Renunţări

Am constatat în ultimii ani că pot renunţa la multe lucruri la care eram convins că nu o să pot niciodată renunţa nici măcar pentru perioade scurte de timp, perioade de ordinul lunilor să zicem.

Ei bine, constat că nu s-a prăbuşit cerul pe mine dacă am renunţat pentru minim 3 luni la:

-munte
-concerte
-bicicletă
-mare
-ieşiri cu cunoştinţe, amici sau eventuali prieteni
-later edit: fotografie

Acum sunt pus în situaţia de a afla cât timp mă pot lipsi de calculator acasă. Şi, gândind în termeni gen profit- pierdere, cred că, pe cât de mult îmi doream în altă perioadă a vieţii să am acces la calculator (iniţial) şi să am un calculator acasă (ceva mai târziu) pe atât de uşor mi-ar fi acum să renunţ la el. În definitiv, dacă îmi asum pierderea unor date personale (în special legate de psihoterapie), atunci mi-e simplu să uit că aparatul e acum defect. Constat că, în anii care au trecut de când acasă mă aştepta un calculator pe care aveam drepturi pe care nu le aveam pe cel de la job, acesta mi-a provocat suficient stres încât să depăşească micile satisfacţii pe care le-am avut prin intermediul lui.

Iar acum mă întreb dacă îmi foloseşte la ceva să-mi mai propun să-l repar. În definitiv, dacă este să analizez momentul în care calculatorul a intrat în casa mea (bine, omit aici faptul că nu mă simt nicăieri acasă, din multe motive pe care nu mi-am propus să le dezbat aici), el nu şi-a atins scopul. El era acolo pentru ca mie să-mi fie mai simplu să concep o lucrare de licenţă. Iar acest scop este de mult mort. Odată cu moartea lui am fost pe zi ce trece mai puţin tentat să deschid calculatorul de acasă. Şi atunci?

Viaţa de fapt este în altă parte, nu în acea cutie de tablă în care biţii mişună pe diverse magistrale. Iar faptul că adevărata viaţă este din ce în ce mai departe de ceea ce trăiesc eu mă face să-mi doresc mult mai puţin decât înainte să am calculator acasă, să merg pe munte, să pedalez, să merg la concerte, să mă prefac că am o viaţă.

Toate astea m-au atras atâta timp cât reprezentau fenomene care intermediau accesul meu la o pseudoviaţă reală datorită căreia mai speram că, într-o zi nu foarte îndepărtată, o să trăiesc.

Dar acum, când ştiu că nu o să am niciodată o viaţă, toate celelalte mi se par atât de banale încât mi-e destul de simplu să renunţ la ele.

Într-o viaţă goală de sensuri este simplu să renunţi la elementele care reprezentau doar un fals sens al vieţii.

Şi mail-urile? Cum ţi le verifici? Asta ar putea să mă întrebe cineva... Iar răspunsul e simplu şi, câteodată, dureros. Sunt din ce în ce mai puţine comunicări electronice care-mi trezesc interesul. Din ce în ce mai puţini oameni îmi scriu din ce în ce mai rar. Sunt tentat să scriu pentru din ce în ce mai puţini oameni. În ciuda aparenţei de apartenenţă la diverse grupuri, cu sau fără comunicare virtuală tot singur am rămas.

Şi atunci?