marți, 18 decembrie 2012

Festivalul Naţional de Muzică Folk Om Bun 2012- ziua 1

INTRO

Ziua-mi începuse prost, cu pană de apă caldă şi cu o apă rece atât de rece încât părea imposibil de utilizat. Socoteam că am plănuit degeaba să am concediu în zilele festivalului pentru că, în lipsa apei calde, asta nu era de ajuns pentru a-mi produce un aspect proaspăt. Până la urmă m-am descurcat cumva şi, cred, am apărut la Nottara având un aspect decent.

Înainte de a ajunge la teatru, pentru că-mi calculasem destul de relaxat timpul, am avut vreme de un nou vin fiert în Piaţa Universităţii (pe seama vinului fiert am făcut o observaţie în parcul IOR: paharele mici nu au volumul declarat pe afişele cu preţuri, sunt, cel puţin cele pe care le-am băut eu, cu 50 ml mai mici; observaţia din IOR nu pare să fie valabilă şi în Piaţa Universităţii). De aici, trecând prin faţa Teatrului Naţional, am avut ocazia să observ în treacăt un mic grup de antibăsişti. Cred că m-aş fi alăturat şi eu grupului, în altă seară, dacă mi s-ar fi demonstrat înainte că, sub alt preşedinte, şefii m-ar plăti dublu iar femeile care mi-au plăcut s-ar duela pentru a mă câştiga.

Termin vinul, merg în continuare spre teatru mărind un pic pasul pentru că drumul s-a dovedit mai lung decât îl apreciasem eu. Şi nu doream să întârzii la întâlnirea cu folkiştii din concurs care, eram convins, vor reprezenta şi anul acesta surprize plăcute. Stomacul îmi bolborosea încă de acasă cumva ciudat, nu era tocmai confortabil să-l simt aşa dar... situaţia era oricum departe de tragedie.

CONCURSUL

Maria Gheorghiu s-a lăsat aşteptată până puţin după ora 18:00. Probabil mai erau mici detalii tehnice de pus la punct înainte de începerea concursului. Între timp mi-am aruncat periodic privirea prin sală, parcă în căutarea unor chipuri cunoscute. Primul chip cunoscut, undeva într-o lojă, s-a dovedit a fii Ştefan Tivodar. L-am văzut rar în ultimii ani aşa că m-am bucurat să-l revăd.

Ceva mai devreme, înainte de a mă aşeza pe locul incredibil de bun pe care mi-l procurasem, am trecut pe lângă o puştoaică despre care mi-am imaginat că, aproape sigur, urmează să participe la concurs, dată fiind chitara din dotare. Bănuiam că are aproximativ vârsta Ştefaniei Iacob, una dintre plăcutele suprize tinere din concursul de anul trecut.

În sfârşit, Maria Gheorghiu apare pe scenă şi începe să prezinte... Primul concurent, parcă prea bătrân pentru un concurs (dar, tocmai din acest motiv, cu atât mai demn de laudă pentru încercare), cu nişte texte simpluţe dar, după cum le descria chiar el, protestatare. Surprinzător pentru mine a fost că omul a avut nevoie de microfon pentru chitară, chitara lui fiind simplă, clasică, incredibil de clasică, amintindu-mi de chitara bunicului. Un bătrân cântând bătrâneşte, Mircea Mocanu din Aleşd, un chitarist decent, ceva mai slab ca voce. Ne-a cântat Harap Alb şi Făt Frumos în economia de piaţă şi Niciun dracULA.

Cu numărul doi în concurs, un nume legat de cenaclul Totuşi Iubirea (un episod folk de care sunt total străin), Trio Bană, un tătic (voce, chitară, muzicuţă) cu două fete cu voci plăcute. Vocile tuturor mi s-au părut destul de bune (la fete aproape ajunsesem să identific vocea înaltă, blondă, din stânga şi vocea ceva mai joasă, brunetă, din dreapta) dar cu instrumentele tăticul nu mi s-a părut extraordinar pregătit. Piesele cântate de ei, care mi s-au părut un pic cam lungi, au fost Bradul de Crăciun şi Lehamite.

Numărul trei în concurs, Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. De Cosmin auzisem dar nu cred că apucasem să-l şi ascult. Ştiam doar că cel puţin una dintre cunoştinţele mele din lumea folk s-a declarat îndrăgostită de muzica lui Cosmin Vaman. Cei doi oameni au cântat un folk plin, întreg, primit foarte fain de public. Sunt de părere că Alexandra (o voce plăcută, faină şi ca prezenţă scenică) şi Cosmin vor lua cu siguranţă un premiu anul acesta la Om Bun. Au cântat De ce nu apar folkiştii la televizor (o piesă cu text din categoria haz de necaz) şi Drumul.

Numărul patru în concurs, Ioana Bărbuliceanu, este chiar chitarista care exersa când am trecut pe lângă ea la intrarea în sală. Am aflat că are 12 ani şi că a avut succes de 1 Decembrie când a cântat imnul naţional în faţa a 12000 de oameni. Prezentarea pe care i-a făcut-o Maria Gheorghiu mi-a produs o supradoză de simpatie la adresa Ioanei, folkista revoluţionară revenită, preţ de un concurs, la vremea copilăriei. Prima ei piesă din concurs a fost Zăpadă. Piesa a doua nu am reţinut cum se numea dar a fost prezentată ca o piesă având ca text cuvinte cu tâlc. Ioana, o chitaristă mică, revoluţionară, puternică şi înţeleaptă, o extraordinară reprezentantă a generaţiei ei.

Numărul cinci în concurs, provocându-mi un mare zâmbet, Proiectul Tivodar în formula în care-i auzisem în vară, la Folk You: Ştefan, Ioana şi Alex. Au cântat Ştiu şi Catalog. Pe Catalog am observat într-un târziu că Ştefan cântă cu capodastru. Alex a făcut minuni, ca de obicei, cu vioara lui iar Ioana a completat totul cu o voce cumva... Un final de seară de concurs cum nu se putea mai plăcut! Oare va primi Tivodar până la urmă trofeul, aşa cum crede Maria Gheorghiu că-şi doreşte? Oricum, insistenţa lui mă bucură.

RECITALURILE

Primul recital a fost susţinut de Florin Săsărman, un nume care nu-mi spunea mare lucru până ieri. A început cu Întoarcerea acasă, pe versurile lui Adrian Păunescu şi a continuat cu un program de colinde finalizat cu o colindă neteologică cu care mi-a redus un pic din simţul anti-Crăciun. În rest, strict muzical vorbind, nu am ce-i reproşa.

Al doilea recital, Walter Ghicolescu şi Adrian Grădinaru. Pe Walter îl cunoşteam ca nume dar nimic din muzica lui nu-mi pătrunsese definitiv în memorie, Adrian nu îmi spunea absolut nimic. Am fost atent la ei, încercând să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele despre folk şi am constatat că sunt doi muzicieni interesanţi. Au cântat, pe versurile lui Nichita, Popas în alt cântec apoi, pe versurile lui Minulescu (piesa chiar începând cu Ion Minulescu recitând), Cu toamna în geam. Mai târziu mi-au reţinut pentru câteva clipe atenţia versurile de la Prezent retro şi orchestraţia de la Singur pe drum. E greu să adormi când nimeni nu-i cu tine...



Nu ştiu cum ar fi sunat recitalul fără Grădinaru, omul orchestră, îmblânzitor de chitară, clapă, vioară şi discret vocalist.

Seara a continuat cu un nume relativ mare, Andrei Păunescu şi Totuşi. Andrei a apărut însoţit de baterist şi basist. A fost prezentat ca proaspăt autor de volume de poezie: Iobag la patron, iobag la stat şi Zodiacul cu femei.

S-au cântat piesele care dau titlurile noilor volume de poezii dar şi Te văd (care a avut de suferit fără Jelena la voce), Amor cubist (special pentru publicul care a preluat refrenul ceva mai slab comparativ cu anul trecut) şi, pe post de bis, într-o manieră cât se poate de rock (incredibil de receptiv publicul de data asta), Suntem aroganţi.





Al patrulea recital, omul care m-a încântat pe 3 decembrie 2012, Alexandru Andrieş, de data asta cât se poate de singur, cu chitara. Am auzit din nou Fata din nord (Girl From The North Country- Bob Dylan), chiar dacă, printr-un mic truc, Andrieş a prezentat-o ca primă audiţie, uitând parcă faptul că a cântat-o şi la Excelsior, am mai auzit Oxford Town- Bob Dylan (La Cugir... în varianta Andrieş, apreciată de Vali Sterian după cum spunea arhitectul de pe scenă), piesa care m-a înfuriat de-a dreptul în 2008, E minunat să fii avocat. Am mai reţinut un mic fragment de text, mă faci să mă simt singur când dispari, revenirea pe scenă deşi recitalul părea deja terminat (revenire fără stativul cu texte, un moment rar în care Andrieş a cântat din memorie), referirile destul de dese la Alifantis şi chestia spartă în timpul recitalului său. Chitara mea a făcut asta? Altă dată, când vreţi să faceţi percuţie în public, apelaţi la instrumente mai discrete.

Girl From The North Country

Well, if you're travelin' in the north country fair,
Where the winds hit heavy on the borderline,
Remember me to one who lives there.
She once was a true love of mine.

Well, if you go when the snowflakes storm,
When the rivers freeze and summer ends,
Please see if she's wearing a coat so warm,
To keep her from the howlin' winds.

Please see for me if her hair hangs long,
If it rolls and flows all down her breast.
Please see for me if her hair hangs long,
That's the way I remember her best.

I'm a-wonderin' if she remembers me at all.
Many times I've often prayed
In the darkness of my night,
In the brightness of my day.

So if you're travelin' in the north country fair,
Where the winds hit heavy on the borderline,
Remember me to one who lives there.
She once was a true love of mine.

Sursă text: https://www.youtube.com/watch?v=9n83VFE83kM



Finalul serii a aparţinut lui Nicu Alifantis, bun prieten al lui Andrieş. Recitalul acesta m-a lăsat aproape fără cuvinte. Cred că este cel mai fain recital folk la care am asistat vreodată. Un moment interesant a fost Ce bine că eşti, minunat preluată de public, după care Alifantis, într-o încercare de autoironie probabil, a comentat: N-o să înţeleg niciodată cum puteţi cânta inepţiile astea... Serios, mie mi-a luat mult timp să le învăţ. 

Un alt moment fantastic, începutul Emoţiei de toamnă la care Alifantis a cântat pe marginea scenei, la doi metri de mine, fără microfon, înfrăţindu-şi vocea cu cele trei sute de voci din public.

Profesionistul din Alifantis s-a observat şi când a lăsat să se audă mmm-ul publicului de pe Decembre.

Recitalul părea gata când sala, în picioare, deloc dispusă să plece chiar atunci spre casă, ni l-a mai adus pe Alifantis pentru două cântece. Primul, de pe singurul vinil Alifantis pe care l-am ascultat, Piaţa Romană nr. 9 (cu textul lui Andrieş, dacă-mi amintesc corect, dovadă a prieteniei lungi dintre cei doi), urmat de Balada dromaderelor, cu pasaje complexe de chitară.

Nu cred că greşesc dacă afirm că Nicu Alifantis a fost cel mai bun chitarist al serii. În plus, a fost şi cel mai domn dintre domnii care au fost pe scenă, fiind singurul pe care l-am observat sărutând mâna Mariei Gheorghiu.

Cam aşa s-a termina concertul de ieri:



Înainte de final, o posibilă explicaţie legată de un aspect care m-a nemulţumit (vezi link-ul din postarea de ieri), preţul biletelor. Dacă anul trecut prezentarea începea cu menţionarea sponsorilor iar în sală erau diverse cearceafuri cu numele sponsorilor, anul acesta se pare că Victor Socaciu nu a reuşit să găsească sponsori şi, în special din acest motiv, preţul biletului aproape s-a triplat. Mi-ar plăcea să aflu că s-au mărit şi premiile celor care vor câştiga concursul dar, cu criza asta, pare greu de crezut. Oricum, deja mi se pare mai puţin supărător faptul că, pe 5 decembrie, a trebuit să bag mâna mai adânc în buzunar pentru a-mi plăti biletele.

Peste 3 ore începe seara a doua de Om Bun. Dacă lucrurile merg bine, mâine la ora asta veţi avea o nouă cronică.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu