Operaţiunea muşchiu'

Dacă tot este 2011 anul proiectelor începute şi abandonate, să mai pun unul pe listă. Să-i spunem Operaţiunea muşchiu'...

Fiind "bătut la cap" din diverse părţi (un om de folk, un psiholog, un neam, un coleg de muncă pe care l-am auzit că mai trage din când în când de gantere) am fost nevoit să mă gândesc la o încercare de îmbunătăţire a condiţiei mele fizice şi, teoretic, a aspectului.

Prin urmare, profitând de o zi de sâmbătă relativ liniştită, zi în care începea luna octombrie (luna aniversării mele, un nou început, simboluri, chestii, cel mai cadou e cel pe care ţi-l faci singur pentru că, teoretic, ştii cel mai bine ce-ţi trebuie şi ce-ţi permit resursele să obţii din ce-ţi trebuie), mi-am adus aminte de ganterele de 3 kg pe care, cu multe luni în urmă, Daniel a sugerat să le cumpărăm.

Următorul pas a fost să-mi imaginez câteva exerciţii care pot fi făcute cu ele. Am ajuns la un total de 6 exerciţii, câte trei pentru fiecare tip de priză (pronaţie şi supinaţie, uite că mai ţine omul minte câte ceva din cărţile de culturism pe care se uita în urmă cu mai bine de 10 ani). Dacă-mi forţam imaginaţia cred că mai găseam câteva dar putea să mă descurajeze ideea de a începe cu un număr prea mare de exerciţii. După ce am stabilit exerciţiile m-am gândit la un număr de repetări care să aibă ceva efect pe termen mediu, care să nu-mi mănânce prea mult timp, care să fie uşor de memorat şi pe care să mă simt în stare să-l fac. Am zis că un număr de 10 repetări zilnice este rezonabil pentru început.

Sâmbătă seară, pe 1 octombrie 2011, am început antrenamentul... Nu mi-am dat seama că pot face exerciţiile în acelaşi timp cu ambele mâini aşa că le-am făcut pe rând. Am scos-o cu bine la capăt.

Duminică dimineaţă mănânc, şed un pic apoi pun din nou mâinile pe gantere. Cele 10 repetări/ exerciţiu mi-au fost şi de data asta accesibile. Încurajator...

Duminică seară, deşi nu făcea parte din program decât o porţie pe zi de exerciţii, constat că am prins gustul şi mai fac o porţie. Termin seara un pic obosit, cu o uşoară durere în mâini. Lipsa de antrenament mi s-a părut firesc să-şi spună cuvântul aşa că nu m-am alarmat. În schimb, poate m-am bucurat un pic pentru că uşoara oboseală intuiam că-mi va asigura o adormire rapidă.

Luni, 3 octombrie 2011, prima împiedicare. Ajung acasă de la serviciu. În zilele de serviciu îmi este mult mai greu să mă alimentez cât de cât suficient. Masa, aşa cum se întâmplă destul de des, e deja ocupată. Mă aşez să citesc, mă mai sucesc prin casă, trece timpul, se face 10 seara, în sfârşit îmi vine rândul să mănânc. Eram numai cu exerciţiile în minte. Chiar nu doream să mă-mpiedic după doar 2 zile. Mă gândeam că, după masă, este de preferat să stau o vreme şi apoi să pun mâna pe gantere. Dar ora era deja destul de târzie aşa că, la câteva minute după ce termin masa, încep. Primele 4 exerciţii le suport bine. Al cincilea nu mai reţin dacă l-am repetat sau nu de 10 ori. Ultimul în schimb m-a găsit suficient de obosit încât să mă opresc după 3 repetări. Am adormit cu o mică insatisfacţie... Procentual, stăteam totuşi rezonabil, făcusem cam 70 % din ce-mi propusesem. Mi-ar fi plăcut să ajung şi în a treia zi la 100 % dar, după gândul de renunţare de la începutul serii, parcă secvenţa de înfrângere e mai puţin catastrofală.

Marţi? Sper să merg mai departe. Dacă nu din alt motiv (pentru că, în forul meu interior, nu am mari aşteptări de la seria asta de exerciţii), măcar pentru a-mi demonstra că nu toate minunile ţin doar trei zile, că nu toate planurile se abandonează rapid.

Ei bine, marţi, 4 octombrie, am ajuns acasă, am găsit masa ocupată cu mâncarea unui om care nu era acasă (şi care, de ce nu mă mir?, a ajuns acasă puţin după ora la care am trecut eu spre somn) dar, parcă sesizând absurdul situaţiei (eu nu aveam unde să mănânc, în acelaşi timp nimeni altcineva nu mânca), cineva a mutat acea mâncare într-un colţ astfel încât să mă pot aşeza eu la masă (nu-i prima dată când, acasă, remarc faptul că mai degrabă ne înţelegem din priviri şi gesturi decât din vorbe).

După ce mănânc stau un pic la TV (un documentar simpatic despre felul în care reacţionează omul în spaţiu, despre felul în care, datorită modificării gravitaţiei, orice problemă măruntă devine o mare problemă care se poate rezolva doar printr-o corectă folosire a tehnologiei) apoi îmi fac porţia de 6* 10. Obiectiv îndeplinit 100 % deşi au existat clipe în care mi s-a părut destul de dificil să merg mai departe. Totuşi, la final, mi-am dat seama că nu sunt suficient de obosit aşa că am mai făcut câteva mişcări mult mai puţin organizate dar pe care, în timp, le-aş putea integra în planul de antrenament. Am avut nevoie de vreo 10 minute pentru exerciţii de unde concluzia că lipsa de timp nu ar fi o scuză valabilă în cazul în care aş renunţa cândva la exerciţii.

Să vedem ce o să fac azi, miercuri, a 5-a zi a operaţiunii muşchiu'...

A trecut şi 5 octombrie cu bine. 100 %. Mâncasem pe drum, ajuns acasă am mâncat ceva dulce, m-am odihnit un pic apoi m-am apucat de exerciţii. După al patrulea set am luat cam 2 minute de pauză pentru că mă simţeam destul de obosit. Am revenit în forţă.

6 octombrie, pe la jumătatea zilei am parte de un atac al depresiei. Seara ajung acasă, aştept să termine omul de mâncat şi să-şi facă sandwich-urile pentru muncă (pare de dorit să aibă astfel de preocupări -sandwich-urile pentru următoarea zi de muncă- un om care face efort la muncă şi, în plus, mai are şi necazuri cu stomacul). În sfârşit, termină el, mănânc şi eu apoi îmi fac în proporţie de 100 % exerciţiile. La fel ca ieri, am luat o mică pauză într-un moment în care am simţit că nu este cazul să forţez.

7 octombrie, azi voi ajunge ceva mai târziu acasă deci e posibil să nu mai am chef nici de mâncat, nici de tras de gantere.

Vineri am ajuns acasă mult mai târziu decât mă aşteptam aşa că am spus pa ganterelor. Sâmbătă am ieşit pe afară cam dezbrăcat (m-a prins vremea rea prin sat, vorba lui Tudor Gheorghe) şi m-am ales cu o răceală care m-a făcut să stau pentru a doua seară departe de gantere.

Duminică 9 octombrie, tresărire de orgoliu. Pe parcursul a 90 de minute, făcând pauze după fiecare 10 până la 30 de repetări, am recuperat exerciţiile nefăcute în zilele trecute. Tot răcit eram dar m-am forţat un pic şi, culmea, am reuşit. 6 exerciţii* 30 repetări. Aproape incredibil!

Luni ajung târziu acasă supărat în continuare pe stupidul şi neproductivul mod în care cineva comunică. Mănânc târziu apoi trec direct la somn.

Marţi, ce-o să fie? Bine ar fi să recuperez exerciţiile nefăcute aseară dar tensiunea psihică s-ar putea să mă împiedice. Totuşi, nu mi-ar plăcea să-mi abandonez proiectul atât de repede... :(

Luni 17 octombrie. Proiectul este deja abandonat de o săptămână. Îl percep acum ca pe ceva gen picătura din ocean care nu are cum să ofere aromă tonelor de apă chioară, motiv pentru care mi se pare firesc să-l las baltă.