miercuri, 26 martie 2014

Record la METROU: 12 staţii în 52 de minute



METROREX şi-a demonstrat din nou vulnerabilitatea tehnico- logistică.

Fără ca cineva să anunţe clar motivele, dimineaţă s-a circulat oribil pe magistrala 1.

În jurul orei 9:00 plec de la Costin Georgian (unde deja călătorii erau revoltaţi şi cereau femeii de la control acces să cheme un şef pentru a da explicaţii, solicitare cât se poate de legitimă după părerea mea), câteva minute mai târziu plec cu un tren care ne-a debarcat la prima staţie (Titan). De aici, după ce m-am învârtit pe peron între două trenuri fără destinaţie clară, am plecat mai departe cu alt tren. Acesta lua mari pauze în fiecare staţie şi, în tunel, înainte de intrarea în staţie. Cu fiecare staţie cu care înaintam aflam că milostivul Metrorex ne mai ţine în tren şi pentru staţia următoare. Abia la Timpuri Noi s-a anunţat că trenul circulă până la Eroilor.

Norocul meu a fost că la Unirii am schimbat magistrala. Altfel trebuia să mai suport o vreme aglomeraţia şi stilul deficitar în care se organizează Metrorex în situaţii de criză, în perioada post- Udrişte.

Oricum, pe traseul Costin Georgian - Unirii- Pipera am făcut 52 de minute. Mai mult decât se face în perioadele cu trafic cât de cât normal. De ce s-a întâmplat asta? Din motive tehnice... Cam vag răspuns...

La 10:30, pe magistrala 1 se circula la fel de greu. Iar eu ajunsesem în staţie într-un moment în care problema tehnică era deja prezentă de circa 30 minute, conform celor auzite în discuţiile dintre călători. Rezultă un total de aproximativ 2 ore (dacă nu chiar mai mult) în care Metrorex şi-a umilit clienţii...


Cam aşa funcţionează Bucureştiul lui Sorin Oprescu şi al superiorilor săi politici...

Atenţie ce votaţi anul acesta!!!

ACTUALIZARE: Explicaţia METROREX pentru situaţia de dimineaţă este disponibilă aici.

Faţă de această explicaţie sunt de comentat unele aspecte.

Orientându-mă după nemulţumirea călătorilor pe care i-am remarcat la Costin Georgian puţin înainte de ora 9:00 aş considera că în acel moment circulaţia era afectată de mai mult de 30 minute, ceea ce contrazice comunicatul Metrorex.

Faptul că, la Piaţa Victoriei, de pe magistrala 2, am auzit anunţul legat de circulaţia dificilă în jurul orei 9:40 demonstrează că lucrurile nu au intrat în normal la 9:30.

Dacă trenul defect era situat la Dristor 1 mi se pare ilogic să-l tractezi până la Depoul Militari, atâta timp cât era disponibil, mult mai aproape, Depoul Pantelimon.

Ca să fiu sincer, în urma incidentelor din ce în ce mai dese de la metrou, nu cred că toate problemele vor fi rezolvate prin punerea în circulaţie a trenurilor noi de metrou, după cum promite comunicatul Metrorex în ultimul paragraf.



marți, 25 martie 2014

Cândva aş fi fost mult mai încântat...



...după tura de sâmbătă. Acum, fiind de părere că întâmplările din viaţa mea sunt puţin importante pentru cei din jur, consemnez sec, mai mult pentru istoria personală: pe 22 martie 2014, pe o vreme caldă şi senină, în 12 ore, am parcurs traseul Buşteni- Munticelu- La Verdeaţă- Valea Albă- Platou- Cabana Caraiman- Valea Jepilor- Buşteni.

Mai făcusem Valea Albă cu vreo 15 ani în urmă, în condiţii de vară. Acum a fost prima mea vale urcată pe zăpadă, la colţari şi pioleţi.

Urcări pe zăpadă mai făcusem, tot în urmă cu vreo 15 ani, cu echipament improvizat, asumându-mi oarecum inconştient riscuri.

A fost atunci Valea Bujorilor urcată parţial la bocanci şi beţe de ski şi coborâtă ajutat de un piolet primit de la un tânăr din Buşteni cu care ne întâlnisem pe acolo. A fost una dintre alunecările mele pe zăpadă, frânată cumva norocos cu pioletul.

Ceva mai târziu, condus de acest tânăr din Buşteni cu care ne împrietenisem oarecum, am urcat, legat în coardă şi cu piolet împrumutat (încă nu mă gândeam la colţari), Valea Seacă dintre Clăi, cu ieşire în platou undeva prin zona Hornului cu Florile.

Cam în aceiaşi perioadă, mai exact în vara 1995, după ce-mi luasem bacalaureatul, cu echipament minimal (bocanci, o cordelină, rucsac incomod, folie de plastic, pătură), urcasem în două zile Valea Morarului, dormind undeva pe la mijlocul ei, pe o prispă ierboasă. A doua zi, traversând o limbă de zăpadă cu o asigurare improvizată (pe atunci era încă folosit complicatul nod bulin pentru legarea în coardă, nod înlocuit de mine cu o adunătură de noduri simple care, sub sarcină, au avut bunăvoinţa să nu se desfacă) am alunecat până s-a întins cordelina iar Daniel, asigurând la corp, bine înfipt într-un prag stâncos, a reuşit să mă ţină.

Revenind la istoria recentă, după aproape doi ani fără munte (s-ar fi împlinit pe 1 aprilie 2014), am reluat urcările cu tura aceea simplă din 15 martie (Predeal- Cabana Gârbova- sub Vf. Clăbucetul Taurului şi înapoi) după care, nu întrutotul conştient de ce urma să mă aştepte, am acceptat provocarea cu Valea Albă pe 22 martie 2014.

După tura pe Valea Albă nu ştiu dacă voi mai încerca vreun traseu asemănător, în condiţii asemănătoare. E greu!!! Totuşi, dacă voi mai încerca, o voi face doar la colţari, doi pioleţi, după ceva antrenament care să-mi permită altă viteză, eventual după antrenament pe pante asemănătoare dar mai scurte şi cu o zonă de plat la bază care să ajute oprirea din eventuala alunecare.

luni, 17 martie 2014

Pofta vine mâncând...



În ultima vreme mă obişnuisem să-mi amintesc frecvent că nu am mai ieşit pe munte de aproape 2 ani- ultima tură este descrisă aici- în timp ce din Bucureşti nu mai ieşisem de vreo 19 luni- ultima ieşire din oraş fiind zilele petrecute în Vama Veche în vara 2012-.

Treaba asta devenise destul de frustrantă în ultimele săptămâni aşa că am început să urmăresc două aspecte, bugetul şi buletinul meteo. Peste asta s-a aşezat şi ocazia oferită de o tură lejeră propusă în familie. În ciuda unor ezitări în zilele premergătoare turei până la urmă mi-am făcut bagajul şi am plecat.

A fost o ieşire cu puţină istorie. Pe o vreme incredibil de bună, cu oameni plăcuţi în jur (5 adulţi, 4 copii), mergând nici prea repede, nici prea încet, am urcat, folosind mai mult poteca marcată decât pârtia, din Predeal până la Cabana Gârbova (unde a fost destul de complicat să mâncăm din cauza căţeilor mult prea curioşi cu privire la ce scoatem din rucsac sau băgăm în gură), continuând până la sectorul plat situat puţin sub Vf. Clăbucetul Taurului. De aici ne-am întors. Niciun copil nu a vrut să urce cu mine până pe vârf. Eu ştiam deja cum se vede de acolo aşa că nu am fost motivat să urc singur. Între timp renunţasem la planul iniţial, cu coborârea în Azuga. Am rămas cu copii, am senzaţia că astfel mi-a fost şi un pic mai lung traseul.

După cum suna promisiunea organizatorului turei, am găsit pe munte şi ceva floricele, spre bucuria celei mai tinere participante care a cules ghiocei şi brânduşe pentru mama ei.

În zona în care, aproape de nişte construcţii de pe pârtie, triunghiul albastru fugea în dreapta (sens de urcare) copii au găsit nişte uscături care i-au dus cu gândul la binecunoscutul joc de Android Angry Birds. Cu ocazia asta au început să arunce cu beţe către un copac pe care au sfârşit prin a-l nimeri din când în când. Cel mai bun ţintaş a fost un adult care a nimerit de vreo 5 ori punctul în care se ramifica trunchiul unui copac. Deci, pentru cei care obişnuiesc să stea lipiţi de tabletă sau smartphone, anunţ oficial că există şi varianta Angry Birds antiobezitate, pe traseul spre cabana Gârbova. Jucând varianta naturală faci puţin efort, respiri aer mai curat decât în oraş, îţi verifici aptitudinile într-un mod concret. Deci... haideţi să jucaţi Angry Birds la Predeal! :)

Eu am mers la beţe telescopice pe urcarea spre cabană. Mai departe, copii şi-au manifestat curiozitatea cu privire la ele aşa că au avut ocazia să încerce şi "mersul în baston". Asta mi-a permis să-mi dau seama că antrenamentul pe care-l anticipam ca fiind aproape absent se dovedeşte mult mai bun decât îmi imaginam eu. Asta mi-a făcut poftă pentru o nouă tură aşa că, în primul week-end cu vreme bună, am de gând să urc iar pe un traseu cât de cât lejer. Cine ştie? Poate reeditez Valea Grecului şi mă lămuresc cum de-am reuşit să mă rătăcesc în aprilie 2012.

Am stat pe munte cam 6 ore. Am ajuns în oraş vag obosiţi, plini de noroi pe bocanci, zâmbitori.

În Predeal am căscat ochii la panourile informative de lângă gară. Cu ocazia asta cred că mi-am dat seama pe unde se intră pe traseul pe care-l căutam eu în spatele cabanei Gârbova. Căutam greşit acolo, conform hărţii pare că se intră pe punctul albastru către Valea Azugii (traseul nou de care aflasem de ceva timp dar pe care nu-l căutasem până acum) de undeva din zona vârfului. Se intră fie de pe micul platou pe care am făcut noi popas, fie din punctul situat cumva simetric cu platoul, de partea cealaltă a vârfului. Când mai trec pe acolo caut mai atent, asta dacă nu voi decide să-l caut dinspre Azuga. Privind din Azuga, se pare că punctul acesta albastru porneşte din zona staţiei de jos a telegondolei.

Mă uit puţin după ceva de mâncat/ băut la care să poftesc, nu găsesc nimic interesant. Bat în lung şi în lat peronul gării, merg să-mi vizez biletul dus întors, revin pe peron, soseşte trenul, urc, găsesc un loc destul de comod, ajung în Bucureşti aproape de 21:00 iar acasă cam cu două ore înainte de miezul nopţii.

Desfac o parte din bagaje (mâncarea rămasă nemâncată deşi, conform celor constatate într-o tură mai veche, luasem cu mine exact atâta mâncare câtă îmi trebuia), beau puţină bere (pofteam la bere încă din tren dar nu îmi era clar dacă e bine sau nu să beau atunci), fac un duş, stau un pic la poveşti cu Daniel care tocmai se întorcea din Măcin apoi dorm vreo 10 ore, cel mai de calitate somn pe care l-am avut anul acesta.

Poze şi track-uri nu am.