Ce viaţă frumoasă! Sunt sătul de profesioniştii din jurul meu! Şi, desigur, dacă e să mă orientez după părerile lor, ar trebui să caut un săpun de lux şi o sfoară (vorba celor de la Omul cu şobolani) şi să mă spânzur de camera de supraveghere ca să existe o dovadă a faptului că la job am venit, de la job mi se trage pieirea...
După ce-i reproşez unui tip (am mai vorbit despre el aici dar... acum mi-e greu să cred că a fost atunci în stare să poarte o discuţie cât de cât cu cap şi coadă) că nu-mi oferă toate informaţiile necesare pentru a-i rezolva problema pentru care venise, el se miră că mă supăr. În câteva clipe discuţia a degenerat într-un mic scandal. Deşi ar putea spune cineva că sunt subiectiv, sunt de părere că dreptatea era în foarte mare măsură de partea mea. De ce? În primul rând datorită problemei iniţiale în legătură cu care el fusese neatent ca să nu zic chiar răuvoitor sau prost.
În al doilea rând, omul a încercat să folosească în defavoarea mea un argument care era mai defect decât argumentul iniţial. Zice el cu reproş: Asta-i drept mulţumire că ţi-am încărcat cartuşul... Aici m-a înfuriat! De ce? Pentru că, aşa cum i-am spus şi lui, nu-mi făcuse mie niciun serviciu, măreaţa sa faptă fiind de ajutor firmei, departamentului, şefului nostru comun care de altfel îi şi spusese ce are de făcut.
N-ar merită să-l fac de rahat oferindu-i, cu martori, banii reprezentând contravaloarea serviciului pe care afirmă că mi l-a făcut?
După ce a ajuns la concluzia că eu exagerez (şi fie vorba între noi nu exageram decât prin faptul că-mi oboseam corzile vocale răstindu-mă la el folosind cuvinte decente când aş fi putut să-l potolesc repede printr-o trimitere la origini) i-am spus că poate să mă reclame dacă nu-i convine ceva. El se dă cel mai simpatic dintre pământeni şi afirmă că nu-i genul de om care să reclame. Ei bine, deşi în timpul discuţiei nu mi-am amintit asta, acum îmi amintesc cum s-a făcut de rahat reclamându-mă acum câţiva ani sus, pentru o vină la fel de închipuită ca cea de azi. Dar să trecem peste trecut...
Când sugerează că o să plătesc pentru felul în care vorbesc cu el l-am întrebat direct: Ce o să faci? O să mă baţi??? El răspunde sugerând că vorbele mele reprezintă ameninţări. L-am întrebat dacă ştie ce e aia o ameninţare iar el.... mi-a sugerat într-un mod scârbos să-mi fac un control...
Spre final a afirmat că nu mă va mai saluta de acum încolo. Hei! Vă rog frumos să-mi aduceţi aminte să plâng când va trece pe lângă mine fără să mă salute! :)) Ca să vadă câtă "suferinţă" îmi provoacă orgoliul unui dobitoc... Fie vorba între noi, m-aş bucura să nu-i mai aud glasul pentru o vreme. M-aş bucura şi mai mult dacă acest geniu neînţeles îşi va găsi un alt job şi va abandona corabia pe care încă locuiesc eu 40 de ore pe săptămână.
Ei bine, aduc acum în discuţie un aspect legat de faptul că, de câţiva ani, mă simt foarte nedreptăţit. Omul se referea cu siguranţă la un consult psihologic sau psihiatric. Fie vorba între noi, nici nu mă miră pentru că bolnavul psihic pare să aibă o tendinţă puternică de a-i găsi pe ceilalţi din jurul său bolnavi care trebuiesc controlaţi, trataţi, izolaţi...
Am fost întrebat acum ceva timp cum de nu am înebunit verificând tone de documente pe baza cărora urma să emită recomandări şi să tragă concluzii un auditor. Am muncit atunci ca sclavul şi drept mulţumire am primit, cu două săptămâni mai târziu decât mi se promisese, o primă "imensă" reprezentând mai puţin de 10 % din salariul meu. După 2 luni în care nu-mi imaginez cum am reuşit să-mi menţin furia la un nivel tolerabil meritam un astfel de tratament "regesc", nu-i aşa? Îl apucasem pe Dumnezeu de picior! Aveam în cont o avere...
Ei bine, am supravieţuit acelei perioade şi altor perioade în care diverşi nemernici mi-au făcut zile negre datorită efortului relativ constant pe care-l fac de aproape 2 ani, de când am revenit la psihoterapie. Am cheltuit timp, bani, convingeri, principii pentru a ajunge să convieţuiesc relativ paşnic cu o grămadă de dobitoci cu care sunt obligat să interacţionez. Şi mă-ntreb uneori dacă procedând astfel am câştigat mai mult eu sau au câştigat din eforturile mele mai degrabă cei din jur. Mă mai întreb dacă e drept ca eu să renunţ la o grămadă de lucruri pentru ca ei să fie mai puţin deranjaţi de comportamentul meu care, fie vorba între noi, nu era constant nepotrivit.
Revenind la omul cu care începusem povestea, mă-ntreb dacă ar fi fost în stare să facă eforturile care le fac eu sau este atât de convins că, vorba lui Emeric Imre, nu-i nicio problemă, toate-s foarte bune cu el încât, deşi eu voi mai face paşi către un stil de comunicare mai bun, cu el nu voi putea comunica eficient niciodată. Şi da, mă simt jignit de sugestia lui cum că aş fii nebun. Dacă el spune chestia asta deşi nu pare să aibă nici cea mai vagă idee despre psihologie sau psihoterapie mă întreb câţi tonţi care să procedeze ca el voi mai fi nevoit să suport în jur.
Oare chiar e bine să-mi optimizez stilul de comunicare sau era mai eficient să-i fi aruncat un capsator în cap sau să-l fi trimis politicos înapoi în gaura neagră din care a ieşit acum vreo 25 de ani?
Mi se pare trist că oameni ca el fac regula jocului, au neveste, copii, maşini, joburi bine plătite şi câte altele... În timp ce eu am... poate-mi spune cineva ce am atât de extraordinar încât să fie jenant că mă plâng.
Îmi vine să-ţi vomit pe creştet, domnule Vitan!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu