Dacă o vezi la fix înseamnă că NU te iubeşte

Peste noapte, câteva ore de insomnie... Gânduri peste gânduri, o idee care părea genială şi pe care am aruncat-o până la urmă la coş. Ce rost are să-i cer să-mi povestească la ce mă pot aştepta?

Peste zi primesc o veste care mă lasă aproape indiferent. Cred că mi-am găsit de muncă, aud. Cred că mi-a ajuns odihna... Deci da, odihnă a fost asta... Poţi să pleci, oricum reprezinţi omul cu care am colaborat cel mai prost în cei deja peste 12 ani de Computerland...

Seara casc ochii un pic pe carpaţi după care plec spre casă. La Victoriei, la 19:00, ceasul rău pisica 13... o văd iar... Depăşesc dar rămân totuşi la 10 m de ea, deşi n-o mai vedeam în aglomeraţie. Las baltă cartea (poate apuc în viaţa asta să scriu un pic şi despre cum am ajuns să merg pe Dale), la staţia ei o caut cu privirea s-o văd trecând prin faţa mea, n-o văd, intru în panică şi cobor. Studiez atent chipurile care veneau pe peron, nimic... Oare mi s-a părut? Pentru orice eventualitate, hai după ea!

O văd din nou, o las să se îndepărteze pentru că-mi dau seama că nu mai am curaj s-o abordez. Sunt la un pas să plâng privind-o cum traversează atât de cunoscuta intersecţie. Mă retrag din calea trecătorilor şi privesc foarte trist şi panicat în urma ei. Eu care nu sesizam de obicei manifestări somatice prea clare am sesizat acum că respiraţia mi-o ia razna, reuşind să respir cu oarecare dificultate. O neplăcută stare de agitaţie nu-mi dădea pace. Deşi avea un avans de cel puţin 200 m pornesc pe urma ei aproape alergând. Dispare în stânga, ajung şi eu la intersecţie şi-mi dau seama că ea nu mergea înainte pe acolo. Privesc lung şi o revăd. Deci şi-a schimbat din nou obiceiurile...

Mai privesc un pic şi sesizez că e cu cineva. Şi de aici... m-am simţit de tot demolat. Până la un punct îi intuiesc traseul. Cuvintele refuzau deja să-mi mai iasă din gură aşa că orice încercare de a îi vorbi părea sortită eşecului. Am privit mut în urma ei până a dispărut iar. Trec pe strada ei gândindu-mă că, după pauza la magazin, mă pot trezi că dau nas în nas cu ea. Mă întorc. Apare. Împreună cu acea persoană pe care am ocazia s-o privesc de la vreo 10 m. O ştiu, am mai văzut perechea asta cel puţin odată. Doi oameni pe care cred că-i urăsc... Parcă ne calculăm fiecare mişcările astfel încât să ne putem controla vizual dar să nu fim apropiaţi fizic. Aşa cum mă obişnuise dealtfel...

Mă trezesc regretând că nu am avut puterea s-o abandonez când mă prinsesem că lucrurile nu vor merge bine cu ea iar ea era singură şi părea să sufere din cauza asta. De două ori m-a convins să n-o las baltă... Am fost cel mai prost tip din oraşul acesta... De fapt încă sunt...

Mă trezesc gândindu-mă că era corect să rămânem amândoi singuri. Că e total nedrept ca ea să fie iubită iar eu să fiu al nimănui.

Odată în plus mi-am dat seama că nu am pentru ce să trăiesc...

Doborât de gânduri şi de imaginea proaspăt văzută merg pe jos câţiva kilometri până acasă. Cred că dacă aş fi văzut şi un mic zâmbet pe faţa ei m-aş fi înfuriat fantastic... Dar chiar şi aşa ştiu sigur că este mult mai fericită decât mine. Iar asta este de o mie de ori NEDREPT!

:((