La soare mă pot uita...

La soare mă pot uita dar la tine ba, îmi spun, în glumă, la interval de câteva minute, duuă persoane...

Câteva cuvinte, nevinovate, suficiente pentru a-mi aminti de altă voce care folosea, acum vreo 7 ani, aceleaşi cuvinte. Diferenţa este că atunci nu puteam să le iau în glumă, motiv pentru care-mi stârniseră aşteptări care, un an mai târziu, s-au dovedit total nerealiste.

Cât de urât ţi se poate schimba viaţa în doar 7 ani...

Aşa mi-am amintit că, în urmă cu exact 7 ani, undeva pe culmea principală din Munţii Baiului, mă chinuiam să merg pe zăpadă întărită, fără colţari, pe urmele ei. Mi-am mai amintit cum am dormit atunci în cort, pe Vf. Baiul Mare (unul dintre cele trei, cu altitudini puţin diferite), la -16 grade Celsius. Mi-am mai amintit cum, obsesiv, albedoul revenea pe buzele ei la fiecare copac cu zăpadă topită la bază.

Câteva luni mai târziu aveam bocanci de iarnă, tehnici (îi am şi acum dar pe an ce trece sunt mai rar folosiţi), aveam colţari şi experimentam mersul cu ei în zone care puteau fi abordate relativ lejer (Baiului, Cota 2000).

Câţiva ani mai târziu, în primăvara 2014, urcam pentru prima dată la colţari şi piolet o vale nemarcată uşoară (Valea Albă).

Niciun aspect dintre cele de mai sus nu mi-au schimbat în mod deosebit viaţa. Dar mi-aş fi dorit să se întâmple aşa...