Variante de singurătate (sau Like pe FB)

Serile trecute dau o tură scurtă pe Facebook. Pe pagina lui Ovidiu Scridon am găsit ceva urări de Crăciun şi o părere: De Crăciun nimeni nu trebuie să fie singur.

După ce am citit chestia asta au început să mă mănânce degetele aşa că am dat cu comentariul care suna ceva de genul acesta: În funcţie de felul în care defineşte fiecare singurătatea, pot exista destui oameni care să se simtă singuri chiar şi de Crăciun. Acestora nu pot să le doresc altceva decât să supravieţuiască până vin vremuri mai bune şi pentru ei. :)

Interesant a fost că în puţinele minute pe care le-am mai stat pe FB comentariul meu a primit două like-uri de la persoane pe care nu le cunosc dar care, probabil, s-au regăsit într-o oarecare măsură în "publicul ţintă" sau cunosc oameni aflaţi în acea situaţie sau pur şi simplu au apreciat modul în care am abordat problema. Chiar dacă vin de undeva din necunoscut, acele două click-uri (urmate probabil şi de altele, nu am mai intrat să văd dacă există noutăţi pe tema asta) arată că nu abordez lucrurile acestea într-un mod absurd. Altfel spus, gândesc bine deşi, am câteodată impresia, încă acţionez prost...

Acum să fac mai pe îndelete teoria singurătăţii de sărbători.

Una dintre situaţiile cele mai rele este cea a bătrânilor care locuiesc singuri, sunt vizitaţi rar sau deloc, trăiesc stresul singurătăţii alături de neputinţa din ce în ce mai prezentă pe măsura înaintării în vârstă. În oraş am putea crede că vecinii (de cartier, de scară, de etaj, de bloc) sunt suficient de prezenţi încât acei bătrâni să nu se simtă singuri. Totuşi, dacă întrebi un astfel de bătrân, cred că sunt şanse destul de mari să se plângă de singurătate, de senzaţia că este abandonat.

O altă singurătate grea este a aceluia, de orice vârstă, care se închide în lumea lui pentru că este mult prea dezamăgit de oameni ca să le mai acorde încrederea, ca să le mai caute prezenţa. Acesta, cred eu, ar aprecia un semn de bunăvoinţă din partea semenilor dar, în acelaşi timp, ar aborda cu prudenţă un astfel de gest, convins fiind că în spatele zâmbetului stă un cuţit gata să înjunghie.

O formă de singurătate mai uşor de suportat este aceea a savantului sau artistului care, dedicat fiind cercetării sau operei de artă care stă să se nască, nu simte nevoia prezenţei celorlalţi, uneori fiind chiar incomodat de puţinii oameni care-i distrag atenţia (familie, colegi). Acesta poate experimenta fericiri de moment după ce finalizează opera de artă sau teoria/ experimentul/ invenţia la care lucrează după care acesta poate trece rapid la alt subiect de cercetare care să-i acapareze din nou majoritatea timpului.

Consider că există şi o formă de singurătate medie ca intensitate a trăirii neplăcute, singurătatea parţială, singurătatea de non- cuplu.  În această formă pot exista episoade de intensitate mare în care însinguratul să sufere şi să reducă la minim contactul cu ceilalţi dar şi episoade în care singurătatea de non- cuplu să fie moderat resimţită, fiind anulată într-o oarecare măsură de non- singurătatea amicală.

Comentariul meu de pe profilul lui Ovidiu Scridon se referă în special la această ultimă formă de singurătate, cea pe care o resimt eu cel mai puternic, cea care totuşi îmi permite să mă bucur măcar din când în când de unele relaţii amicale. Totuşi, este genul de singurătate care, în episoadele cele mai triste, te aruncă în subsolul cu melancolie în serile în care, ajungând acasă, constaţi că vei dormi din nou singur în pat, constaţi că doar perna "răspunde" îmbrăţişărilor tale, că doar plapuma îţi oferă din căldura ei. Atunci ajungi să te simţi ca tristul cel mai singur dintre toţi (parcă aşa spune Ducu Bertzi într-un cântec), atunci ai senzaţia că orice prezenţă feminină amicală (sau masculină, funcţie de genul şi orientarea persoanei singure) este mult prea vagă pentru a umple golul de singurătate de non- cuplu, ajungi la concluzia că dacă nu i-o tragi amicei te poţi pur şi simplu lipsi de ea.

Cred că la singurătatea de non- cuplu se refereau băieţii de la Antract când cântau chestia de mai jos:



Piesa asta-mi aminteşte de Iulia, puştoaica cu care, cândva, am avut un interesant schimb de mesaje după ce descoperisem participarea ei la o ediţie Fotogeografica...

Voi vă imaginaţi şi alte tipuri de singurătate?