Sâmbătă 4 octombrie 2014 s-a dovedit o zi nu tocmai plăcută motiv pentru care nu am reuşit să ies în oraş la timp pentru a asista la cursele copiilor şi ale părinţilor cu copii mici din cadrul BIM. Am ajuns în centru când acestea erau deja terminate. Dat fiind că intenţionam să fac fotografii iar SD Card-ul nu fusese încă descărcat de fotografiile făcute într-o ieşire la căţărare (nu a fost ieşirea mea, eu nu am mai ajuns pe munte din iulie), am avut un motiv în plus ca să tratez ziua de curse cu o oarecare indiferenţă.
În metrou, în drum spre Izvor, am văzut totuşi o fată care se întorcea de la cursă, cu medalia de gât. Genul de simbol pe care, la vârsta ei, l-aş fi preţuit foarte mult. De fapt, dacă mă gândesc un pic, l-aş preţui şi acum dacă ar reprezenta dovada terminării unei curse cât de cât serioase, de minim 10000 m. Chiar mi se pare o idee frumoasă aceasta cu diploma şi medalia de finisher. Odată coborât din metrou, prin zona parcului Izvor, m-am intersectat cu un cuplu cu bebeluşii în cărucior şi cu număr de concurs. Deci nu se terminase cu prea mult timp în urmă cursa lor... Mai încolo au început să apară cei care tocmai îşi ridicaseră kit-ul pentru cursa de a doua zi. Când se intersectau îşi urau de bine pentru cursă. Printre ei, o familie de străini cu doi copii purtând tricoul MIB, şi ei participanţi la cursa copiilor. Nu aş fi deloc mirat să aflu că şi părinţii urmau să alerge a doua zi.
O iau spre casă ceva mai pozitiv încărcat decât plecasem. E clar, chiar îmi plac oamenii care aleargă. Acasă dau de Cristi care, fără să-şi imagineze probabil că mi-am dorit mult să alerg la rândul meu în concurs dar antrenamentul insuficient şi situaţia financiară nu mi-au permis, de aici rezultând ceva frustrare, a reuşit să pună ceva sare pe rană. Unde-i medalia? întreba el... Îi răspund nervos cu teoria căcatului...
-Uneori omul îşi dă seama că este un căcat şi atunci îşi bagă picioarele în toţi şi în toate.
-E bine să-ţi dai seama din când în când că eşti un căcat.
-E bine pe dracu`. Doar cei care nu conştientizează că sunt căcaţi au case, maşini, fac călătorii... Cel puţin la serviciu am suficiente exemple în acest sens.
Închei ziua într-o stare care nu mă mai îndemna să visez la nimic.
Duminică 5 octombrie 2014, deşi destul de lipsit de elan, mă trezesc pe la 6 dimineaţa. Deprimat şi lipsit de chef, fără să-mi imaginez că o să-mi placă ceva în ziua aia, fac un duş, mă îmbrac, întreb fără prea mare speranţă dacă pot lua aparatul foto cu mine, aflu că SD Card-ul fusese descărcat între timp, că acumulatorii din aparat sunt folosiţi deci nu se ştie cât vor mai rezista, că acumulatorii din borsetă nu se ştie dacă sunt sau nu încărcaţi. Iau totuşi aparatul deşi era la fel de posibil să pot face doar o poză sau să pot face sute de poze. Puţin după 8 ies din casă, convins că voi rata momentul startului maratonului. Înarmat cu harta, speram totuşi să mă pot mişca astfel încât să văd cât mai mult din cursă. Intenţionez să cobor la Izvor dar câţiva oameni care purtau însemne ale maratonului coboară la Unirii şi decid să-i urmez. Având ei un oarecare avans, n-am avut şanse să-i ajung din urmă.
Pornesc pe Bd. Unirii şi, curând, dau de alergători care-şi făceau încălzirea. Am ajuns la timp deci... Era cam ora 9, era rece, mă felicitam că pusesem pe mine geaca. Cred că eram un pic invidios pe concurenţii care suportau frigul în ţinuta în care eu alergam vara. Mă uit în stânga, văd negru în faţa ochilor, încerc să fac o fotografie dar imaginea se luminează la fel de rapid precum se întunecase. Trecuse un alergător din Kenya. :)
Ajung în Piaţa Constituţiei, nu reuşesc să înţeleg mare lucru din aglomeraţia de acolo.
Traversez prin nişte deschideri temporare ale delimitării traseului de concurs, mă trezesc pe partea cu Casa Poporului. Încet dar sigur, lumea se adună la start. Mă bag şi eu în şirul celor care, lipiţi de gard, aşteptau să filmeze şi fotografieze startul. Cam aiurea să pozezi printre gratii... Totuşi, la final aveam să constat că gratiile au dat uneori şi efecte interesante.
Până să fac eu câţiva paşi spre Academie maratoniştii deja se întorceau de acolo. Încerc nişte zoom-uri în care să se vadă mai mult din primii alergători, mai puţin din cei din prim plan, mai târziu plecaţi în cursă sau participanţi la funrace.
Lămurit fiind că oamenii aleargă mai tare decât îmi imaginasem, mă resemnez oarecum şi pornesc spre zona în care aveau să sosească participanţii la cursa populară. Îmi mai arunc totuşi o privire şi peste drum şi văd un banner care o încuraja pe mami. Fac câteva poze în care nu reuşesc să prind tot bannerul. Într-una prind totuşi ceva mai interesant: un alergător obez, cu burta interesant profilată. Presupun că a fost parte a unei ştafete dar, la aspectul său, mi se pare oricum lăudabil că şi-a propus să alerge 10 km. Sper că a şi reuşit.
Dau colţul Casei Poporului şi încep să fotografiez participanţii la funrace. Unii păreau încă odihniţi, alţii mai mult mergeau decât alergau.
Unul care mi-a ajuns întâmplător în poză (fotografii făcute urmărind pe LCD-ul aparatului siluetele de alergători, insuficient pentru a-mi da seama înainte de a fotografia ce va rezulta în respectivul cadru) avea un stil ciudat de alergare, aplaudat de pe margine. Apuc să-l privesc din spate şi-mi spun că am stricat o fotografie. Acasă, răsfoind fotografiile, am constatat că omul avea genunchieră şi număr de semimaraton. Mi-am imaginat că, după ce s-a înscris la semimaraton, a avut ghinionul să se accidenteze înainte de cursă. Fiind un individ cu moral puternic, nu a renunţat întrutotul la cursă, alegând să alerge o cursă potrivită pentru starea în care se afla. Şi aşa cred că a ajuns omul nostru printre alergătorii mai slab sau deloc antrenaţi. Altul poate s-ar fi ferit de dureri şi ar fi rămas acasă. Concluzie: nu am stricat o fotografie, mai degrabă am reuşit să surprind diversitatea alergătorilor.
Maratoniştii sunt de mult dispăruţi din zonă. Mai stau cât mai stau printre cei care terminau cursa populară, cât să-i remarc şi pe cei care aveau un slogan gen "dacă era uşor am fi alergat şi noi", slogan cu care încercau să-i motiveze pe cei obosiţi. Apuc să fac o poză şi acelui grup portocaliu.
Tai traseul de concurs într-o zonă în care, pe moment, nu ajunsese niciun alergător. O iau înapoi pe Bd. Unirii cu gând să urc în metrou şi să mă deplasez spre Piaţa Muncii. Merg, mă opresc, mai fac o poză. Aşa ajung în Piaţa Unirii, destul de bine impregnat cu atmosfera de concurs. A dispărut urgent dorinţa de a merge cu metroul aşa că mi-am modificat planul din mers.
Traversez Piaţa Unirii, merg o vreme spre Biblioteca Naţională, fac fotografii deşi nu era tocmai lumina cu care să fiu eu obişnuit.
Uneori declanşez fără să văd pe LCD ce fotografiez. Soarele deja îşi cam făcea de cap, temperatura creştea, eu începeam să transpir cu geaca pe mine dar, în lipsa unui rucsăcel, nici nu prea aveam unde s-o bag. Aşa păţeşti dacă pleci de acasă doar cu un pet cu energizant cu care să-ţi ridici tensiunea la valori cât de cât normale. Nu ştiu câţi oameni ajung la 12 cu 6 după 250- 500 ml de energizant cu supradoză de cofeină. Eu ajung... Se pare că sunt bolnav! Doar că de boala asta se pare că nu se moare...
Trec pe lângă un punct de hidratare unde nu studiez prea atent organizarea.
Întorcându-mă spre Piaţa Unirii (era clar că nu am mari şanse să merg spre Piaţa Muncii cu viteza alergătorilor) mă intersectez cu o tânără cu un chip teribil de cunoscut. Nu facem niciun gest de salut aşa că rămân, aşa cum m-am obişnuit, cu întrebări legate de împrejurările din care am ţinut-o minte. În memoria mea au loc bine definit doar câteva tinere. Dintre acestea, în ultimele luni, nu am revăzut-o pe niciuna. Celelalte, deşi ar putea fi persoane mai interesante decât cele care-mi ocupă mie memoria, sunt doar vag definite, motiv pentru care mă surprind periodic întrebându-mă de unde cunosc o ea sau alta...
Nu era încă momentul să mă întorc la Casa Poporului. Merg spre capătul Bd. Naţiunile Unite, urmăresc o vreme alergătorii care aveau întoarcerea în acel punct, mă amuz de discursul unui tip pletos care încuraja concurenţii în timp ce făcea fotografii. Hai că mai ai puţin... până la urcarea pe Calea Victoriei! Hai că, la final, te aşteaptă 39 de virgine!
Tai prin Centrul Vechi, încă adormit, în căutarea unei toalete.
Deşi nu mâncasem nimic dimineaţă (şi nemâncat aveam să rămân încă câteva ore, până am ajuns acasă; aşa păţeşti când pleci la drum doar cu doi lei în buzunar pentru că, în mărinimia lor, şefii au decis să-ţi amâne pentru luni plata salariului din care oricum aproape că mori de foame) în maţele mele era război. Toaletele pe care le ştiam din timpul târgului de Crăciun au dispărut acum. Greu moment! În Cişmigiu e următoarea şansă...
Ies în Calea Victoriei, pornesc o nouă rafală de poze în timp ce urc spre Teatrul Tănase.
Sunt la un pas să continui urcarea pe Calea Victoriei dincolo de întoarcerea traseului de concurs. Remarc totuşi la timp că era să las în urmă alergătorii aşa că rămân chiar pe muchie să fotografiez şi să filmez.
Un pic mai jos remarc nişte maşinării piuitoare. Studiez problema şi-mi dau seama că piuiturile au legătură cu covorul de cronometrare. Observ un jandarm cu ceafă groasă care, în toamna 2013, era foarte încântat să târâie după el protestatari ecologişti. Acum, în sfârşit, avea şi el o misiune decentă.
Fac dreapta pe o străduţă care mă scoate aproape în Cişmigiu. Faţă de freamătul de pe străzile largi, aici era pustiu. Atmosfera era destul de tristă, neanimată de atleţi. Intru în parc, caut cu privirea cabinele de plastic care se încăpăţânau să nu apară. Bag mâna în buzunar după şerveţele şi constat că le-am uitat acasă. Îmi amintesc de toaletele acelea rotunde şi verzi pe care nu le vizitasem niciodată, şocat fiind de acea pagină cu instrucţiuni. Acum acestea păreau să reprezinte cea mai decentă soluţie aşa că m-am apropiat de cea de la intrarea în parc. Constat că sunt destul de inteligent organizate dar limita aceea de 15 minute şi porţioara de hârtie igienică m-au stresat un pic. Ca supliment de hârtie igienică folosesc o pagină din cele două printate cu extrase din regulamentul maratonului. Cam zgârie dar... nu am de ales. Ies cu o senzaţia ciudată de umezeală şi mizerie deşi locul era rezonabil de curat.
Ies din parc, fac dreapta, la primul semafor traversez şi remarc alergătorii în apropiere. Merg direct spre ei pe o străduţă.
Nu ştiu de ce simt nevoia să traversez Dâmboviţa, trecând prin coloana de alergători. Remarc că circulaţia pietonală este şi ea un pic îngreunată dar nu imposibilă. Cu puţină răbdare şi bun simţ puteai traversa în intervalele în care nu se apropiau alergători sau folosind direcţii care să se adapteze traseelor lor.
Ajung pe malul celălalt, fac nişte poze lângă o bornă kilometrică apoi, sesizând punctul de hidratare în apropiere, mai traversez odată coloana de atleţi şi încep să fotografiez dinspre exterior.
Remarc o doamnă în vârstă, îmi dau seama că este aceiaşi doamnă care nu era tocmai în cea mai bună formă la Dracula Maraton, acum câteva luni, în IOR. Apuc să o fotografiez.
Îmi dau seama că acum era în formă fizică bună şi, cred, a terminat cursa cu un timp rezonabil. Cu puţină atenţie, îi pot regăsi numărul de concurs şi rezultatul în pdf-ul pe care l-am descărcat zilele astea. Mai încolo trec câtiva concurenţi în scaune cu roţi. Apuc să fac şi cu ei fotografii. Nu ştiu de ce dar mi s-a părut teribil de interesant să participi la o astfel de competiţie în acele condiţii. Cred că aceia sunt oamenii care stau cel mai bine cu sănătatea psihică.
Câteva minute mai târziu, după ce vizitasem şi întoarcerea de la Eroilor pe care atleţi erau claxonaţi în semn de încurajare de către şoferii care treceau pe lângă destul de îngustul culoar de concurs, reuşesc să fotografiez şi un atlet din Kenya în alergare. La cât de rapizi sunt, e destul de complicat să-i fotografiezi.
Pentru a-mi da seama dacă am obosit alerg şi eu un pic pe trotuar, în paralel cu concurenţii. Fac asta şi pentru a avea ocazia unor poze în plus, fotografii în care să surprind alergători şi alergătoare care îmi atrăseseră atenţia.
O vreme ţin pasul cu cei din concurs. Diferenţa era că ei erau după aproape 20 km alergaţi, eu eram după vreo 5 parcurşi în mers, cu multe pauze. Transpir. Cineva cred că glumea pe seama mea dar nu-mi păsa. Aveam o misiune destul de clară. :)
Fac o pauză mai mare în dreptul punctului de hidratare. Încerc să fac o fotografie în care să se vadă momentul în care paharul cu apă trece de la voluntar la concurent. Îmi iese, într-o oarecare măsură. O puştoaică este foarte activă în zona voluntarilor, încearcă să se facă utilă, încurajază concurenţii, este încurajată de ceilalţi voluntari.
Aici îmi aduc aminte pentru câteva minute de cei doi lei din buzunar. Sigur că, în caz de forţă majoră, puteam lua o amărâtă de gogoaşă de ei dar tot mi s-a părut aiurea să nu am deja încasat salariul. Mulţimea de peturi aruncate de concurenţi în apropierea punctului de hidratare, aşa cum sugeraseră organizatorii, m-a făcut să mă gândesc că, dacă le-aş fi adunat şi le-aş fi reciclat în Cora, mi-aş fi asigurat pâinea pe 2- 3 zile. Gânduri de om amărât...
Cu privire la apa distribuită în punctele de hidratare, mi s-a părut că Izvorul Minunilor nu este deloc cea mai bună alegere de apă plată pentru competiţie. Probabil a fost cea mai puţin costisitoare opţiune, motiv pentru care organizatorii au acceptat-o. E adevărat că a existat şi o oarecare compensaţie prin băutura Isostar. Legat de ea, un alergător îşi exprima nemulţumirea pentru că, fiind dulce, îi face sete. Probabil că varianta ideală de hidratare include atât apa plată cât şi Isostarul, în proporţii diferite pentru fiecare sportiv.
Scurtez traseul de concurs prin parcul Izvor. Aici dau de copii pe căluţi. Stau o vreme să-i privesc şi să-i fotografiez.
Bucureştiul împlineşte 555 de ani. Am senzaţia că a cam îmbătrânit degeaba, tot nu reuşeşte să arate a oraş civilizat. Singurele zile în care pare civilizat sunt cele precum cea a maratonului sau cea în care s-a organizat acea finală de cupă europeană la fotbal. Nu ştiu ce părere au alţii dar, în comparaţie cu un eveniment fotbalistic care se întâmplă odată la cine ştie câţi ani, ziua maratonului anual cred că popularizează în mai mare măsură oraşul. Plus că pune mai puţine probleme de securitate. Aici amestec un pic senzaţiile, cele din zilele acelei finale spaniole cu cele de serioasă nesiguranţă din zilele în care se joacă un meci între echipe cu advresitate tradiţională în campionatul nostru sau în Cupa României. Printre spanioli, cu puţin timp înaintea meciului, mă simţeam mult mai în siguranţă decât m-aş fi simţit printre stelişti, dinamovişti sau rapidişti.
Revin pe traseul de concurs şi văd cum o maratonistă de culoare este foarte aproape de depăşirea unei semimaratoniste obosite. Interesantă îmbinarea profesionişti- amatori în cardul aceluiaşi concurs.
Ajung în zona de start la aproape 3 ore de la pornirea cursei.
Într-un interval în care nu s-au apropiat alergători de linia de sosire organizatorii au permis trecerea “pe malul celălalt”. Văd un panou de căţărare, privesc o vreme curajoşii care încercau (cei mai mulţi fără să reuşească) să urce. Mă gândesc să încerc şi eu dar sunt de părere că hamul peste blugi nu prea se potriveşte.
E mai greu să fotografiezi de pe partea cu tribuna oficială.
Mă îndrept către scenă şi asist la o parte a festivităţii de premiere. În sfârşit, stau şi kenyenii locului! :)
Mă emoţionează puternic premierea celor care “alergaseră” în scaune cu rotile. Au ceva aparte aceşti oameni...
Mă enervează un pic felul în care Vodafone îşi promovează sistemele de monitorizare cardiacă, folosindu-se pentru asta de exemplele de alergători căzuţi în timpul concursului. Dacă am reţinut corect, doi alergători au căzut în concurs şi au fost preluaţi de ambulanţe după ce un alt concurent, atent, a anunţat incidentul.
Amintindu-mi de intenţia mea de a alerga cândva măcar semimaraton mă îngrijorez un pic. Dacă pic în timpul unei curse oficiale este destul de sigur că ambulanţa va ajunge la mine în timp util. Dar dacă pic într-un parc, în timpul antrenamentului? Cine mai ştie acolo de mine? Ce pot face pentru a reduce acest risc?
Ies din zona scenei şi tai din nou traseul de concurs. În căutarea unui unghi bun de fotografiere nu-mi dau seama că eram tentat să rămân pe culoarul de alergare. Un organizator mă vede şi mă trimite dincolo de culoar. Înţeleg, merg mai departe în contracurent faţă de alergătorii care mai aveau puţin până la sosire.
Remarc şeful Raiffeisen care, mergând pe bicicletă tot în contra curentului, încuraja alergătorii. Îl observasem şi mai devreme pe Steven Van Groningen pe scenă, felicitând câştigătorii dar şi la tribuna oficială. Aveam să aflu zilele următoare că a şi concurat. A terminat semimaratonul pe locul 577, cu un timp de 01:51:24.50
Mi se pare fantastic să observ corporaţii care, printre alte semne de atenţie la adresa nevoilor angajaţilor, îi încurajează pe aceştia să alerge.
Nu e deloc de mirare că celor de la Raiffeisen le-a venit şi ideea antrenării unei echipe care să alerge pentru prima dată maraton. Pe lângă concurenţii care lucrează la organizator am mai remarcat alergători purtând însemnele diverselor multinaţionale de care, dintr-un motiv sau altul, ştiu. Chiar remarcam câteva zile mai târziu, la serviciu, că clientul x, dincolo de aspecte care nu-mi stârnesc cine ştie ce senzaţii, merită apreciat pentru că îşi încurajează angajaţii să alerge. Ceea ce nu se întâmplă în firma în care lucrez… Da, chiar mi se pare de reproşat acest aspect, şefilor mei nu le pasă de alergare.
Am încercat să aflu dacă şi banca în care ştiu că lucrează cineva a avut concurenţi. Se pare că nu a avut. Totuşi, în lista participanţilor am remarcat numele ei. Să fi fost o coincidenţă sau alergătoarea cu numărul 9583 de la semimaraton (a terminat în 03:12:38.70) să fi fost chiar ea, cunoştinţa mea?
Căutând în lista cu rezultatele şi alte nume cunoscute am dat, în a nu ştiu câta competiţie, de Andra şi Adi, cei cu care, acum vreo 10 ani, am mers un week-end prin sudul Bucegilor. Au terminat amândoi semimaratonul, el în 01:57:59.65 (terminând pe locul 962) iar ea în 02:52:11.50 (terminând pe locul 2145). N-am apucat să le scriu pentru a-i felicita pentru entuziasmul lor legat de sport. Nu i-am regăsit, din păcate, nici în fotografiile mele. Mi-ar fi făcut mare plăcere să le trimit fotografii cu ei...
Mai fotografiez o vreme maratonişti aflaţi aproape de finish apoi mă retrag spre casă. Spre Piaţa Unirii muncitorii ridicau deja gardurile care delimitaseră culoarul de concurs. Înţeleg că ultimii alergători trecuseră de acel punct sau timpul regulamentar se epuizase.
Mă retrag spre casă pe la 14:30, obosit şi înfometat.
NOTĂ: Toate menţiunile legate de locul din clasament se referă la clasamentul general, nu la cel pe sexe şi vârste.
Textul este scris în mare parte la 2- 3 zile după maraton. Unele corecturi sau adăugiri au fost făcute ceva mai recent. Cronologia (cel puţin din punct de vedere al fotografiilor) a fost în mare parte respectată. Totuşi, încă nu sunt suficient de antrenat încât să surprind corect din toate punctele de vedere ceea ce se întâmplă în timpul unui astfel de concurs. De o relatare completă nu poate fi vorba pentru că nu ai cum să te aflii peste tot în acelaşi timp, surprinzând ce se întâmplă atât la start/ sosire cât şi în fiecare loc de pe parcurs.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu