Voi cum aţi păscut?

În primul rând precizez că mă simt mai liniştit după ce am aflat că nu sunt singurul individ de pe lumea asta care a pierdut undeva în negura timpului senzaţia de Paşte. Mulţumesc, Mi!

În al doilea rând menţionez că zilele trecute am considerat că am în primul rând 3 zile libere.

Şi acum să batem câmpii despre cum am păscut eu...

JOI

Sunt provocat la o discuţie pe teme religioase. Accept aproape total lipsit de chef. Ca dovadă faptul că după câteva cuvinte serioase (nu pot să neg faptul că în altă perioadă a vieţii mă pasiona într-o oarecare măsură fenomenul, citeam cărţi, ascultam cuvintele unui preot sau cuvintele bunicii; din perioada asta am rămas cu ceva informaţii dar între timp m-am lămurit că acestea nu-mi folosesc la nimic) strecuram şi o înjurătură tematică.

VINERI

Stau la birou până la finalul programului. Teoretic puteam împrumuta nişte chei pentru a pleca mai devreme dar pentru câteva zeci de minute nu merita să mă complic. Am ales să plec ultimul pentru că... Stai liniştită că nu te încuiam în firmă! Şi dacă te încuiam nu te lăsam singură...

SÂMBĂTĂ

Mă trezesc devreme, îmi bag ceva cofeină în venă apoi mă apuc de învăţat. Peste câteva ore în care mi-am dat seama că învăţatul cere hrană (simţeam nevoia să ronţăi ceva în timp ce citeam) m-am oprit să mănânc. După ce-am mâncat s-a dus dracu starea de bine. M-am băgat în pat. Curând am simţit că mâncarea dădea semne că ar vrea să iasă pe unde intrase. Am încercat să omor cu nişte suc gustul rău dar s-a dovedit o alegere proastă. Senzaţia de vomă era deja mai intensă aşa că, ceva mai târziu, după ore de chin, am întrebat specialistul în maţe ce pot face. Mi-a dat un dicarbocalm. Situaţia s-a ameliorat aşa că mai târziu m-am dat cu greu jos din pat şi am băut nişte apă plată pe care apoi am combinat-o şi cu o vitamină efervescentă. Am adormit la loc, m-am mai trezit de câteva ori panicat de secreţia gastrică pe care o simţeam aproape să erupă din gură. De fiecare dată îmi propuneam să dorm mai departe cu faţa în sus dar capul mai pica pe-o parte iar secreţia îşi făcea de cap iar. Aşa a trecut noaptea.

DUMINICĂ

Mă trezesc într-o stare mult mai bună decât mă aşteptam. Daniel face ceai cu multă sunătoare, mănânc puţin, beau apoi ne pregătim de o plimbare pe bicle. Ieşim la Cernica.

După 7 km de la plecarea de acasă, deja în pădure, într-o porţiune cu şleauri pe care Daniel a traversat-o, îmi proiectez şi eu acelaşi gest. Nu apuc bine să sucesc ghidonul spre stânga că mă trezesc cu bicicleta inertă sub mine. O privesc atent şi constat că legătura strânsă dintre ghidon şi roată devenise foarte firavă. Strig şi întreb de imbus. Ca niciodată, Daniel nu luase sculele la el. Căscăm ochii pe drum, nu vedem niciun biciclist, constatăm că imbusul (care s-a desfăcut singur deşi părea imposibil să se întâmple aşa) nu merge strâns doar cu mâna aşa că ne trezim fără prea multe opţiuni. O variantă era să merg pe lângă bicicletă până acasă, cu roata bălăngănindu-se în ce direcţie dorea iar cealaltă era să se întoarcă Daniel după scule urmând să revină să mă depaneze. Alege varianta a doua, îmi lasă apă şi ceva dulciuri ca să-mi ţină de urât apoi, pentru aproximativ o oră, dispare. Îmi rezem bicicleta într-un mal de pământ, mă aşez pe nişte frunze uscate dintre care am avut grijă să elimin beţele, aştept, mănânc, beau, mă bucur de vremea bună care făcea situaţia mai suportabilă. Citesc nişte sms-uri, scriu la rândul meu câteva. Mi se răspunde: e bine că eşti bine.

Se întoarce Daniel, constată din nou că e incredibil ce se întâmplase, strânge imbusul, se plimbă puţin să verifice dacă există probleme majore cu direcţia, constată un joc suspect despre care nu ştia încă de unde provine. Totuşi, trage concluzia că pot merge relativ fără griji până acasă. Ne dăm seama că situaţia ar fi fost mult mai periculoasă dacă m-ar fi lăsat direcţia pe şosea, eventual în mijlocul unei intersecţii.

Ieşim în DN3 şi mergem spre casă. Pe drum o dubă a poliţiei rutiere întoarce. După regulament puteam să-mi continui drumul pentru că aveam prioritate. Totuşi, mergând pe principiul pomenit undeva de vulpoi, am frânat şi... am constatat că duba poliţiei a întors atât de larg încât a atins bordura aproape de care aveam eu dreptul să merg. Dacă-mi continuam drumul probabil aş fi fost lovit de acel şofer genial, şi poliţist pe deasupra. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu se pare că am ghinion şi mă lovesc de incompetenţi destul de des...

Aproape de bloc sunt aşteptat şi întrebat dacă merg şi eu la Cristi. Aleg să merg, cu atât mai mult cu cât părea ocazia potrivită pentru o examinare a bicicletei. În câteva minute ajungem la Cristi. Ne salutăm pe placul meu, nesărbătoreşte. Salut şi căţeluşa pensionară care, deşi nu mă văzuse de ceva vreme, părea să mă ţină minte. Restabilim relaţia obişnuită (în care eu o mângăi, o trag de coadă sau de urechi, o alerg) după ce îi iau în palmă o labă din faţă şi mă recomand. Maria era concentrată să se dea în leagăn aşa că mergem în capătul curţii s-o salutăm şi pe ea. Bucuroşi de revedere, ca de obicei. :)

Mâncăm, bem după care... mă confiscă Maria. Ne agităm prin curte, ne jucăm pe calculator, bârfim un pic despre ai mei părinţi...

-Dacă nu ştiu să aibă grijă de ei, cum v-au crescut pe voi?
-Tu ştii cum se face pâinea? Cu făină, apă şi drojdie? Aşa ne-au crescut şi pe noi, au pus multă drojdie.

Se lăsase deja frig, se făcuse aproape beznă, ne pregătim de plecare. Între timp bicicleta fusese verificată într-o oarecare măsură, rămăsese să o verifice mai pe îndelete cu următoarea ocazie. Urcăm în şei şi pornim. Stomacul meu făcea bolboroace... Peste câteva minute se revoltă atât de tare încât sunt obligat să opresc brusc pentru a nu vomita din mers. După sâmbăta în care mâncasem puţin, după duminica în care mâncasem mai mult şi ţopăisem cât pentru o viaţă nu-i de mirare că s-a întâmplat aşa. Ajung acasă într-o stare suficient de bună. Urmează somn. Dorm mai bine ca noaptea trecută.

LUNI

Mă trezesc, mă bărbieresc (nu mai făcusem asta de-o veşnicie) apoi cedez locul în baie bătrânilor care urmau să plece la rândul lor la ce a mai rămas din întâlnirea de familie. Mă anunţ şi eu mai târziu la service-ul sau la cimitirul de biciclete. Ajung, iar joacă, iar tras căţel de urechi, iar mâncat şi băut. După 6 ani revăd omul care se amuza pe seama GPS-ului pe care-l cumpărasem în 2005. Genul de om cu care e uşor să discuţi. Nu m-am mirat deloc să constat că soţia lui este la fel de deschisă în comunicare. Existând mai multe elemente care mă atrăgeau, m-am lăsat mai greu confiscat de Maria. Până la urmă i-am promis că termin paharul de bere, mai pun unul şi-l beau în casă unde urma să ne jucăm iar pe calculator. A aşteptat să termin berea, a aşteptat să umplu din nou paharul apoi a plecat în casă cu paharul ei şi al meu. Am urmat-o. :)

Mai târziu revenim la aer, ne mai jucăm, ne mai dăm în leagăn apoi ne retragem. Suntem conduşi o parte din drum. În câteva minute eram acasă.

Despre bicicletă aflasem că nu-i într-o formă prea bună şi că e de preferat să nu mai umblu cu ea până nu e verificată mai serios în căutarea pieselor care provoacă acea periculoasă slăbire de imbus. Mi se spune că nu rămân fără biclă dar că aproape sigur voi reveni la furca fixă cu care aceasta fusese dotată din fabrică. Trist! :( Şi nici nu prea mai am încredere în bicicletă după faza de sâmbătă. Ar fi cazul să mă gândesc la una nouă fără păreri de rău faţă de cheltuielile făcute în încercarea de a o resuscita pe cea veche. Ultima investiţie o făcusem în roata pe spate (65 lei) după ce, în iarnă, îi schimbasem frânele. Totuşi, pentru bicicleta pe care mi-ar plăcea s-o pot cumpăra, mi-e aproape imposibil să strâng bani având în vedere că am şi alte lucruri, mult mai importante, de făcut. În condiţiile astea nu pot decât să am răbdare până la verdictele mecanicilor după care, în caz de verdict favorabil, rămâne de văzut dacă voi mai avea încredere în bicicletă. Cam greu să mai ai încredere într-o bicicletă după ce te-a lăsat într-un mod incredibil direcţia...

Acasă aduc în discuţie un subiect tratat imprudent de alpinistul casei: ce dobândă la depozit oferă banca Matterhorn? Nu am dreptul să impun altora ce decizie să ia dar consider că am măcar dreptul să-mi spun părerea atunci când cineva apropiat este tentat să facă o mişcare mai puţin fericită. Când vine vorba de bani încerc să mă ghidez după proverbul ăla cu întinsul cât ţi-e plapuma. Poate greşesc şi eu într-o oarecare măsură procedând astfel dar nici să mă împrumut pentru un moft nu mi s-ar părea o acţiune utilă.