Nemulţumit şi descurajat...

Vineri 14 ianuarie, un moment de furie 100 % pe care nu credeam să-l trăiesc vreodată salvat de un concert Ză` Duff plăcut despre care, spre ruşinea mea, nu am apucat să scriu.

Joi 20 ianuarie, văd din nou o femeie despre care credeam că a dispărut definitiv din drumul meu, nu şi din amintirea mea, din păcate.

Vineri 21 ianuarie, după ce discut cu psihologul meu despre cele două momente încep să-mi dau seama că unele elemente din trecutul recent se leagă între ele în timp ce alte elemente nu au nicio logică. Ajung să-mi dau seama că nu este chiar atât de bine să-mi impun gânduri şi sentimente paşnice şi împăciuitoare faţă de oameni şi situaţii care mi-au afectat în mod dureros viaţa. Încep să-mi dau seama că furia care se adună în urma diverselor evenimente mai puţin plăcute care apar în viaţă sau în încercarea disperată de a reduce la tăcere sentimente mai puţin de dorit, este de preferat să fie eliberată treptat, într-un fel sau altul... Altfel ajunge să se acumuleze şi să fie eliberată prea brusc, în cantitate prea mare şi... s-ar putea astfel întâmpla lucruri mai neplăcute decât în acea seară de vineri 14... Dar cum să fac să identific mai precis evenimentele care mă înfurie şi cum aş putea lăsa această furie să se elibereze în cantităţi mici, pe măsură ce se acumulează, într-un mod sănătos şi acceptabil social încă nu ştiu...

Ajung seara acasă, mă bag în pat şi nu reuşesc să adorm...

Sâmbătă, după peste 12 ore de stat în pat, mă ridic deşi nu găsisem un motiv serios pentru a face asta. Mănânc şi beau cu o imensă lipsă de chef. După asta, surprinzător, încep să caut informaţii despre o chestie care, la începutul anului, îmi imaginam că-mi poate schimba în bine viaţa. Am terminat căutarea mai informat dar şi tare descurajat... Se pare că nu ai nimic serios de făcut în lumea asta dacă nu eşti dispus (dacă ai...) să cheltui 2000 de Euro sau chiar mai mult... Singura chestie la care mă aşteptam este faptul că, în condiţii financiare favorabile, aş putea face acea schimbare la care mă gândeam abia peste 2 ani...

Am intrat din nou în genul ăla de stare în care începe să îmi pară rău că trăiesc încă... :(