luni, 8 decembrie 2014

Din nou prin munţi (Azuga- Sorica- Zamora- Buşteni în 7 ore şi jumătate)



Sâmbătă 29 noiembrie mi se propune pentru a doua zi o tură lejeră prin Baiului. Accept, deşi nu mă luase în stăpânire cine ştie ce elan revoluţionar. Fac rucsacul cu viteza melcului, la final rămân cu nişte mici necunoscute pe care le tratez cu toleranţă la incertitudine, nefiind probleme de viaţă şi de moarte. Mă culc pe la miezul nopţii, dorm până pe la 3:45, mă trezesc cam lipsit de chef dar până la urmă suntem gata să ieşim pe uşă aproape de ora 5. Puţin înainte de plecare îmi bag picioarele în bocanci şi sunt tentat să renunţ la tură din cauza unui disconfort oarecare la piciorul stâng. Tropăi puţin prin casă şi-mi spun că, oarecum la risc, pot totuşi pleca.

Cum ieşim din bloc dăm de polei.

-Pe poleiul ăsta nu ajungem noi la metrou.
-Nu mai mergem? Acum suntem singuri pe traseu deci putem renunţa.


Mai facem câţiva paşi, constatăm că nu alunecă peste tot aşa că-i dăm înainte.

Ajungem la metrou, este sunat Cristi şi stabilim că ne vedem în gară. Ne adunăm în gară 4 oameni, luăm bilete, găsim locuri faine în tren.

Din vorbă în vorbă ne trezim aproape de Azuga şi ne închidem rucsacii. Coborâm pe la 9:30, suntem debusolaţi câteva clipe apoi, printre fulgii care cădeau uşor, pornim spre DN 1 (faţă de sensul de mers al trenului, se merge în dreapta, către partea opusă clădirii gării, traversând şinele prin pasajul subteran, dacă este cazul). Un alt grup se interesa de transport până sub pârtie dar, din tura de acum câţiva ani în care mersesem şi noi cu microbuz până la telegondolă, nu reţinusem detalii despre transport. Fără să mai dau jos din spate rucsacul cer mănuşi iar binevoitorii din grup le caută şi mi le dau. Nu era exagerat de rece (erau cam 0 grade, cred) dar ştiindu-mi mâinile sensibile la frig am profitat de ocazie şi am testat mănuşile din acril cumpărate din Cora cu 15 lei. Dacă vrei să-ţi cumperi mănuşi pentru condiţii mai grele (ca umiditate şi temperatură), te-ar putea tenta acestea.

În DN 1 facem dreapta, dăm curând de o trecere de pietoni pe care traversăm, mai mergem ce mai mergem şi dăm de borna kilometrică de la intrarea pe poteca marcată cu triunghi albastru pe care se urcă până la staţia superioară a telegondolei. Atenţie! Nu este indicator la intrare dar marcajul se observă relativ repede pe un copac aflat în stânga potecii, pe sensul de urcare. O luăm uşor la deal, călcând suficient de atenţi încât stratul de gheaţă de sub puţina zăpadă proaspătă să nu ne provoace alunecări serioase.


Ne oprim puţin în dreptul observatorului de vânătoare, în jurul său am impresia că s-au tăiat nişte copaci peste vară.


Mergând noi destul de liniştiţi, ne taie calea o pasăre măricică. O privire mai atentă a făcut să ne dăm seama că planase peste potecă o bufniţă. S-a ascuns destul de repede în pădure aşa că tentaţia de a-i face fotografii nu a fost dusă până la capăt.

În sectoarele cu potecă îngustă facem slalom printre crengile copacilor, încărcate acum cu modele interesante de zăpadă. Reuşim să ajungem la ieşirea din pădure fără să ne intre pe gât zăpada căzută din copaci.



Ajungem sus, dăm să ocolim vârfuleţul de lângă telegondolă dar ceaţa destul de serioasă ne determină să îl urcăm până la urmă, astfel fiind mai uşor să identificăm traseul.


Trecem pe lângă vreo două grupuri cu copii care se bucurau de zăpadă în apropierea staţiei de telegondolă (probabil urcaseră cu ea până acolo), stăm un pic lângă un om de zăpadă măricel, după ce aproape ignorasem un alt om de zăpadă, micuţ, continuăm pe drum fără să vedem copăcelul izolat pe care-l luam ca reper cu alte ocazii. Urcăm uşor prin ceaţă, ne bazăm pe drumul care se vedea destul de bine, lăsăm pe altă dată parcurgerea culmii peste vârfuri, ne mai aruncăm ochii în jur fără să vedem mare lucru (eu insistam să văd stâna de sub Dutca care-mi stârneşte amintiri interesante dar nu am avut nicio şansă), privim din când în când GPS-ul în care băgasem nişte baterii relativ slabe, motiv pentru care ne-am trezit că aparatul se oprea. Până la urmă am folosit GPS-ul mai mult pentru a verifica din când în când ce distanţă mai avem până la ramificaţia de pe Culmea Zamora. Altă dată, pentru ieşiri de iarnă, voi pune în GPS baterii cu litiu...

Odată cu ieşirea din pădure s-a făcut ceva mai intens simţit gerul (dacă-mi aduc aminte corect, termometrul arăta la un moment dat -3 grade în rucsac) iar vântul de până la 15 km/oră care se anunţa prin prognoze a început să ne "mângâie" la rândul său. Atmosfera era încă plăcută, măcar temperatura se încăpăţâna să rămână mult mai mare faţă de minimele resimţite anunţate spre -17 grade. Au fost momente în care-mi simţeam mâinile reci dar n-am simţit neapărat nevoia unor mănuşi mai groase. Faţa era uneori agresată de vânt dar gluga de goretex a fost suficientă, cagula rămânând în rucsac pe tot timpul turei. Daniel tot insista să mă întrebe cum mă simt cu mâinile, gata să-mi găsească mănuşi potrivite în rucsac, dacă ar fi fost cazul. Mă gândeam atunci că, dincolo de rezistenţa fizică la ger, contează foarte mult şi felul în care este abordat gerul din punct de vedere psihic. Cu cât am mers mai anxios, deprimat sau frustrat cu atât mai neplăcut am simţit gerul de-a lungul anilor...

Deşi până spre telegondolă am mers fără beţe telescopice, le-am cerut până la urmă, poate şi pentru că mă deplasam cel mai încet din tot grupul. Probabil se simte faptul că, în ultimele 4- 5 săptămâni, nu am mai alergat, mulţumindu-mă cu reprize mai scurte sau mai lungi de mers pe jos.


Curând a venit şi momentul scârbos al turei. Sunt servit cu biscuiţi cu rom dar stomacul meu protestează. Nici nu bag bine biscuitele în gură că îl scuip şi apoi vomit un pic.

-Eşti bine?
-Da. Cred că mi-a picat prost mirosul de rom, asta-i tot.


Mai mergem ce mai mergem şi rămâne destul de sigur stabilit că ne vom retrage spre Buşteni, pe Zamora, pentru că oamenii cu bocanci mai puţin competenţi (comparativ cu tehnicii mei, Evolution K de la Bestard) începuseră să simtă umezeală la picioare şi ar fi putut suferi de frig dacă am mai fi mers mult, în condiţiile în care, din clipă în clipă, ne puteam aştepta ca temperatura să scadă. Nici oboseala mea nu prea îndemna la drum lung aşa că am fost mulţumit de varianta aleasă.

Depăşim bifurcaţia spre Petru- Orjogoaia, dotată cu indicator de ceva vreme (eu îl ştiam din martie 2014 dar nu ştiu exact cu cât timp în urmă fusese montat), mai mergem un pic şi sesizăm indicatorul spre Buşteni. Mai devreme Daniel ne arătase cam pe unde dăduse în vară cu botul de pământ, în tura cu bicicleta.

Timid, din ceaţă apare soarele pentru câteva clipe.


Mergând cam pe marginea drumului, piciorul stâng îmi fuge printr-o crustă de gheaţă care masca o groapă (cum o fi apărut acolo nu-mi dau seama). Ea observă, îmi întinde imediat o mână pentru a mă ajuta să mă redresez. Nu am avut nevoie de ajutor (dar s-ar fi putut întâmpla să am) dar ea a demonstrat odată în plus că e de încredere.

Muşchii mei începuseră să doară la fiecare pas. Şi-au revenit oarecum după ce i-am "spălat" cu o băutură izotonică. Probabil am resimţit faptul că, dimineaţă, în drum spre metrou, am alergat pe mici porţiuni, neîncălzit. Mici reprize de alergare am încercat şi pe munte, când mi se părea că am rămas cam mult în urma celorlalţi. M-am gândit din nou la Azuga Trail Race. Până la urmă voi participa şi eu la cursa asta, sper...

Ne lăsăm uşor pe culme, încercăm să ţinem linia stâlpilor cu marcaje care se vedeau rezonabil prin ceaţă. După primul stâlp o luăm cam prea în stânga dar ne redresăm repede nedorind să nimerim în drum. Cu ceva atenţie, ajutaţi şi de urmele celor care trecuseră pe acolo înaintea noastră, reuşim să ne păstrăm pe linia culmii. Poteca pare să ocolească un bot pietros dar eu îmi dau seama târziu de asta. Păşesc ceva mai atent şi depăşesc sectorul din care, sugera cineva, localnicii extrag piatră. Ceilalţi au ocolit mica proeminenţă pe curbă de nivel, prin dreapta. Coborârea începe să-mi solicite piciorul stâng, vătămat de acasă. Strâng din dinţi şi cobor mai departe, în acel moment chiar nu aveam de ales.



Ceva mai jos poteca se transformă în ditamai drumul. Surprinzător... Curând poteca se lasă în stânga, către drum. Noi parcă am fi vrut să mai continuăm o vreme pe culme dar proeminenţele sfârtecate de diverse lucrări nu arătau deloc tentant. Am coborât în drum şi ne-am dat seama că am picat ceva mai sus de construcţiile mai noi sau mai vechi în zona cărora, vara, fac de pază nişte câini fioroşi. Lăsăm în dreapta o mică ramificaţie a drumului, făcută probabil de indivizi care extrag ceva din acea proeminenţă decupată brutal într-o parte. Un marcaj aflat pe o piatră din dreapta drumului ne lămureşte că suntem pe drumul bun. Curând trecem printre construcţiile deja ştiute sau nou apărute apoi intrăm în pădure.

-Ţi-a îngheţat părul. Îmi dai o foarfecă să ţi-l tai? :)
-Să înţeleg că vrei un biscuite cu rom? :)


Lăsăm în dreapta, un pic mai sus faţă de drum, acea ruină de beton din dreptul căreia, acum vreo 4 ani, îmi amintesc că am prins culmea în urcare. Acum e mai dificil să mergi pe culme de acolo, datorită întreruperilor destul de agresive de pe parcurs, cauzate de efortul distructiv al omului. Parcă nu-mi vine să cred cât s-a deteriorat traseul de când nu am mai fost pe acolo...


Deşi nu mai văzusem niciodată maşini pe drumul acela, de data asta au trecut 3 maşini pe lângă noi. Din fericire au trecut pe sectoare în care drumul era suficient de larg încât să încapă maşina fără să treacă prea aproape de noi.

Pe când începusem să ne îngrijorăm vag în legătură cu ora la care vom ajunge în gară observăm o lumină roşie în dreapta drumului.

-Ce-i acolo? Bordel?
-Nu sunt sigur. Profu` de engleză din liceu ştia unde-i bordelul în Buşteni.
-Deci există...


Ajungem în dreptul luminii şi ne dăm seama că acolo este parcul de aventură de care aflasem din nu ştiu ce sursă, parc deschis în anii în care nu mai ajunsesem pe acolo. Privesc zona cu un oarecare interes şi-mi dau seama că traseele se parcurg fiind permanent asigurat cu selbst (sau zelb, pe limba alpiniştilor postmoderni).

Ceva mai jos facem dreapta, înainte mergând drumul care duce la groapa de gunoi. Mi se pare că trebuie să stai extrem de prost cu inteligenţa pentru a arunca gunoiul oraşului în pădure. Încă puţin şi trecem pe lângă Castelul Cantacuzino. Drumul, din ce în ce mai puţin înclinat, rămânea alunecos pe alocuri.

Peste drum de gară tăiem de-a dreptul peste şine, chinuindu-ne puţin pentru saltul de la nivelul străzii la cel al şinelor. Mai conta că, dacă am fi mers încă câţiva metri pe şosea, am fi ajuns la nivelul caii ferate şi am fi traversat lejer?

Ajungem în gară după vreo 7 ore şi jumătate de mers, cu aproape o oră înainte de sosirea trenului regio cu care ne-am retras spre case. Pe tren piciorul s-a răcit de tot aşa că am coborât în Gara de Nord şchiopătând. Închid repede discuţia pe tema asta spunând că o să văd acasă care-i problema. În realitate ştiam destul de exact ce se întâmplă dar din motive pe cât de simple pe atât de complicate am preferat să mă fac că plouă. Oricum, nu-mi mai verificasem piciorul de vreo 3 zile, încă vreo 5 zile după tură trecând până la următoarea verificare în urma căreia nu am motive serioase nici pentru optimism, nici pentru pesimism.

Câteva vorbe despre zăpadă: mică şi destul de tare în prima oră de traseu. Pe măsură ce urcam şi stratul de zăpadă părea să devină mai gros. Când am ieşit din pădure am constatat că zăpada nu acoperise toate proeminenţele ierboase. Sub efectul vântului zăpada era mai groasă pe partea dreaptă a drumului şi aproape absentă pe stânga, într-un sector în care mergeam aproximativ spre sud. Au fost zone cu zăpadă cu crustă la suprafaţă, crustă pe care uneori reuşeam să merg fără să o sparg. Au fost şi zone în care te afundai 20 cm în stratul de zăpadă moale. Zăpada adera destul de puternic la bocanci, din cauza ploii îngheţate care căzuse în ultimele zile. O astfel de zăpadă este dificilă pentru mers, fiind necesar un oarecare efort pentru a păşi. Coborând spre Buşteni am observat că, pe drum, zăpada era bine tasată, favorizând alunecarea drumeţului pe sectoarele mai înclinate.

Cam asta am reţinut dintr-o tură în care, în unele momente, am simţit că nu acolo mi-e locul. Au fost şi momente în care sistemul meu de valori a fost agresat deşi unele convingeri care s-au dovedit exagerate de-a lungul timpului au devenit mai puţin puternice. S-a întâmplat şi să fiu încordat în momente care sugerau mai degrabă relaxarea. S-a întâmplat şi să mă gândesc că am fost puşi la un loc în tura asta de un regizor nepriceput.

Fotografiile au fost făcute de mine, de Cristi şi de Daniel.


2 comentarii:

  1. Multumesc pentru articol si... pentru tot. Am dat linkul, sper sa nu te supere, si ei.
    A fost o tura frumoasa.
    Imi cer scuze daca te-am suparat...

    RăspundețiȘtergere
  2. Dacă mă deranja să fiu citit setam blogul privat. :)

    RăspundețiȘtergere