Zâmbet (11) sau Biciclista

O seară de vineri, acum vreo două săptămâni. Plec de la birou în starea aia în care îţi este total indiferent dacă eşti sunat să ţi se anunţe o megamoştenire din partea mătuşii Tamara sau dacă îţi pică un bolovan în cap şi te ucide pe loc.



Într-o astfel de seară, privind absent într-o direcţie întâmplătoare, remarc pe contrasens (faţă de direcţia mea de deplasare, pe trotuarul din partea opusă) o biciclistă. Nimic nou. O biciclistă cu înfăţişare plăcută plecând pedalând de la birou. Totuşi, acum tânăra întoarce capul spre mine şi pare să schiţeze un zâmbet. Cred că apuc să-i răspund la rândul meu cu un zâmbet apoi mă întreb de unde vine senzaţia că aş cunoaşte-o. Să fie o activistă ecologistă pe care să o fi remarcat la protestele din toamna 2013? Să fie o ascultătoare de folk pe care să o fi remarcat în vreun club? Să fie alpinistă? Nu am nici cea mai vagă idee... Peste vreo 10 zile aveam s-o revăd, fără ca ea să mai schiţeze vreun gest.

Oricum, zâmbetul din acea seară a reuşit să-mi schimbe pentru o vreme starea de spirit. Păcat doar că zâmbetul ei este o simplă picătură în paharul cu întâmplări gri care-mi populează viaţa.

La câteva zile, într-o dimineaţă, văd o puştoaică mergând spre birou pe skateboard. Mai văzusem bicicliste, tinere pe trotinetă, tipe coborând din taxiuri sau alte vehicule, mai mult sau mai puţin aproape de intrarea în clădire. Totuşi, parcurgerea ultimilor metri spre birou pe skateboard n-o mai remarcasem. Încă o dovadă, promiţătoare, că nu toţi oamenii au minţile la fel de înguste.

Firesc, mi-am amintit de un cântec pe care-l prindeam uneori pe MTV cu mulţi ani în urmă...