În jurul lui 1 Mai

Scriam mai devreme despre duminica căpuşelor şi acum este momentul să vă spun o poveste de 1 mai...

Se făcea că, printre puţinii indivizi care munceau luni mă număram eu şi câţiva colegi. Printre clienţi, cu mici excepţii, nu prea am întâlnit oameni la muncă. În aceste condiţii, cu 30 de minute înainte de terminarea oficială a programului un coleg mă-ntreabă dacă plec şi eu pentru că am rămas cam singurul. Pe un ton neutru i-am răspuns: Mult de stat oricum nu mai e. Şi oricum nu mă grăbesc acasă. Nu mă aşteaptă nicio p****, nici berea la rece... Bun limbajul acesta universal. Omul a înţeles ce spun, presupun, mult mai corect şi mult mai rapid decât dacă m-aş fi încurcat în cine ştie ce floricele lingvistice...

Vine şi sfânta sărbătoare de 1 mai (peste care sper că aţi trecut cu bine, bucurându-vă de binecuvântările sfintei FilofBEREA şi ale marelui MICenic Blasfemius în relaxantul cadru al sfântului grătar). Soare, cald, eu în formă suficient de bună încât să-mi doresc să ies pentru o baie de soare. Ca şi în alţi ani, la început de sezon (anul acesta pe 29 aprilie am deschis sezonul de plajă) mi-am ales cu greu locul în care să citesc sub soarele destul de arzător (cam 42 de grade am citit pe termometrul aşezat pe iarbă, lângă mine, în plin soare). După câteva ore o necesitate fiziologică se cerea musai satisfăcută aşa că mi-am strâns plaja şi m-am dus să caut o cuvioasă cabină care să-mi preia deşeurile.

După asta am pornit încă vreo două ore într-o lejeră plimbare, fără să exclud ideea de a-mi muta cearceaful pe altă felie de iarbă şi a sta şi acolo o vreme, citind în continuare despre testul psihologic, cea mai "romantică" lectură din viaţa mea. Pe când decisesem să o iau încet spre casă mă opresc pe o bancă pentru două minute, pentru hidratare. Beau şi, când să pun pet-ul la loc în rucsac, o văd din nou. Cu o seară în urmă ne sincronizasem perfect, ne-am văzut rapid şi ne-am întors reciproc spatele după care ea, după cum am remarcat în urma unei relativ superficiale observaţii ulterioare, şi-a schimbat drumul cu care deja mă obişnuisem, deşi este destul de nou şi, recunosc, relativ surprinzător pentru mine.

Ei bine, pe 1 mai acel scenariu de luni nu mai funcţionează. Mă mai uit odată pentru a-mi da seama dacă este ea sau mă înşel, constat că e ea şi, parcă răsărind din (sub)conştient ideea evitării evitării, îmi pun relaxat rucsacul în spate şi, având grijă să trec pe alee suficient de departe de ea, îmi văd de drum. Şi totuşi, pe aleile înguste te strecori cu greu...

Holograf-Via Istambul
    
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Constat rapid că este însoţită. Mă trezesc gândind că o văd din nou cu altă persoană decât cea lângă care eram obişnuit să o văd. Constat că, dacă de obicei o vedeam însoţită şi, în ciuda faptului că nu-mi convenea deloc, eram nevoit să accept că sunt un cuplu frumos, acum ea este însoţită de o persoană urâtă. Plecând de la ideea că eu sunt singura persoană cu care ieşea fără a avea intenţii de cuplu, am tras concluzia că nu reuşeşte să aibă o relaţie stabilă în ciuda unor calităţi care ar recomanda-o pentru asta (de exemplu, nu mi se pare puţin lucru că ea, asemenea altei cunoştinţe feminine, a făcut de capul ei credit pentru un apartament), motiv pentru care pică uneori în piţiponcenie (grav cuvânt!!!) punându-şi nişte ochelari de soare cu lentile imense (foloseam şi eu cândva ochelari de soare pentru a ascunde direcţia în care privesc) şi lăsându-se însoţită de câte o specie urâtă precum cea cu care am văzut-o acum. Am trecut la un metru de specie, am privit scurt şi pătrunzător către cunoştinţa mea, moment în care mi s-a părut că aud cealaltă persoană întrebând-o dacă nu sunt eu cel cu care, cândva, ea făcea una- alta... Poate mi s-a părut doar... Greu de demonstrat... Ne intersectăm în linişte, eu întorc capul după ce am trecut de ea, o mai privesc odată şi mă duc...

Probabil întâlnirea asta la care nu mă aşteptam mi se trage de la faptul că m-am gândit să-mi prelungesc plimbarea şi prin zona în care, după ce am discutat cu o colegă de serviciu care ştia ce e interesant prin zonă, trăsesem concluzia că s-a mutat vechea mea cunoştinţă. Până la urmă am renunţam la plimbarea printre blocuri noi, locuite de clasa de mijloc a zilei (clasă în care mi-ar plăcea să mă încadrez şi eu dar, în lipsă de ceva mai multă şcoală şi o doză mare de şansă, este puţin probabil să ajung) şi, parcă pentru a-mi demonstra că nu este nici ea plecată din Bucureşti (un sfert de gând o vedea din nou hălăduind prin Europa), am revăzut-o, destul de aproape de noua ei casă.

Cu câteva săptămâni în urmă, dând întâmplător peste nişte fotografii oficiale ale mele, am constatat că, nu mulţi ani în urmă, încă aveam păr suficient pentru a nu-mi face complexe din cauza asta. După megacearta cu ea am fost atât de puternic marcat de evenimente încât pentru o vreme pur şi simplu mi-am smuls părul din cap. Deci, într-o mare măsură, aş putea spune că ei îi datorez fruntea lată care mă caracterizează acum. Mulţumescu-ţi ţie, preacuvioaso! :))

Surpriza zilei a fost că mi-am dat seama că în lumea asta avem loc amândoi. Eu cu sărăcia şi singurătatea mea (mă gândesc câteodată că s-au făcut aproape 18 luni de la ultima ieşire cu o femeie), ea cu relativa bogăţie şi această eternă trecere dintr-o relaţie de cuplu în alta. M-am întrebat dacă trăieşte şi ea o doză de nefericire din cauza acestei instabilităţi relaţionale dar m-am gândit şi că, în lipsa planului de a face un copil, poate nici nu-şi pune altă problemă decât satisfacerea nevoii de intimitate fizică, indiferent dacă asta se întâmplă cu aceiaşi persoană timp de 100 de ani sau cu 4 persoane într-un an.

Şi-am încălecat pe o şa... 

O nouă poveste despre cea mai complexă listă de sentimente pe care mi le-a stârnit cineva (de la admiraţie, dragoste, dorinţă până la ură şi invidie, trecând uneori prin înţelegere şi alte chestii mai dificil de observat şi exprimat).

Şi dacă aş fi ales să salut şi să invit cele două neaşteptate apariţii la o bere? Oare m-aş fi ales cu o privire ucigătoare (care, spre dezamăgirea ei, de data asta nu m-ar mai fi ucis) sau cu nişte comentarii extrem de acide peste care aş fi trecut fluierând? Sau aş fi avut parte de o acceptare destul de surprinzătoare a teribilistei invitaţii?

Bine, oamenii sugerează că cel mai bine mi-ar fi dacă aş ajunge să o văd şi să o tratez ca pe o trecătoare oarecare dar mi-e greu să cred că, într-o zi oarecare, voi ajunge să uit de tot furtuna de sentimente care, uneori, mă cuprinde din nou când îmi amintesc de ea sau când o revăd. Dar încercarea merită făcută...