Lansare Lebădă gaură băţ băţ (Folk, frate! 19 ianuarie 2011)

19 ianuarie, primul Folk, frate! pe 2011 începe cu clubul plin (am senzaţia că nu l-am găsit niciodată mai plin ca acum), cu mulţi oameni cunoscuţi, cu lume bună (Alina Manole, spre exemplu), cu o organizare a spaţiului puţin schimbată. Probabil o să-mi trebuiască câteva seri să mă obişnuiesc cu noul Iron City, proaspăt renovat. Oricum, deşi e un pic altfel faţă de Iron City cu care mă obişnuisem eu (spre exemplu scaunele care nu mai sunt din lemn chior, având acum şi îmbrăcăminte textilă, mesele care nu mai sunt lipite de perete, scena luminată de reflectoare mult prea puternice care te ajută să vezi scena dar se pare că-i incomodează pe cântăreţi), după emoţiile din decembrie, e bine că s-a redeschis.

Ajung aproape de ora începerii concertului. Destul de curând Mysha a găsit o formulă de efect, zic eu: Oameni buni, nu v-am mai auzit de trei săptămâni şi mi-era dor să vă aud cântând. Doar atât puteţi? Puţin mai târziu, a dat "vina" pe Johnnie: Dacă nu cântaţi să iasă cum vrea "nebunul" o să repetăm piesa asta până dimineaţă. N-a durat mult până la prima piesă cântată superfain de public, obişnuitul Cântec pentru Bucovina. Parcă s-a auzit mult mai bine decât în alte ocazii. Publicul a mai muncit bine şi la Pseudofabulă şi, poate mai bine decât la oricare alt refren, la Ţi-am luat un in... Au reuşit să ne "dreseze" omuleţii de pe scenă! :))

Printre primele piese, o versiune nouă la Verginica, cu Cristina Andrieş care ne descuraja spunând nu! :D Legat de Cristina, şi de data asta a cântat destul de mult în prima parte a serii. La plecare mi s-a părut că a adresat câte un salut (sub o formă sau alta) tuturor chipurilor cunoscute din public. După ce ajunsese să-şi dorească o şapcă pentru a nu mai fi orbită de proiectoare, mi se pare fain că a mai avut ochii potriviţi şi pentru semiobscuritatea din public.

Johnnie, parcă mai în formă decât de obicei, a repetat bancul cu care începuse săptămâna trecută transmisia de la E- Folk Radio, a identificat în public fata care se dezbrăca de tricou în faţa calculatorului :D, a interpretat din nou bocetul fetei bătrâne (ori este foarte pasionat de fragmentul acesta, ori nu a apucat nimeni să-i spună că nu are cel mai fericit stil de a-l interpreta, după cum mă atenţiona cineva de curând), s-a jucat cu vorbele şi cu privirile ajungând să creze efecte interesante în comunicarea cu Cristina şi Mysha.

Teddy a avut şi el felia de spectacol făcând şi o confuzie îndreptată ulterior. A amintit de Cristi Paţurcă (aflasem şi eu de pe Metalhead că a murit marţi seară şi am regretat că nu am ajuns la acel concert din El Primer Comandante ţinut cu ceva vreme în urmă) şi a anunţat un cântec de-al lui Paţurcă după care a cântat, surprinzător, Anotimpurile lui Vali Sterian. A precizat la final că este piesa lui Vali. Dată fiind relaţia dintre Vali Sterian şi Cristi Paţurcă, cred că este de înţeles confuzia. :) Tot Teddy a încercat să se împrietenească cu instrumentul lui Fram dar, cel puţin aseară, a renunţat la idee destul de repede.

La plecarea mea era în derulare partea de concert la care-şi aducea şi Vlad contribuţia. Înainte s-a făcut auzită o voce feminină bună pe care nu-mi amintesc să o mai fi auzit în Iron sau în altă parte.

La aniversarea de 3 ani a clubului au trecut pe aici într-o scurtă vizită sau pentru o mai lungă staţionare cam toate persoanele importante pe care le cunosc printre organizatorii de concerte: Edy, Eugen, Mariana. Dintre artişti (pe lângă cei care au urcat şi pe scenă dintre care nu l-am pomenit până acum pe Dan Vasilescu), i-am mai remarcat, alături de deja pomenita Alina Manole, pe Puiu Creţu şi, pentru scurt timp, pe Ovidiu Mihăilescu.

Am descoperit aseară o metodă prin care serile în Iron City pot deveni mai plăcute. Se începe seara cu o bere consumată faţă în faţă cu scena, în zona barului. Se continuă cu o scurtă ieşire la suprafaţă (pentru a face câţiva paşi, pentru aerisire, pentru aşezarea berii) după care se revine în club, se stă undeva pe culoarul fără vedere la scenă, se aşteaptă momentul potrivit pentru cea de-a doua bere după care se încearcă rămânerea în zona barului. Aşa am petrecut miercuri seară şi n-am avut a mă plânge nici de excesul de fum, nici de berea care nu-mi pică bine la stomac, nici de aglomeraţie sau cine ştie ce altceva. Parcă nici somn nu mi-a mai fost ca altădată... În tot acest "ritual" a avut loc şi cumpărarea CD-ului proaspăt lansat, Lebădă gaură băţ băţ pe numele lui. Nu am apucat să-l ascult dar, dacă diseară mă voi considera prea obosit pentru o nouă seară în Iron City, îl ascult până la finalul zilei.

Strecurată printre toate a existat şi o scurtă conversaţie care, pe moment, m-a băgat într-o ceaţă destul de densă. Totuşi, ceva mai târziu îmi aminteam de ce scrisesem în decembrie şi, mai târziu decât mi-ar fi plăcut, am înţeles despre ce era vorba în propoziţie.

-Eu nu am făcut revoluţie
-Nici eu. Şi dacă e să ne luăm după unele voci, nu a făcut nimeni revoluţie pe aici
-Nu eşti tu sufletologie?
-Ba da
-Eu sunt Bianca...

Rămân blocat, îmi dau seama că reţinusem doar vorbele lui Mysha fără să reţin şi chipul fetei, îmi dau seama că revoluţia despre care vorbea Ioana era doar o revoluţie a spiritului sau pur şi simplu un gest fain care să arate că Folk, frate! poate exista chiar şi în perioadele de criză.

În ultimele zile m-am tot gândit la sufletologie ca brand. Ei bine, este a doua persoană care mă reţine după numele blogului şi treaba asta este posibil să spună câte ceva... Nu ar fi de mirare ca zilele următoare să public un text cu titlul sufletologia ca brand.

Dacă mai amintesc şi frânturile de conversaţie strecurate către urechile mele printre textele folk, vorbe despre o ea sarcastică (nu ştiu de ce am senzaţia că am mai auzit despre ea dar încă nu m-am lămurit dacă e sarcastică sau altfel) şi despre nişte ei care vor să urce curând Valea Coştilei, tabloul serii devine aproape complet.

Aproape de 2 noaptea ies afară şi mă las agăţat de un taxi. Peste 15 minute eram deja acasă. Călătorisem cu taxiul care, ceva mai devreme, o dusese acasă şi pe mama lui Mysha. A rezultat de aici o discuţie plăcută despre Folk, frate!, despre nopţile bucureştene, despre spectatori şi artişti. Mi-am amintit cum în urmă cu câteva luni un alt taximetrist îmi spunea că, joi dimineaţă, l-a dus de multe ori acasă pe patronul Iron City. Coincidenţe...