miercuri, 9 februarie 2011

Săptămâni agitate...

Este aproape de final o săptămână parcă un pic mai liniştită dintr-un şir de 3 săptămâni cu nivelul de agitaţie peste medie.

Întâi am avut parte de o deranjantă răceală care m-a scos din circuitul social pentru o vreme (voi reveni curând, cel târziu lunea viitoare la concertul Ţapinarilor dacă nu chiar mâine la concertul lui Ovidiu Mihăilescu). Când răceala mea a dat înapoi până la un nivel tolerabil au apărut probleme de acelaşi tip la altcineva în familie, câteva zile mai târziu s-a trecut de la of, răceala! la of, stomacul! De aici ceva agitaţie nestandard printre ceaiuri, brânzeturi, grătare, felii de pâine prăjită, imprimante, gânduri pesimiste, planuri de călătorie date peste cap etc...

Printre toate astea am avut vreme şi pentru răsfoirea unor vechi tratate de geografie sentimentală în care am găsit o teorie interesantă...

Zici tu că, revenind într-o lume pe care nu ai mai frecventat-o de aproximativ un an, apropii momentul în care o vei revedea pe ea dar... cred că te înşeli. La cum stau acum lucrurile, deşi probabil nu te-ar evita dacă s-ar potrivi să vă întâlniţi, se pare că nici nu mai are dorinţa de a te regăsi. Prin urmare, poţi păstra relaţia amicală cu ea dar pare nerealist să speri la mai mult. Ai numit-o cu câteva luni în urmă Ileana Cosânzeana dar lipsa răspunsului ei pare să sugereze că nu te doreşte pe post de Făt Frumos. Poţi contoriza un nou eşec dar... poţi să te şi bucuri pentru faptul că de data asta conştientizarea eşecului nu-ţi blochează activitatea pe toate celelalte planuri ale vieţii. Şi dacă, întâmplător, viitorul va demonstra că ea este pentru tine iar tu eşti pentru ea, cu atât mai bine.

Dincolo de geografia sentimentală, cred că am devenit suficient de pragmatic încât să dedic o bună parte din timpul liber unui plan care, deşi la început era destul de vag, pare să devină din zi în zi mai clar. Momentan nu sunt decât trei oameni care ştiu ce intenţionez, asta dacă exclud membrii familiei care nu ştiu în ce măsură înţeleg ce am de făcut dar cel puţin ştiu că vreau să fac ceva. Mi-ar plăcea ca la finalul anului să pot anunţa că renunţările din ultimele luni au avut rezultatul la care speram.

În felul acesta îmi asum cu mai multă uşurinţă un an în care este puţin probabil să călătoresc, să am un concediu relaxat, să fac cine ştie ce dorită achiziţie.

Probabil îmi voi asuma cu egală uşurinţă şi un nou an în care pare puţin probabil să pornesc o relaţie. În definitiv a avea sau a nu avea o relaţie depinde în procent de 50 % de ea, deja cunoscută sau încă necunoscută.

În schimb, îndeplinirea planului meu pragmatic depinde în foarte mare măsură de mine, de consecvenţa mea, de atenţia mea, de dorinţa şi puterea mea de muncă. Iar dacă acest plan iese bine, colateral, nu este imposibil să apară şi vreun succes sentimental. Dar perspectiva acestui posibil- imposibil succes sentimental sper să nu schimbe cu nimic decizia mea de a urma acel drum pragmatic.

Printre toate astea se strecoară, aproape nebăgată în seamă, o informaţie despre decesul unei persoane cu care, întâmplător, am interacţionat cândva. Ei bine, dacă pentru mine informaţia a fost aproape uitată în câteva minute, în alte minţi informaţia a fost primită cu profund regret, de parcă ar fi fost vorba de cine ştie ce persoană apropiată. Sunt şi eu de părere că este regretabil decesul unei persoane cu care se putea lucra cu plăcere dar de aici până la a transforma incidentul într-o tragedie personală pare să existe o distanţă ca de la tristeţe la tulburare de ataşament. Asta aşa, ca să mai vorbească şi psihologul din mine din când în când! :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu