luni, 30 martie 2015

Risipă şi depresie sau În defavoarea mea (2)



Nu cred că are sens să analizez problema pornind "de la Adam şi Eva". Sunt de părere că totul a (re)pornit în toamna trecută, când mi-am luat concediu în ideea de a merge câteva zile pe munte. Şi până la urmă s-a ales praful de idee. Şi după ce m-am lămurit că, din nou, nu voi pleca din oraş în concediu, parcă toate au dorit să demonstreze că e mai bine să stau acasă. Într-o ordine oarecare, m-am trezit cu dureri de cap, dureri de dinţi, o unghie încarnată, o ditamai gaura în buget, buletin meteo descurajator, numai lucruri plăcute... Cu greu m-am trezit din "pumni" la finalul toamnei, tocmai la timp pentru a lua un nou pumn în mutră pe 30 noiembrie 2014.

A venit finalul lui 2014 şi mi-am dat seama că am făcut fără să vreau o donaţie CFR-ului. Lucrurile au rămas exact la fel şi în prezent.

A venit primăvara, am renăscut oarecum, am reînceput să alerg, având şi unele emoţii pozitive legate de alergare. Mi-am făcut curaj şi m-am înscris la două curse. Am plătit cam 160 de lei dar, de la momentul înscrierii până azi, starea mea sufletească s-a înrăutăţit serios. Nu exclud varianta în care nu mă voi prezenta nici măcar să-mi ridic cele două kit-uri de start.

În acest moment mi-e clar că nu voi avea parte nici de zilele de munte pe care mi le promisesem în aprilie. Timpul a continuat să se scurgă în defavoarea mea.

Prin urmare, deşi nu mă caracteriza chestia asta, aş putea spune că în ultimele 9 luni am făcut risipă de vreo 220 de volţi (pardon, de lei...) reprezentând munca mea pe o săptămână.

Deşi nu mă încântă situaţia, pot spune cel puţin că m-am străduit să nu consum din alte surse mai mult decât în perioadele în care nu făceam risipă, paguba fiind întrutotul a mea. Dacă mă gândesc şi la faptul că suma aceasta nu reprezintă decât aproximativ jumătate din suma pe care, în viitorul apropiat, mânat de frică, neîncredere, anxietate şi durere va trebui s-o cheltui cumva tot cu titlu de risipă, pot spune că pierderile de până acum nu reprezintă o mare tragedie. Dar totuşi sunt pierderi...

Oricum, parcă în ciuda faptului că, recent, a reapărut o rază de speranţă dintr-o direcţie din care, inconştient, îmi doream mult să apară o veste bună, am constatat destul de rapid că, în capitolele importante ale vieţii mele, acea veste bună e puţin probabil să mă ajute cu adevărat.

Şi până când să mă mint că, în curând, voi călători, voi fi iubit, voi alerga în concurs, îmi voi depăşi propriile mici recorduri, voi reveni în lumea spectacolelor folk, voi reveni în Vama Veche, mă voi bucura de viaţă?

Mi-e clar că singurul adevăr absolut legat de viaţa mea este acela că voi rămâne sărac, batjocorit, umilit, deprimat până în momentul în care voi ajunge să retrăiesc dorinţa intensă de a mă storci de asfalt după o cădere de 30 de metri.

În ciuda eforturilor care, deşi speram să-mi facă mie viaţa mai frumoasă, au sfârşit prin a mă face şi mai invizibil în relaţia cu ceilalţi (dacă nu în alt sens măcar în sensul de a deranja oamenii din jur pe zi ce trece mai puţin) mai devreme sau mai târziu, aici voi ajunge...

Să nu-mi spui că îţi pasă! Oricum nu o să te cred...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu