Determinare

Sâmbătă, vânt puternic (până la 70 km/ oră la rafală, estimau meteorologii), ceva tensiuni pe acasă, ceva chef de plimbare. O iau spre parcul în care am alergat în ultimele luni cu intenţia de a verifica cât de alergabil mai este circuitul meu. Nici nu ies bine din bloc şi mă trezesc în freză cu o rafală care aproape mă sufocă. Se treşte orgoliul în mine şi decid să nu mă las înfrânt de prima rafală. Îmi continui drumul privind cumva într-o parte, scap de zona cea mai expusă vântului. Văd cum i se fâlfâie lui Ponta, o văd pe Udrea pusă la pământ de vânt. Nu-mi pasă de cele două personaje din basmul cu care este adormită România, eu tot între Macovei şi Tăriceanu voi da cu banul duminică. Mai văd nişte fâlfâieli pe la nişte firme după care ajung în parc. Aici e vânt, aleile sunt pline de resturi vegetale purtate de vând, paznicii nu se îndură să iasă din cutiuţele lor. Merg ce merg şi dau de un nene care aduna nu ştiu ce bălării. Mai încolo doi proprietari de câini îşi plimbau animalele. Urmează o tanti în şlapi pe care o depăşesc fără să-mi dau seama cu ce scop umbla pe acolo. Cobor panta cu scări, pe care o urc când alerg; acum fac circuitul în sens invers. Fac stânga pe malul lacului. Valurile de 30- 40 cm îmi atrag atenţia. Mă apropii de lac şi privesc câteva clipe. Vântul este destul de insistent aşa că mă întorc cu lateralul spre el şi-mi văd de drum. Apar doi oameni pe alee, apropierea evidenţiază doi paznici care-şi părăsiseră cutiuţele. Unul din el, şocat probabil, mă apostrofează:

-De ce nu stai acasă? Asta-i vreme?
-Da, asta-i vreme!

La o întrebare incompletă dau răspunsul cel mai logic cu putinţă. O secundă mai târziu arunc în vânt continuarea: Ce, mă păzeşti mata?

Mă gândesc că paznicii lui Negoiţă nu realizează că spaţiul public rămâne public, indiferent de vreme. La aşa primar, aşa paznici...

Îmi spun că, dacă nu începe ploaia şi se mai potoleşte vântul, duminică se poate alerga.

Ajung acasă după vreo oră, meciul văcuţei Halep se terminase, frăţiorului îi sună telefonul şi aflăm astfel că... a început să ningă. Mai devreme sesizasem că plouă deci îmi luasem adio de la cursa de duminică. Copilu` (un copil mic şi drăgălaş, de vreo 20 de ani) vrea să se plimbe prin ninsoare, fratele meu acceptă, mă înham şi eu la plimbarea lor şi, o oră mai târziu, ne plimbam prin Tineretului. Era un timp pe care nici bicicletele de închiriat nu mai ieşeau din rasteluri...

Ne plimbăm, aproape singuri pe alei, până ajungem pe malul lacului. Aici, surprinzător, dăm de vreo 3 alergători. Unul, din ce am apucat eu să văd, avea adidaşi faini dar nu mai ştiu ce-mi atrăsese atenţia la încălţările omului. Altul, pe vremea aia crâncenă, alerga în pantaloni scurţi. Dat fiind că ne-am mai întâlnit odată cu el după câteva minute, am rămas cu impresia că era cel mai rapid dintre cei trei.

Văzând alergători am reacţionat diferit. Daniel considera că e nebunie să alergi pe vremea aia, copilu` s-a abţinut de la comentarii, eu mi-am exprimat aprecierea la adresa celor care, presupuneam eu, se antrenau pentru maratoane montane în care este destul de mare probabilitatea de a se confrunta cu condiţii oarecum asemănătoare cu cele de atunci. Nu vedeam nebunie în alergarea lor, vedeam determinare. Mi-ar plăcea să fiu şi eu atât de riguros încât să-mi fac antrenamentul indiferent de vreme...

Apucând să spun că anul viitor sper să fiu suficient de bine antrenat încât să mă înscriu la semimaraton aud copilu` spunând: Vreau şi eu la semimaraton! Nu ştiu dacă devenise brusc interesată de subiect, dacă se gândise şi ea la asta iar acum profita de cursul discuţiei ca să o şi spună, dacă era simplă imitaţie sau vorbă aruncată de dragul conversaţiei dar mi-a plăcut că a spus-o.

Cine ştie, poate vom termina amândoi semimaratonul de la Bucureşti, primăvara următoare... Ar fi frumos! :)