-Ssssst! Vorbiţi în şoaptă că sunt examene!
Nu odată am fost nemulţumit să aud aşa ceva. Cu cât cobor mai mult în trecut cu atât creşte nivelul nemulţumirii mele. Comentam de obicei cu astfel de ocazii despre greşelile care au dus la o astfel de vecinătate şi-mi exprimam nemulţumirea faţă de intenţia de a transforma zona într-un "sanatoriu".
Acum în schimb am constatat (plăcută constatare, ce-i drept) că pot glumi pe tema asta. Reacţia mea de azi poate fi descrisă cam aşa:
Stând în picioare, mă ridic pe vârfuri, pun un deget la gură, mâna cealaltă o las în jos cu palma orientată astfel încât să sugereze că sunt gata să iau de mână pe cineva şi comentez în şoaptă dar suficient de tare încât să fiu auzit de colegii din imediata apropiere: pe vârfuri, de mânuţă doi câte doi, ca la şcoală!
Toată faza asta zâmbesc. :)
Cum am ajuns să accept într-o oarecare măsură nevoia de linişte a acelui departament? Cred că am o explicaţie rezonabilă pentru asta dar nu am niciun chef să o scriu. :)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu