au mai apărut au stat în mintea mea puţine clipe şi, în plus, nu mi-au mai întors metafizicul pe dos. Înseamnă şi că am depus oarecare efort pentru a aduce percepţia legată de poveste în nişte limite suportabile. Nu-i uşor dar nici imposibil nu pare. Zilele trecute, citind, mi-am dat seama cât de mult m-ar încânta ideea de reconciliere... Că azi ideea de reconciliere mi se pare aproape imposibilă, datorită faptului că nu am niciun control asupra dorinţelor ei e altă poveste... Totuşi, dacă ea şi-ar exprima dorinţele astfel încât, în măsura în care este posibil, eu să repar greşelile pe care le-am făcut faţă de ea, aş fi, măcar pentru o vreme, fericit...

Să revenim totuşi la motivul care m-a făcut să scriu din nou despre Rox (cititorii mai vechi ştiu exact despre cine vorbesc). Ei bine, după mult timp, am revăzut-o... Asta după un şir de zile în care, dată fiind ora la care eram pe traseul ei, aproape că m-am temut că o voi întâlni. Azi s-a întâmplat, am revăzut-o. Era cu 15 minute mai devreme decât ora pe care o consideram eu ca fiind a ei (pentru a nu realimenta o obsesie prefer să nu scriu din nou intervalul în care am văzut-o, deşi la ceas m-am uitat). Mergând, ca de obicei, pe toată lungimea peronului pe care aştept metroul, observ un păr cunoscut. Mă uit mai atent, schimb puţin şi unghiul, ea era... Ne despărţea 1 metru de oarecare înghesuială. Am trecut mai departe spunându-mi că e încă devreme, că nu sunt încă pregătit pentru a accepta senin, poate chiar a negocia, eventuale percepţii legate de reproşuri venite din partea ei. M-am "izolat" în alt colţ de peron şi nu am mai căutat-o insistent cu privirea decât după ce a plecat metroul din staţia ei. Între timp, am citit în continuare despre ideea de iertare... Chiar m-am surprins zilele trecute întrebându-mă cum ar reacţiona ea dacă ar vedea ce citesc acum... Poate nu s-ar gândi că acea carte mi s-a recomandat tocmai pentru a privi din alte unghiuri povestea cu ea... Mie mi-ar plăcea să fie încântată de ideea cărţi dar, la cât o cunosc, ar fi mai degrabă sarcastică... Deci... prea devreme! :)

M-am bucurat să constat că, în secunda în care am privit-o, am perceput-o ca fiind îmbrăcată în culori vesele, purtând în plus şi un rucsăcel în spate.

M-am bucurat cu atât mai mult să constat că doza de resentiment care apărea în astfel de situaţii s-a redus considerabil. Da, deşi este oarecum dificil să demonstrez că a fost inuman de nedreaptă cu mine, există cel puţin un detaliu care mă face să fiu încă supărat pe ea. Prin urmare... fiind destul de bine sfătuit, mă gândesc să iau în seamă ideea de a o ierta. Dacă şi în ce măsură voi reuşi doar timpul va demonstra. Eu sper... După o săptămână agitată chiar am nevoie să sper...

Inutil...

S-ar spune că, uneori, este recomandat să-ţi declari sentimentele... Ei bine, eu am o părere un pic diferită... Atâta vreme cât sunt şanse mari fie să nu o meriţi, fie să nu te vrea... mai bine taci!

Mărunţişuri...

Se pare că am din nou o perioadă mai puţin veselă...

Ieri, revin la muncă după câteva zile de concediu petrecut pe acasă. Din cauza temperaturilor nu prea cumsecade şi datorită conjuncturii nu chiar favorabile nu am mai plecat nici în Sâmbăta, nici prin Baiului sau Bucegi. Oricum, în Bucegi, sub Şaua Şugărilor, în cort, vineri spre sâmbătă, s-au înregistrat -14 grade, mult mai frig decât cele -6 grade pe care le-am prins şi eu câteodată. Revin la muncă şi mă reacomodez destul de greu cu treburile de birou. Ca să zic aşa, a fost un concediu (3 zile) suficient de scurt încât să nu mă fi relaxat dar suficient de lung încât să fi "uitat" cum e să munceşti.

Spre seară, mă trezesc cu o doamnă colegă (să-i zicem B.) băgându-se aiurea în seamă. Face ea o teorie de genul: "Cum? Tu mergi iarna cu cortul? Şi te mai primesc ăştia la muncă? Ştii că se fac controale şi la cap.", cu referire la stupidele controale de medicina muncii. Echilibrul îl stabileşte altă colegă care îşi aminteşte de o fază povestită de mine cu ani în urmă când doamna doctor îmi spune în faţă că nu poate trece în fişă tensiunea redată de aparat pentru că iese din rând... Deci, cum rămâne cu medicina muncii? Şi cine are dreptul şi pe ce criterii să mă considere sănătos sau bolnav la cap? Şi, în plus, ce are baba cu mitraliera? Frate, voi aţi citit măcar câteva rânduri despre psihodiagnostic??? Dar despre noţiunile de interpretare şi discriminare? Cum ar suna, prin absurd, un referat care să certifice penalizarea mea la locul de muncă pe motiv că sunt diferit de majoritatea celorlalţi angajaţi? Plus că, după părerea mea, trebuie să stai destul de bine atât cu fizicul cât şi cu psihicul pentru a merge iarna pe munte cu cortul. Aşa că mă consider mult mai sănătos decât mă consideră (în glumă? în serios? n-am stat să cercetez...) doamna colegă.

Prost e că m-a cam indispus faza deşi, după cum spunea cineva, mama m-a învăţat să nu pun la suflet vorbele spuse de oameni proşti. :D Iar voi, cititorii binevoitori (ştiu că majoritatea celor care trec pe aici sunt persoane inteligente şi binevoitoare), poate aveţi dreptate să mă certaţi pentru că iau uneori lucrurile prea în serios...

După faza asta mi-am aruncat o privire pe carpaţi.org, am văzut o tură oarecum tentantă dar... fără să-mi dau nici eu seama exact de ce... mi-am spus că nu mă înscriu.

Plec într-un târziu spre casă, mai citesc pe drum câteva pagini despre iertare (incredibil proces... chiar e interesantă cartea asta... acum rămâne de văzut şi dacă voi trage vreun folos citind-o), ajung acasă cu o totală lipsă de poftă de mâncare, adorm destul de trist pe la miezul nopţii iar azi... am avut o stare destul de ciudată, asemănătoare unei dispoziţii melancolice...

Este adevărat că am avut eu şi stări mult mai nasoale dar, după câteva luni cât de cât echilibrate, mă nemulţumeşte mica cădere de acum...

Totuşi, partea bună este că genunchiul stâng pare să nu mai doară. Mă speriasem un pic după tura din 24 ianuarie sesizând că genunchiul durea destul de tare când mergeam mai mult pe jos şi, în special, când urcam/ coboram scări.

Poate la voi lucrurile stau un pic mai bine...

Sunt Expirat???

Aseară, după ce m-am tuns şi m-am dus după petice pentru goretex (am de reparat o tăietură de 5 cm la nişte pantaloni Mammut; nu vă spun modelul că oricum nu-i mai văd în ofertă la Neacşu dar spun în schimb că, în afara tăieturii apărute fără să-i fi agăţat eu în ceva, în rest sunt mulţumit de ei), am tras o plimbare prin centru până aproape de ora anunţată pentru începerea concertului din Expirat.

Dacă fac abstracţie de concertul Ţapinarii de anul trecut, pot spune că nu mai trecusem prin Expirat din vremea în care mergeam acolo luni seara, cu Putin. Aveau farmecul lor acele ieşiri în Expirat şi la serile de alternativ din A... Au trecut 5 ani ani de atunci, poate chiar mai mult...

Ajung deci aproape de 21:00. Clubul aproape pustiu. Îmi găsesc un loc, îmi iau berea şi mă apuc de citit. Surprinzător, deşi lumina nu era chiar potrivită, am avut ceva spor la citit. Pe la 21:00 în boxe a început să se audă folk dar concertul a început mult mai târziu, pe la 22:30, pe când clubul se aglomerase destul de tare, cel puţin în zona din faţa scenei.

La un moment dat am auzit un nume care mi-a trezit amintiri. Probabil că, inconştient, acele amintiri au ajuns să-mi conducă seara motiv pentru care nu prea m-am simţit bine. La fel de posibil este să mă fi simţit aiurea pentru că nu am găsit în Expirat ceva ce-mi lipsea, ceva ce mi-e necesar, un ceva destul de greu de definit.

Nu mai ascultasem Karma live de o grămadă de vreme. Doar jumătate de Karma mai ascultasem lunile trecute în e.varză (cârciumă care, din câte sesizez, nu place oricui; am auzit aseară pe cineva spunând ceva de genul "nu ştiu de ce dar mie nu-mi place în e.varză"). Prin urmare, am rămas un pic surprins când am văzut doar doi oameni pe scenă deşi, de la 3 Ceasuri bune (era odată un cenaclu în Preoteasa) probabil, îmi aminteam Karma având şi o voce feminină în compunere. Probabil că era invitată doar în anumite ocazii acea voce...

Din ce s-a cântat ţin să amintesc faptul că, pentru prima dată, am avut ocazia să ascult live Rochia uşor. Şi m-am simţit tare ciudat ascultând-o... E cu totul altceva să asculţi piesa asta acasă sau să o asculţi în club.

Într-o pauză de Karma am avut surpriza să văd urcând pe scenă un chip pe care, rar, l-am remarcat în publicul de la Folk, frate. Nu ştiam că omul cântă. Şi cântă bine, după părerea mea. Habar nu am cum îl cheamă dar are un chip care-l decupează din mulţime. Şi-a încheiat scurtul recital cu Sighişoara, la cererea publicului.

S-a făcut 12:45, Karma erau încă pe scenă, eu începusem să mă simt din ce în ce mai ciudat aşa că am plecat spre casă. După o deja obişnuită combinată de mers pe jos plus taxi, ajung acasă pe la 01:30. Mă bag în pat şi cred că am adormit instantaneu.

Asta a fost!