Uneori mi se face atât de silă de munte încât îmi amintesc, pe rând, acei câţiva oameni care m-au dezamăgit crâncen.
Pentru mine muntele este o poveste din categoria a fost odată...
A fost odată perioada inocentă (1986- 2004), în care urcam pe munte fără să-mi dau seama ce mă face să urc. Uneori sufeream, fizic, destul de rău, din cauza echipamentului deficitar. Nu-i de mirare că mergeam aşa. Nu-mi dădeam atunci seama dar sărăcia îşi spunea cuvântul.
Mai târziu, a urmat perioada entuziasmului (2004- 2009) în care mă tenta să fac trasee noi, cu grad de dificultate mai mare, cu probleme tehnice, cu echipament mai bine pus la punct. În acest interval am reuşit să-mi îndeplinesc vechiul vis de a petrece un revelion pe munte, la cort după ce, în anul precedent, am fost destul de aproape de a face acelaşi lucru. Perioada asta s-a suprapus cumva cu perioada în care, cu fiecare zi în plus petrecută prin munţi alături de o ea din succesiunea scurtă de ele, creştea într-un mod care mai târziu mi-a adus tone de dezamăgiri, speranţa că, în sfârşit, nu mai sunt singur.
Şi mai târziu (2009- 2011), mi-am dat seama că, indiferent cu cine şi câte zile aş merge pe munte, tot singur rămân. Atunci am redescoperit turele simple şi am început să fac planuri solitare.
Curând, mici dar îndelungi şi sâcâitoare probleme de sănătate m-au ţinut departe de munţi mai bine de o jumătate de an. Pe acest fundal, păstrând în memorie şi mulţimea de dezamăgiri, am ajuns ca, după timide încercări de evitare diplomatică a unei situaţii care nu-mi mai anunţa nimic plăcut, să "pălmuiesc" persoana care mă chema într-o tură în care nici nu puteam (printre altele, pentru că în acel moment bugetul meu nu permitea o tură; cum poţi să-i spui spui unei femei că nu vei urca cu ea pe munte pentru că astfel ai risca să nu mai ai bani suficienţi pentru cheltuielile curente în zilele rămase până la salariu? mi se pare teribil de jenant să abordezi un astfel de subiect când discuţi cu o femeie), nici nu doream să merg:
E vina mea. Nu trebuia să mă încurc printre cuvinte. Trebuia să spun simplu "nu merg" şi s-ar fi închis discuţia. În perioada asta prea complicată pentru a fi descrisă oricum nu am chef de nicio tură. Şi nici în viitor nu ştiu dacă voi mai merge pe munte. Prefer să nu povestesc care sunt motivele.
Am primit un răspuns la acel mesaj dar deja nu mai simţeam nevoia să aflu punctul ei de vedere. În definitiv, trăim în lumi mult prea diferite pentru a insista să comunicăm. Cândva poate m-a(m) minţit că suntem la fel dar acum ştiu că avem în comun mult prea puţine lucruri.
Mi-e din ce în ce mai greu să cred că voi mai urca pe munte. Poate voi mai pofti o tură, într-un moment în care voi vedea un rucsac în spatele cuiva, o piesă de echipament, o fotografie sau un jurnal dar nu ştiu dacă se vor mai împlini, cumulativ, câteva condiţii care să-mi permită o tură la munte:
-stare de sănătate şi condiţie fizică potrivită
-echipamentul potrivit disponibil
-buget permisiv
-buletin meteo promiţător
-chef de tură
-documentaţie suficientă şi la îndemână
-mijloace de transport sigure şi uşor de accesat
-moment bun din punct de vedere psihic.
Totuşi, nu cred să mi se mai întâmple să poftesc o tură cu o anume X, Z sau Y... Mai degrabă voi prefera o nouă tură de unul singur sau cu parteneri de drum relativ întâmplători. Cred că uşurinţa cu care poţi găsi aici oameni cu care să mergi pe munte mă face să rămân în continuare pe carpaţi.org... Altfel, poate aş fi şters puţinele mele articole şi fotografii de pe site şi m-aş fi retras spre veşnică lingere a rănilor încă adânci...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu