Pe zi ce trece mai scârbit...

...mai furios...
...mai lipsit de poftă de viaţă...

Spune-mi ce dobitoci ai în preajmă şi o să-ţi spun dacă iubeşti sau nu oamenii. După teoria asta am ajuns să-mi răspund într-o oarecare măsură de ce mi-a dispărut aproape de tot cheful de conversaţie, de scris (e-mail, blog, sms), de întâlnit oameni.

Duminică dimineaţă, în timp ce mă căcam, aud telefonul sunând. Îmi spun că mă pot uita când ies să văd cine m-a căutat. Ţeapă! Şterge-te la cur cu gândul! Telefonul sună din nou. Luuuuung. Şi din nou... Şi din nou... Deja nervos, ies exact când telefonul suna a cincea oară. Până să-l iau în mână se opreşte din sunat. Furios, verific cine era (aveam şi multe variante din care să ghicesc, Daniel, Daniel sau... Daniel) îl închid! Şi atunci... MINUNE! Sună fixul iar mama, cu eternul ei comportament de sclav PROST, mă cheamă: Dănuţ! Cristinel! Adi, vino la telefon. Căcat, oare cum naiba mă cheamă? Dacă mama nu ştie cum mă cheamă încep să am şi eu îndoieli. Data viitoare când o să fie nevoie să mă prezint o să scot buletinul să verific.

Îi strig că nu vin dar ea insistă. Merg la telefon şi închid. Mama protestează şi mă ceartă că nu vreau să vorbesc cu fraţii mei. Deci sunt rău. Deci să-mi fie ruşine. Deci de ce dracu` mă mai primeşte în casă? Să-mi cer scuze că exist? Totuşi, la cât a "plantat" bătrânul în alte "cuiburi", e chiar imposibil ca ei să-i fi fost băgat pe gât vreun copil născut de alta? E serioasă treaba dar chiar m-am gândit ieri la asta. Şi nu obişnuiesc să mă uit nici la desene animate, nici la filme...

Deci da, cu cel mare nu am ce să vorbesc pentru că singurul subiect care m-ar interesa pe moment nu cred că îl poate susţine suficient de convingător încât să-mi fie de folos. Amănunte aici şi aici. Şi paguba în situaţia asta, cel puţin pe moment, este a mea pentru că în primul rând eu am de suferit.

Iar cel mic s-a obişnuit să mă sune de fiecare dată când are nevoie de vreo informaţie, el fiind plecat pe munte. Ei bine, m-am săturat! De cele mai multe ori i-am răspuns şi am încercat să-l ajut. Acum... am simţit nevoia să pun ordine în lucruri aşa că l-am cadorisit cu un sms:

"Aş prefera să nu mă mai suni de pe munte. Găseşte-ţi pe altcineva care să-ţi ofere informaţii când eşti plecat!"

Probabil a contat foarte mult faptul că, în ultima mea tură, nu mi-a răspuns la sms-ul în care ceream o prognoză. Nu am nimic împotrivă să dau o mână de ajutor în diverse situaţii dar tare mi-ar plăcea să mi se răspundă la fel când la rândul meu am nevoie de ajutor.

Atmosfera acasă era tensionată. Deşi aveam de gând să mănânc înainte de a pleca am ales să plec nemâncat pentru că aş fi suportat greu încă câteva minute lângă cea care s-a grăbit să mă critice fără să argumenteze chestia asta.

Mă opresc la o patiserie, mănânc ceva, îmi iau de la un chioşc bidonul de suc şi, culmea contradicţiei, după ce-mi găsesc cu greu loc pe iarbă (ori era prea aglomerat, ori era mizerie, ori umbră, ori aveam o nedefinită senzaţie neplăcută), la o temperatură care urca către 40 de grade, continui să citesc cartea despre K2 la terminarea căreia sper să pun şi de-o recenzie.

Citesc cu noduri, nu-mi găsesc liniştea, mă gândesc că Daniel a fost la rândul lui enervat de reacţia mea (deşi, dată fiind insistenţa lui, consider că aveam şi eu ceva dreptate, la fel cum aveam şi anul trecut când m-a tocat cu telefoane când avea nevoie de numărul unui salvamontist din Herculane, număr care, fireşte, nu l-am găsit în telefonul pe care mi-l indicase, găsindu-l mai greu, printr-un inspirat googlesearch) şi, ştiindu-l că cedează nervos destul de uşor, mă întreb dacă era într-un loc sigur sau, sub influenţa furiei, îşi riscă viaţa neglijând cine ştie ce aspect banal, pe o vale sau creastă nemarcată. Furie şi îngrijorare. Seara, când a ajuns acasă, rămăsese doar scârba.

Ajung acasă...

-Ce-i asta, femeie?
-E sacul mic.
-Şi nu puteai să spui că ţi s-au terminat sacii de gunoi? Îmi reproşezi mie că nu vorbesc...

Cu o seară în urmă, aud în somn o chestie: Dacă întreabă de ce n-am răspuns îi spunem că am fost plecaţi. De aici apare o teorie: dacă se aşteptau să fie luaţi la întrebări înseamnă că le sunase telefonul iar ei nu răspunseseră.

Se pare că am avut de la cine învăţa evitarea comunicării. Părinţii, deşi nu conştientizasem asta până ieri, sunt experţi în evitarea comunicării.

Pentru că era musai ca viaţa să se continue cu mizerii, pentru a nu ştiu câta oară, neanunţat, m-am trezit singur în birou. Probabil a fătat din nou scroafa iar acum îşi alăptează purceii. Nu ştiu nimic, nimeni nu m-a anunţat, nici măcar în treacăt, că iubita mea colegă de birou a lipsit azi din cauza x sau y. Continuare la textul de aici...

Dacă adaug şi că sâmbătă mi-am dat seama că măseaua reparată provizoriu anul trecut este acum numai bună de scos, dat fiind că s-a fisurat, o parte din ea mişcându-se, pot spune fără teama că aş greşi că am o viaţă "MINUNATĂ"...