marți, 29 aprilie 2014

Nimic



Aseară nu s-a întâmplat nimic... Era acolo dar nu am văzut-o, eram acolo dar nu m-a văzut... Doi oameni atât de diferiţi, ducând vieţi atât de diferite, oameni care s-au cunoscut cândva întâmplător, care nu se revăd destul de des (din nu ştiu câte combinaţii posibile este singura combinaţie în care nu mă revăd, la câteva luni odată sau poate mai des, cu ea), împărţind acelaşi mijloc de transport în comun, în diferite drumuri către diferite grade de acasă.

Nu a fost nimic, nimic nu a rămas (ideea asta se opune cumva lui Putea să fie mult, nimic n-a fost). Sau poate a rămas ceva... Recent... Din toamna 2013, a doisprezecea toamnă de când nu o cunoscusem... Nu am văzut-o atunci la protestele împotriva RMGC, în câteva duminici diferite, în locuri diferite, purtând acelaşi mesaj: Trădarea de ţară în aur se măsoară. Probabil aveam motive diferite să nu fim acolo, probabil nu eram animaţi în special de convingeri ecologiste. Probabil nu eram la fel de singuri în acele imense mulţimi.

Probabil nu am înţeles nimic din afirmaţiile şi negaţiile de mai sus. Probabil nu aţi înţeles nici voi.

Câteva minute mai târziu, pe când cealaltă era deja departe, drumul mi se intersectează cu al unei doamne, arhitect, restaurator sau ceva de genul acesta, participantă activă la aceleaşi proteste din toamna 2013. Această doamnă, într-o seară, alături de alt specialist, explica în Piaţa Universităţii de ce nu este OK felul în care RMGC s-a ocupat de restaurare în Roşia Montană, de ce muzeul este greşit organizat, de ce istoria locului trebuia transmisă către noi altfel...

Într-un fel numai de ea ştiut, Roşia Montană ne-a legat pentru câteva clipe...

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Tura în Baiului- 29 martie 2014 (Azuga- Sorica- Urechea- sub Vf. Băiuţul- sub Vf. Baiul Mic- sub Vf. Baiul Mare- Valea Şipa- Poiana Ţapului)

După mult timp, iată-mă într-o nouă tură carpaţi.org. Din nou, o tură organizată de Bogdan.

Dau târcoale turei de la începutul săptămânii. Vineri decid să merg. Urmează obişnuitele pregătiri până aproape de miezul nopţii şi vreo 4 ore de somn.

29 martie 2014. După 15 minute de mers pe jos (timp în care m-a ajuns din urmă un autobuz care nu-mi mai servea la nimic) ajung la 5:00 la metrou. Cred că-l iau chiar pe primul. Cobor la Gara de Nord, îmi iau deja obişnuitul bilet dus- întors, dau o tură pe peron la timp pentru a vedea trenul de Budapesta aproape de plecare, mă opresc la un chioşc să-mi iau Dilema Veche,  mă îndrept către casele de bilete de clasa I unde urma să ne întâlnim. Curând apare Andrei, urmează Claudiu (pe care îl remarcasem deja prin gară dar nu îmi era clar că este cu noi în tură) după care, încet dar sigur, apar şi ceilalţi 6 oameni. Când apare Bogdan mă recunoaşte dar eu nu-l recunosc. Au trecut ceva ani de când nu-l mai văzusem dar... poate este vorba şi de slăbirea spiritului meu de observaţie.

Plecăm cu o mică întârziere din Bucureşti Nord dar ajungem aproximativ la timp în Azuga. Pe tren, încet dar sigur, apar conversaţiile. Aşa a apărut ideea că pot îmbrăca suprapantalonii fără să descalţ bocancii. Încerc şi... reuşesc! Altfel ar fi stat lucrurile cu bocancii de iarnă, cred. Cine n-are Cătălin, să-şi cumpere! E bun la casa omului! :) Tot la Cătălin văd şi beţe telescopice cu sistem rapid de reglare. Îl întreb cum funcţionează, îmi arată, mă lămuresc că, în principiu, merită să dai banii pe beţe având acel sistem. Bogdan consideră că nu e nevoie de suprapantaloni dar îl lămuresc că, spre deosebire de majoritatea celor cu care merg pe munte, eu prefer să-mi fie ceva mai cald. În plus, vântul care se anunţa sus (cu scurte rafale de aproximativ 45 km/ oră) cerea impermeabil din cap până-n picioare. 

În DN 1 facem o mică pauză de aprovizionare pentru cei care nu aveau toate cele necesare prin rucsac. Mergem un pic pe dreapta apoi traversăm pe stânga, după cum sugerasem în comentariul de pe tură. Curând observăm sursa de apă pe care mi-o arătase Alina în toamna 2007, sursă de apă la care era o tanti cu găleata. Câţiva paşi mai încolo apare borna kilometrică pe care am luat-o ca reper clar pentru intrarea în potecă. Imediat după bornă văd şi triunghiul albastru, marcajul relativ nou despre care citisem în jurnale recente. Dacă de obicei mergeam pe aici pe urme de schiuri şi paşi, de data asta am mers ghidaţi de poteca destul de largă, de marcaj şi de culmea pe care, într-o oarecare măsură, o urmăream. În afara marcajului am mai remarcat un element nou: un observator de vânătoare care părea să aibă platforma încuiată. Cam pe aici se face o poză de grup. Liviu face o glumă cerând ca poza să nu fie publicată. I se spune că poza va fi publicată pe carpaţi. :)

Îi arăt lui Cătălin stâna Dutca şi-i povestesc ce amintiri am în legătură cu ea.

Cu mici pauze, ajungem în zona staţiei superioare a telegondolei în aproximativ două ore. Odată ieşiţi din pădure, am ocolit pe curbă de nivel vârfuleţul pe care de obicei îl urcam. Facem un nou popas. Curioşilor care nu cunoşteau zona le arătăm cu aproximaţie linia traseului.

Pornim mai departe, pe drum, începem curând să alternăm zonele cu zăpadă (nu exagerat de mare) cu cele cu noroi (care încărca tălpile într-un mod destul de deranjant). Bocancii mei uşori (Grisport, luaţi doar pentru oraş dar testaţi de data asta şi pe munte) îşi fac destul de bine treaba. Cu bocancii grei sigur aş fi mers mai încet...

Trecem pe sub copacul izolat de pe Urechea, rămânem pe drum (neurcând Cazacu), curând vedem indicatoare. Surpriză la care nu mă aşteptam. Unul indica crucea roşie Buşteni- Zamora- Vf. Orjogoaia- Trăisteni, celălalt trimitea către Azuga. Indicatorul pentru cruce roşie îmi aminteşte că, la sud de Gara Buşteni, pe un gard, văzusem indicator de Trăisteni şi mă întrebasem dacă e cu adevărat marcat până acolo. Nu peste mult timp văd plecând în stânga drumul pe culmea Petru- Orjogoaia, pe care-l urmasem cu Alina în tura aceea în care ne-am retras din munte către Valea Doftanei. Privesc şi trag conculzia că intrarea în Munţii Neamţului nu-i foarte departe. Spun cuiva de intenţia mea de a face o tură (solitară) în care să intru pe Sorica după care să merg pe Orjogoaia urmând să mă retrag pe unul dintre picioarele de munte care cad spre Valea Azugii (Culmea Ceauşoaiei sau Piciorul Unghia Mică).

Andrei îmi povesteşte de o urcare pe Seaca din Caraiman în grup mare, continuată cu Brâna Portiţei parcursă la frontale. Ceilalţi aduc în discuţie o legendă de pe carpaţi, un anume Vlad pe care nu l-am cunoscut până acum. Se pare că are teorii interesante omul. Liliana povesteşte că a fost voluntar la concursul din Ciucaş.

După 3 ore şi jumătate de la plecarea din Azuga facem popas lângă un alt indicator, cel care trimitea către Buşteni, pe cruce roşie, cu stâlpi de marcaj situaţi chiar pe culme. Discutăm despre casa construită mai jos şi de câinii prezenţi în zona ei. Cineva apreciază că, în grup mare (9 oameni, cum eram noi, de exemplu) treci lejer pe lângă zona cu câini pentru că aceştia nu au curaj să se apropie. Singur sau în grup mic apreciază că este riscant să mergi pe acolo. Şi eu care m-am tot gândit la o tură solitară care să includă Zamora...

Când reluăm traseul Aura zice că i-ar fi plăcut să coborâm în Buşteni. De ce? Pentru că nu am mai fi avut de urcat. :) Mă gândesc o clipă să-i propun în săptămânile următoare o ieşire care să includă coborârea pe Zamora dar mă sperie oarecum ideea de a înfrunta câinii în doi. În plus, nu bag mâna în foc că ar accepta să urcăm cine ştie pe unde împreună. :)

Mergem mai departe, vântul pare să se joace mai des cu noi, cred că a atins viteza maximă din prognoze în unele scurte rafale. Imaginez cu Bogdan linia pe care mergem, ocolind pe cât posibil limbile de zăpadă mai abrupte, care ar fi putut pune în dificultate oamenii din grup. Cu toată bunăvoinţa, tot intrăm prin zăpadă din când în când. Bocancii mei îşi fac treaba în continuare, eu reuşesc să nu mă încordez mergând prin zăpadă. Totuşi, calc cumva pe un smoc de iarbă şi am senzaţia pentru o vreme că s-a întâmplat ceva nasol cu un deget de la piciorul drept. Cu nişte ani în urmă, cam tot pe acolo, cu mai multă zăpadă, tare, trăiam un coşmar mergând cu bocanci uşori, fără colţari, sprijinindu-mă în beţe şi mergând atât de încet încât cred că o adusesem pe Alina la capătul răbdării.

Nu trece mult timp până îi spun lui Bogdan că am depăşit Cumpătul şi că trebuie să ne lăsăm în vale. O luăm în jos pe feţe de iarbă înclinate la vreo 45 de grade după ce Bogdan se asigură că nu mai vedem stâna Zamora, altă stână văzându-se pe culmea din dreapta. Într-un loc în care trecem pe zăpadă, Bogdan sugerează că în locul meu ar fi coborât pe fund. Îi spun că n-aş risca să lovesc vreo rădăcină. Acasă mi-am amintit şi de un accident care a plecat de la acest aparent inofensiv dat pe fund, cineva nu a mai putut controla alunecarea şi a sfârşit cu triplă factură la un picior.

Cineva din grup sugerează că nu-i Valea Rea cea pe care ne încadrăm dar eu îi spun că valea indicată de el dă spre Valea Doftanei. Bogdan ne arată versantul cu rezervaţia de narcise.

La 14:15 făceam popas la obârşia Văii Rele. După ce socializăm o vreme, o luăm în jos. Eu mă chinui să identific Crucea Caraiman dar nu reuşesc. Andrei îmi ghidează privirea şi pricep unde ar trebui să se vadă Crucea. Nu reuşesc s-o văd, am doar senzaţia că i-am identificat postamentul. Deşi, în viaţa de zi cu zi, cred că trăiesc în alt film în comparaţie cu ceilalţi, fiind puţin probabil să ne întâlnim în oraş, aici oamenii sunt plăcuţi.

Analizez cu Bogdan terenul şi ne propunem să coborâm spre zona de pădure de mai jos, de pe versantul stâng. Totuşi, panta începea să crească neplăcut aşa că modificăm planul şi facem dreapta. Şi pe aici panta creşte treptat dar măcar identificăm o vagă urmă de potecă. Un pic mai jos, pământul sfărâmicios combinat cu porţiuni de zăpadă şi grohotiş mă face să intru din inerţie pe o pantă neplăcută. Liliana vede unde mă aflu, îmi spune să revin la urmele făcute de cei din faţă, îmi lasă loc pentru a mă reîncadra în potecă. Ceva mai jos începe grohotişul gol, lipsit de zăpadă sau pământ. Se coboară destul de dificil pe el dar o scoatem la capăt până la urmă şi ajungem într-o zonă ceva mai plată. Ne regrupăm şi continuăm în jos. Cineva remarcă cât de simplu s-ar fi putut coborî dacă am fi mers pe culme până la stână şi apoi am fi luat-o cumva diagonal către vale, luând curbele de nivel în unghi de 45 de grade. Eu nu mai fusesem pe aici de 20 de ani, Bogdan fusese doar în urcare prin zonă. N-am ştiut de varianta coborârii de la stână. Nu-i nimic! Am scos-o la capăt şi aşa. :) Am ajuns curând la drum forestier.

Într-un moment în care Aura rămăsese în urmă, cel mai probabil pentru a face poze (se pare că am avut două aparate de fotografiat în grup, la Aura şi la Claudiu), Bogdan sugerează să adunăm câteva pet-uri din cele răspândite pe vale. Oamenii sunt de acord, începem să adunăm, scot sacii de gunoi care parcă exact asta aşteptau, destul de repede se încarcă doi saci. Bogdan agaţă pet-uri de rucsac, ia în mâini şi două pet-uri de 5l. Deşi nu suntem mulţi, nici nu venisem cu intenţia de a curăţa valea, s-a văzut cât de cât intervenţia noastră. Mi-a plăcut ideea lui Bogdan, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia asta, mi-am amintit de acea zi de octombrie 2004 în care am adunat gunoaie cu Irina la Cota 2000.

Am lăsat totuşi în urmă o cazma ruginită, o găleată imensă de smântână (se pare că la stâna de sus nu se face şi smântână), o conservă destul de bine înfiptă în pământ, alte gunoaie care nu mai încăpeau în saci.

Ceva mai jos auzim un câine care lătra disperat spre noi. Ne adunăm, ne străduim să ne înconjurăm cu beţe, studiem mişcările câinelui care, până la urmă, s-a mulţumit să latre de la distanţă. Un om aflat pe acolo, lângă o căsuţă şi un adăpost pentru cai, ne spune că e bine să tragem după noi un băţ la care să se dea câinii, astfel reducându-se riscul de a fi muşcaţi din spate. Cât e legendă şi cât realitate în povestea asta nu ştiu. Oricum, nu este prea comod să ai un dulău supărat pe urmele tale.

Ce se vede aşa roşu în pădure? Nu e decât lumina care pică într-un unghi interesant pentru fotografi. Cine a zis că în pădure nu ai ce vedea?

Peste un timp lăsăm în stânga DF Tufa, noi ne orientăm cumva către dreapta, ne dăm seama că ceva nu este tocmai în regulă pentru că ne depărtam de Sinaia. Trecem pe lângă ceva gen parc de aventură, înconjurat de gard şi păzit de un câine lup. Cam în aceiaşi zonă lăsăm în dreapta DF Şipa. Pe un copac este schiţată o cruce prin cojirea scoarţei. Un marcaj cruce galbenă? :)

Eu bănuiam în continuare că vom nimeri în cartierul Cumpătul. Totuşi, realitatea m-a contrazis. Am ajuns la calea ferată într-o localitate care, conform GPS-ului de pe un smartphone, s-a dovedit a fi Poiana Ţapului. Oamenii întreabă un şofer de gara cea mai apropiată, suntem direcţionaţi către Poiana Ţapului, gară la care ajungem mergând pe strada Piatra Arsă până la un pod peste Prahova. Pe aceiaşi stradă un indicator spunea că se află pensiunea Mona. Facem glume pe tema mergem la Mona dar ne dăm apoi seama că Mona ar putea fi cea de pe sticlele de spirt. :) Chiar şi în cazul acesta, e bună s-o tragi la măsea în caz că te doare... Aura se gândea la o piscină... Fiecare cu reflexele de gândire proprii. :D

Mai devreme, apare ideea că unii se gândesc numai la băutură. Intru în joc şi spun: Şi eu mă gândesc la băutură. Mă gândesc la apă plată. :)

Între timp, în diverse tomberoane găsite pe marginea drumului, ne lăsasem pe rând recolta de gunoaie. Pe drum, din diverse curţi sau colţuri de stradă încep să ne latre dulăi mai mult sau mai puţin fioroşi. Ne străduim din nou să folosim beţele în apărarea noastră. Liliana găseşte o cracă pe care o trage după ea o vreme, acţionând în spiritul celor spuse de omul de la adăpostul cu cai. Cineva spune în glumă că Liliana vrea să ducă creanga până în gară.

Trecem podul peste Prahova pe lângă calea ferată exact în momentul în care trece pe lângă noi un marfar. Destul de aiurea senzaţia trenului care trecea atât de aproape. Vorba cuiva, putea să sară vreo piatră de pe terasament şi să ne lovească... Dar se putea şi să fim agăţaţi de tren atunci când am făcut trecerea către peronul gării. Doar Aura a fost răbdătoare şi a trecut spre peron doar după ce ultimele vagoane ale mărfarului au trecut.

Ajungem în gară, constatăm că mai avem cam 45 minute până la tren. Cineva scoate o hartă (singura pe care o ştiu pentru Baiului, cea din Munţii Noştri) şi încercăm să ne lămurim pe unde am încurcat traseul. Omul are argumente pentru ideea că am fi coborât pe Şipa, eu insist să nu-l cred. Socotesc că am stat pe traseu exact 7 ore şi jumătate, după cum apreciase Bogdan. Adevărată socoteală doar că traseul a fost un pic modificat. :) Valea Rea a fost suficient de rea încât să ne sucească minţile către valea alăturată. Dacă gândim altfel, e de-a dreptul SF faptul că am ajuns în Poiana Ţapului.

Vine trenul, ne aşezăm 8 oameni în "compartimente" alăturate, Claudiu se aşează prin apropiere. Cei 8 ne lăsăm provocaţi de Liviu la Mafia. Până aproape de Bucureşti am reuşit să pricep doar o parte din esenţa acestui joc. Asta nu înseamnă că nu am jucat. Liviu a apreciat că se învaţă din mers aşa că am mers pe mâna lui. În ultimul joc, am fost "omorât" deşi eram doctor şi mă puteam autosalva. Dacă mi-aş fi văzut cartea înainte şi dacă aş fi priceput rolul doctorului. :D Oricum, cu ocazia asta am mai stat un pic de vorbă cu ceilalţi "morţi", Aura şi Cătălin. Soarta sau alegerile inconştiente m-au aşezat şi la întoarcere lângă aceiaşi oameni ca la dus.

Gara de Nord, grupul se micşorează pe minut ce trece. Dispar întâi Liliana, Claudiu, Cătălin şi Andrei. Urmează Bogdan şi Liviu. Următoarea dispariţie, Aura urmată destul de repede de Andreia. Peste vreo 20 de minute ajungeam acasă. Aici aşteptam ceva timp ca să îşi facă cât de cât ordine în bagaje Daniel, mai devreme întors din Piatra Craiului şi în pregătire pentru plecarea pe biciclete în Bulgaria.

În sfârşit, ajung în pat şi dorm vreo 9 ore. Duminică mă trezesc fără febră musculară deşi mă gândeam că duminica va semăna cu cea de după Valea Albă, când trebuia să mă împing cu mâna în spătarul scaunului pentru a mă ridica. Rezultă că am fost mult mai puţin obosit după tura propusă de Bogdan. N-am mai avut nevoie de aspirină. :)

În concluzie, traseul pe care ni-l propusesem se sfârşea coborând pe Valea Rea în Sinaia în timp ce traseul pe care l-am făcut (din cauza erorii de orientare din culmea principală a Baiului) s-a sfârşit coborând pe Valea Şipa în Poiana Ţapului.

CRONOLOGIE



9:30- Gara Azuga



11:30- Staţia superioară a telegondolei



13:00- Bifurcaţie potecă Zamora (CR)



14:15- Începem coborârea spre Valea Şipa



17:00- Gara Poiana Ţapului



METEO

Senin, temperaturi pozitive, vânt cu rafale de maxim 45 km/ oră. Unii dintre noi am purtat mănuşi

ELEMENT SURPRIZĂ

Nu a fumat nimeni în tură. Probabil preferă ţigară electronică dar nu a mai fost loc în bagaj şi pentru ea. :)



vineri, 4 aprilie 2014

Momente



La intrarea în metrou o tânără validează cardul dar încearcă să treacă pe poarta de acces din cealaltă parte a aparatului. Observ, zâmbesc, accept faptul că neatenţia ei mă costă pe mine câteva secunde, îi spun să treacă pe partea cealaltă pe când ea se chinuia să împingă bara de la accesul alăturat. Afişajul revine la normal, taxez, trec şi eu. Mă uit în urmă şi constat că, în condiţii normale, este extrem de simplu să-ţi dai seama pe ce parte a aparatului poţi să treci. Dar, dacă eşti obosit, deprimat, entuziasmat, îndrăgostit, ai 50 % şanse să încerci să treci pe partea greşită.

Ceva mai târziu, deşi metroul nu mi se părea exagerat de aglomerat, o tânără îşi schimbă locul frecându-şi pieptul de pieptul meu. Constat amuzat şi chestia asta.

La Unirii, cobor din tren şi observ că pe lângă mine urcă un rocker. Îl privesc mai atent şi-mi dau seama că, din nou (se mai întâmplase în urmă cu câteva săptămâni), am trecut pe lângă Cristi Ioniţă Zăpadă, solistul Metrock, trupă pe care o ascultam în liceu şi pe care am avut plăcerea să o ascult din nou şi în ultimii ani, în două cluburi (Mojo şi Ageless).



Alt schimb de metrouri, văd pe peron persoana cu care face acum dragoste o tipă cu care ieşeam acum vreo 10 ani. Agitat om... Dă din picior de parcă ar aştepta de-o veşnicie apariţia ei. Simt că urmează să apară şi cunoştinţa mea dar îmi văd de drum. Nu ştiu dacă s-ar schimba ceva în momentul în care i-aş spune că merg din nou pe munte sau că am urcat Valea Albă recent.

Ajung acasă. Prind calculatorul liber (asta se întâmplă destul de rar) aşa că mă uit la fotografiile lui Claudiu din tura din Baiului şi îmi arunc o privire pe google maps căutând zone interesante de vizitat. Momentan am pus ochii pe Perşani şi Călimani. M-au ajutat la alegerile acestea nişte jurnale de pe carpaţi.org şi un jurnal al lui Ioan Stoenică. După ceva documentare şi completare a echipamentului sper să ajung să pipăi şi zonele astea...