Mi-e scârbă! Mi-e foarte scârbă!

-Ce aţi făcut? V-aţi amânat un pic plecarea?
-Plecăm mâine, pisicul nu mai vrea să se vindece...

Deci pentru o alarmă falsă de genul acesta a trebuit să mă sucesc eu în pat, cu lumina aprinsă, până spre două noaptea... Erau atât de importante o pisică şi nişte pietre încât nu conta cât mă deranjează pe mine agitaţia...

Iubeşte-ţi familia iar ea te va călca în picioare! Frumos, domnule! Foarte frumos!

Peste toate astea, de parcă l-ar fi interesat, după nu ştiu câte zile în care putea să vadă urme de sânge pe ciorapul meu, se trezeşte întrebând ce am păţit la deget... Mi l-am tăiat cu drujba, ce să păţesc! Asta trebuia să-i spun...

Oricum nu cred că m-ar fi ales pe mine în dauna pisicului şi a pietrelor pe care urma să le urce, situaţie în care cred că am ales bine să îi răspund cu o porţie de muţenie.