Pofta vine mâncând...

În ultima vreme mă obişnuisem să-mi amintesc frecvent că nu am mai ieşit pe munte de aproape 2 ani- ultima tură este descrisă aici- în timp ce din Bucureşti nu mai ieşisem de vreo 19 luni- ultima ieşire din oraş fiind zilele petrecute în Vama Veche în vara 2012-.

Treaba asta devenise destul de frustrantă în ultimele săptămâni aşa că am început să urmăresc două aspecte, bugetul şi buletinul meteo. Peste asta s-a aşezat şi ocazia oferită de o tură lejeră propusă în familie. În ciuda unor ezitări în zilele premergătoare turei până la urmă mi-am făcut bagajul şi am plecat.

A fost o ieşire cu puţină istorie. Pe o vreme incredibil de bună, cu oameni plăcuţi în jur (5 adulţi, 4 copii), mergând nici prea repede, nici prea încet, am urcat, folosind mai mult poteca marcată decât pârtia, din Predeal până la Cabana Gârbova (unde a fost destul de complicat să mâncăm din cauza căţeilor mult prea curioşi cu privire la ce scoatem din rucsac sau băgăm în gură), continuând până la sectorul plat situat puţin sub Vf. Clăbucetul Taurului. De aici ne-am întors. Niciun copil nu a vrut să urce cu mine până pe vârf. Eu ştiam deja cum se vede de acolo aşa că nu am fost motivat să urc singur. Între timp renunţasem la planul iniţial, cu coborârea în Azuga. Am rămas cu copii, am senzaţia că astfel mi-a fost şi un pic mai lung traseul.

După cum suna promisiunea organizatorului turei, am găsit pe munte şi ceva floricele, spre bucuria celei mai tinere participante care a cules ghiocei şi brânduşe pentru mama ei.

În zona în care, aproape de nişte construcţii de pe pârtie, triunghiul albastru fugea în dreapta (sens de urcare) copii au găsit nişte uscături care i-au dus cu gândul la binecunoscutul joc de Android Angry Birds. Cu ocazia asta au început să arunce cu beţe către un copac pe care au sfârşit prin a-l nimeri din când în când. Cel mai bun ţintaş a fost un adult care a nimerit de vreo 5 ori punctul în care se ramifica trunchiul unui copac. Deci, pentru cei care obişnuiesc să stea lipiţi de tabletă sau smartphone, anunţ oficial că există şi varianta Angry Birds antiobezitate, pe traseul spre cabana Gârbova. Jucând varianta naturală faci puţin efort, respiri aer mai curat decât în oraş, îţi verifici aptitudinile într-un mod concret. Deci... haideţi să jucaţi Angry Birds la Predeal! :)

Eu am mers la beţe telescopice pe urcarea spre cabană. Mai departe, copii şi-au manifestat curiozitatea cu privire la ele aşa că au avut ocazia să încerce şi "mersul în baston". Asta mi-a permis să-mi dau seama că antrenamentul pe care-l anticipam ca fiind aproape absent se dovedeşte mult mai bun decât îmi imaginam eu. Asta mi-a făcut poftă pentru o nouă tură aşa că, în primul week-end cu vreme bună, am de gând să urc iar pe un traseu cât de cât lejer. Cine ştie? Poate reeditez Valea Grecului şi mă lămuresc cum de-am reuşit să mă rătăcesc în aprilie 2012.

Am stat pe munte cam 6 ore. Am ajuns în oraş vag obosiţi, plini de noroi pe bocanci, zâmbitori.

În Predeal am căscat ochii la panourile informative de lângă gară. Cu ocazia asta cred că mi-am dat seama pe unde se intră pe traseul pe care-l căutam eu în spatele cabanei Gârbova. Căutam greşit acolo, conform hărţii pare că se intră pe punctul albastru către Valea Azugii (traseul nou de care aflasem de ceva timp dar pe care nu-l căutasem până acum) de undeva din zona vârfului. Se intră fie de pe micul platou pe care am făcut noi popas, fie din punctul situat cumva simetric cu platoul, de partea cealaltă a vârfului. Când mai trec pe acolo caut mai atent, asta dacă nu voi decide să-l caut dinspre Azuga. Privind din Azuga, se pare că punctul acesta albastru porneşte din zona staţiei de jos a telegondolei.

Mă uit puţin după ceva de mâncat/ băut la care să poftesc, nu găsesc nimic interesant. Bat în lung şi în lat peronul gării, merg să-mi vizez biletul dus întors, revin pe peron, soseşte trenul, urc, găsesc un loc destul de comod, ajung în Bucureşti aproape de 21:00 iar acasă cam cu două ore înainte de miezul nopţii.

Desfac o parte din bagaje (mâncarea rămasă nemâncată deşi, conform celor constatate într-o tură mai veche, luasem cu mine exact atâta mâncare câtă îmi trebuia), beau puţină bere (pofteam la bere încă din tren dar nu îmi era clar dacă e bine sau nu să beau atunci), fac un duş, stau un pic la poveşti cu Daniel care tocmai se întorcea din Măcin apoi dorm vreo 10 ore, cel mai de calitate somn pe care l-am avut anul acesta.

Poze şi track-uri nu am.