A mai trecut un an...

24 octombrie 2013

Ziua în care am împlinit 37  de ani... Statisticile sugerează că m-aş afla cam la mijlocul vieţii...

Ajung relativ calm la serviciu deşi, de câţiva ani, ziua mea reprezintă o zi în care nu mă simt deloc confortabil. Ajunge şi Luminăţia Sa şi mă abordează cu Happy Birthday. Deşi nu am niciun "cui" împotriva lui (ba chiar aş putea spune că se numără printre puţinele persoane pe care le mai simpatizez, dintre cele cu care mă văd constant măcar trei zile pe săptămână) îi răspund iritat Aş fi preferat să fiu acum în bătaia vântului, spânzurat de o grindă!

Episodul doi, report din ziua precedentă... Ţi-am spus ieri! Complicitate cu o doză de haz...

Un mesaj de la un fost şef, trimis de peste ocean, rămas necitit până în ziua de azi... E clar că nu mă simt deloc fericit de ziua mea...

Încă la birou, fac câteva calcule şi constat că, până la următoarea zi de salariu, este foarte probabil să rămân absolut lefter, să-mi termin şi cele 62 de călătorii cu metroul, să fiu nevoit să mănânc mai puţin... Un coleg îmi oferă o cartelă de metrou pentru a-mi ameliora situaţia şi a putea să ies măcar într-o duminică la... protestele anti- RMGC. Îl refuz cât pot de politicos, sugerez că mă voi descurca eu cumva dar atrag atenţia şi asupra faptului că, în situaţia financiară în care mă aflu, mă simt băgat în rahat până în gât deşi nu cred că am făcut ceva ca să merit asta. Ba dimpotrivă! Totuşi, am şi eu mândria mea... Era o vreme în care n-o aveam şi toleram situaţiile în care stârneam mila...

Se termină programul de muncă, plec spre casă şi, la 19:20, trece pe lângă mine, zâmbind dar nu zâmbindu-mi, femeia pe care am dorit-o şi mai târziu am urât-o cel mai mult. Trece fără să schiţeze un cât de mic gest care să-mi sugereze că m-a salutat sau că doreşte să stăm un pic de vorbă. E clar că nu a simţit niciodată ceva puternic faţă de mine... Pun privirea în pământ, mă întristez şi-mi văd de drum... O mai văzusem, după vreo 5 luni de pauză, în urmă cu câteva săptămâni, într-un loc şi într-un context în care nu mi-o imaginasem. Acum câteva săptămâni am fost aproape de un atac de panică revăzând-o, joi eram oarecum împăcat cu ideea că ea nu a dispărut în străinătate, după cum îmi imaginasem eu în cele 5 luni...

Aproape de casă mă salută un tip...

-Salut, Adi!
-Salut!
-Te-am văzut acolo!
-Unde?
-În prima linie, când dărâmaţi maşina.
-În prima linie da, dar de dărâmat nu dărâmam...

Îmi surprind un zâmbet. Îmi aduc aminte într-un târziu că omul este Mihai, coleg de generală, pianist (avea concerte la Dalles) şi olimpic la matematică. Stăm în acelaşi cartier, s-a mai întâmplat să ne intersectăm privirile în ultimii ani dar, până să apar la ştiri, niciunul dintre noi nu considerase că avem ce ne spune... Dulcea "celebritate" oferită de televizor...

Ajung acasă, beau un pahar de bere cu suc de merişoare, mănânc nişte telemea densă şi bună, pe care am avut inspiraţia s-o cumpăr recent, trăiesc o oarecare stare de conform observând că ai mei au înţeles în sfârşit că nu am nimic de sărbătorit şi au renunţat la şablonul cu carne prăjită, şampanie şi tort de ciocolată. De-ar fi fost, carnea aş fi mâncat-o totuşi. Şampania, deşi tolerată în ultimii ani, cred că aş fi refuzat-o de data asta. Cât despre tort, cred că au trecut deja câţiva ani în care nu m-am atins nici de tortul cumpărat pentru ziua mea, nici de cele cumpărate pentru alte aniversări din familie...

Mă culc...

A trecut un an în care am încercat să fiu mai responsabil faţă de familia mea (chiar dacă asta m-a costat, printre altele, mai bine de un an în care nu am ieşit din Bucureşti), în care mi-am dat seama că îngroş şi eu rândul oamenilor care, deşi muncesc, trăiesc în sărăcie, în care mi-am dat seama că singurul aspect sub care mă consider unic printre cei cu care interacţionez este cel al alimentaţiei (uite cum îmi amintesc mesajul în care îi spuneam unei cunoştinţe că îmi e mai simplu să scriu ce mănânc decât ce NU mănânc), un an în care mi-am dat seama că oamenii se pot supăra pe tine din motive mult mai puţin importante decât cele pentru care s-a supărat pe mine cea pe care am revăzut-o la 19:20, singura femeie care chiar are dreptul să fie supărată pe mine deşi, de când s-a supărat, mi-am modificat radical modul în care o percep şi percep povestea noastră, un an în care am conştientizat faptul că nu m-a iubit nimeni, niciodată... Un an în care mi-am dat seama că am mai multe motive de tristeţe decât îmi imaginasem înainte...

Tristă şi nedreaptă viaţă... :(