joi, 26 ianuarie 2012

Cică nişte militari...

îşi doreau pensii mai mari...

Proteste în România, anul dracului 2012... O armată în miniatură, formată din vajnici bătrânei aflaţi, din punct de vedere statistic (vechea mea obsesie legată de speranţa de viaţă la naştere...), foarte aproape de moarte, protestează pentru pensii mai mari. Cineva dă şi cifre... Cică bietul pensionar se plânge de minuscula pensie de 1500 lei.

De aici... devin subiectiv. 1500 lei reprezintă o sumă cu câteva sute de lei mai mare decât salariul meu actual. Salariul meu, dacă aş reuşi să-l fac să crească (prin obţinerea unei bucăţi de hârtie emisă de o instituţie americană, hârtie care să dovedească faptul că sunt mai priceput decât în prezent în domeniul în care lucrez, hârtie care, dincolo de orele necesare pentru studiu -neplătite- m-ar costa salariul pe aproape două luni), ar rămâne totuşi cu alte sute de lei mai mic decât acea minusculă pensie. Un pensionar, zic eu, are viaţa pe sfârşite deci nu mai are loc de planuri mai mult sau mai puţin geniale, planuri pentru îndeplinirea cărora să fie necesare sume mari de bani. Şi atunci? Ce îi poate face pe acei indivizi să se agite pentru o sumă mai mică sau mai mare în plus?

Pe alt fundal, mă mai irită şi altă speranţă de a căpăta o sumă mare de bani. Îmi sare în ochi de câteva ori pe săptămână o bătrână bolnavă, bătrână care, cu ceva timp în urmă, a avut parte de atenţia unui ziar care i-a dedicat un articol de 2 pagini. Ei bine, bătrâna în cauză afirmă că are nevoie de 62000 Euro pentru nu ştiu ce operaţie. Devin din nou subiectiv şi mă întreb ce locuinţă poţi achiziţiona pe acea sumă... Şi mă întreb iar dacă societatea se simte bine ajutând o fosilă... Şi mă întreb...

Îmi este din ce în ce mai greu să înţeleg de ce, ca copil sau pensionar, ţi se acceptă solicitări dintre cele mai nerezonabile în timp ce, ca adult, primeşti critici din toate părţile, inclusiv pentru banalul motiv că ai spus cândva, lângă urechea nepotrivită, că un salariu sub 4000 lei este un mare căcat din care nu te alegi cu prea multe...

Oare trebuie să mă simt vinovat că am cunoscut oameni care au astfel de salarii, oameni care-şi permit tururi prin Europa sau chiar sărbători de iarnă petrecute la căldurică, pe o plajă mexicană?

Dacă nu aş fi cunoscut genul acesta de oameni care, la o privire superficială, nu afişau nimic care să sugereze bogăţia, poate aş fi crezut şi acum că ce îmi permit eu este luxul cel mai mare posibil...

Dar i-am cunoscut şi... poate că nu trebuia... Pentru că, după ce i-am cunoscut, încet dar sigur, am început să mă simt cel mai sărac dintre pământeni...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu