Despre Intermitenţele morţii am cele mai vagi amintiri dar, săpând în memorie, am găsit un câine care simţea când moartea, aşa în vacanţă cum era (sau poate în concediu, am putea să-i spunem chiar concediu prenatal pentru că, la finalul lui, avea să se "nască" un nou mort), îi vizita stăpânul pe care, în ciuda repetatelor încercări, nu reuşea să-l mute dintre vii.
În Eseu despre orbire, pe lângă mulţimea de câini sălbăticiţi care bântuiau pe străzi, apare acel genial câine al lacrimilor care, ca personaj, mi se pare că valorează aproape la fel de mult ca soţia doctorului.
Cât despre Găsit, cu psihologia lui canină, deşi rar mă ataşez de un animal, pot spune că mi-a ofert un mare motiv pentru a afirma că Peştera este cel mai bun roman al lui Saramago pe care l-am citit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu