luni, 27 aprilie 2015

Holi în România sau Primul meu eveniment de alergare


INTRO

Nu ştiu dacă aveţi şi voi în familie oameni care urmăresc telenovelele indiene. Dacă nu aveţi vă pot spune că Holi este o sărbătoare în care punctul principal de atracţie este mânjirea cu culori într-o atmosferă destul de veselă.

Pentru că în lume sunt indieni mulţi sau pentru că oamenii sunt în general fascinaţi de culori, de ceva vreme şi-a făcut apariţia în lumea pasionaţilor de alergare un cros colorat. Anul trecut acesta a fost importat şi în România. Părerea mea este că, de data asta, vorbim de un import potrivit aproape oricărei categorii de public, mult diferit de importul din 14 februarie şi cine ştie câte altele, care de care mai nepotrivite, de nişă sau discriminatorii.

Anul trecut îmi povestise de The Color Run nepoata mea, într-o seară în care ieşisem la alergare în familie. Nu mi-a atras atenţia în mod special ce-mi povestea ea dar am reţinut ideea. Cum, cu timpul, m-am abonat la diverse site-uri cu specific de alergare, anul acesta am aflat din timp de The Color Run, am citit cu atenţie despre cursă şi... m-am hotărât prin februarie să mă înscriu. M-a costat aproape două zile de muncă. Asta-i partea mai puţin "romantică" a problemei...

Se apropia ziua cursei, eu aproape mă scufundasem în depresie aşa că participarea mea începuse să stea sub semnul întrebării. Mă vizita gândul de a "uita" de cursă, de kitul de start, de alergare în general...

Asta până joi când, după câteva săptămâni în care m-am complăcut într-o amorţeală tristă, am reuşit să-mi sucesc starea de spirit la 180 de grade şi să acţionez altfel. După o noapte în care reuşisem să dorm destul de puţin, cu întreruperi ocupate constructiv (citeam pe la 1 noaptea), mă trezesc pe la 6 dimineaţa, "uit" de enervarea obişnuită pe care mi-o provoacă ligheanul cu rufe pe care-l lasă mama cam două zile pe săptămână în cadă, mă spăl pe creieri, ajung puţin după deschidere la frizeria pe care o localizasem de mult, la doi paşi de o staţie de metrou oarecum din drumul meu, dau cota de "lână", ajung la serviciu, trec cumva orele iar seara trec pe la Promenada şi-mi iau kitul pentru The Color Run. Dau aici de o echipă veselă şi eficientă care mi-a lăsat o impresie bună. Mai mult pentru a face conversaţie, întreb la ce oră încep să se adune oamenii sâmbătă şi aflu că dacă ajung la 15:30 e OK.

Ajung acasă, răscolesc kitul, sesizez câteva amănunte care-mi plac alături de altele care mă lasă indiferent.

Remarc faptul că organizatorii sunt atenţi la detalii, punând în kit inclusiv acele de siguranţă necesare pentru prinderea numărului pe tricou. Eu plănuiam să nu le folosesc aşa că am testat montarea numărului pe centura pe care mi-o cumpărasem recent din Running Shop (centura este cea de aici). Am constatat că numărul se fixează elegant pe centură aşa că am scăpat cu tricoul negăurit. Sper să scap la fel şi la cursele următoare.

Pentru amatorii de geluri, centura aceasta poate fixa geluri de tipul acesta. Nu am reuşit să introduc în inelele centurii un gel plat, ca acesta.

Vine şi ziua de vineri, starea mea de spirit coborâse la loc spre zona de neutralitate- tristeţe. Seara fac un pas pe care trebuia să-l fac de mult timp (de vreo 2- 4 luni) şi mă apropii de ziua în care voi rezolva o problemă care m-a stresat destul de tare. Ajuns acasă, îmi dizolv nişte macaroane în bidonul de apă pentru a verifica în ce măsură mă simt OK cu rezerva de carbohidraţi adunată înaintea cursei. Mai exact, am folosit un plic de pudră (se poate cumpăra de aici) pe care l-am dizolvat în 0,5 l apă, rezultând o zeamă cu un gust undeva între lapte şi tăiţei molfăiţi. Decât să stau să fierb o pungă de fidea, am considerat că e mai comod cu pudra de la Isostar.

ZIUA CURSEI

Mă străduiesc să termin zeama de fidea (nu are un gust rău dar nici un gust atrăgător nu prea are, are efect OK în schimb, dacă e să mă orientez după felul în care am simţit eu ziua evenimentului), umplu din nou bidonul, de data asta cu o zeamă cu gust plăcut de lămâie (făcut din tabletele efervescente de aici), aproape îl termin până să plec spre Casa Poporului. Pun în borsetă şi un gel cu gust neutru (acesta), în ideea de a-l folosi în caz că mă simt obosit pe la mijlocul cursei (mă gândeam la oboseală dat fiind că trecuseră 5 săptămâni în care nu mai alergasem deloc). A scăpat nefolosit, pur şi simplu am uitat de el... Am cumpărat gelul de aici.

Puţin după 14:00 plec de acasă cu un bagaj minimalist (acte, ceva bani, cartelă de metrou, chei, şerveţele), îmbrăcat lejer, de vară... Constat că tricoul oficial are un miros neplăcut de aer închis şi regret un pic faptul că nu am fost inspirat să-l clătesc şi să-l aerisesc un pic. Îl îmbrac totuşi după ce am verificat compoziţia (încă un plus pentru organizatori: deşi pentru cursele scurte se oferă de obicei tricouri de bumbac, The Color Run a oferit tricouri de bumbac în amestec cu plastic), trag centura cu numărul peste el, mai verific odată borseta, îmi planific o oprire pe drum pentru aprovizionare cu apă plată (cele 22 de grade anunţate în prognoze promiteau ceva căldură). Coborând spre peronul de la metrou constat că tricourile The Color Run şi-au făcut deja apariţia şi îmi imaginez că până la Unirii şi Izvor acestea vor umple metroul. Nu a fost chiar aşa...

Până la Izvor am mers cu Daniel care şi-a plimbat bicicleta cu metroul. Uite că a folosit efortul făcut de George Hari Popescu, Bogdan Antohe, oamenii din OPTAR şi cine ştie câţi alţii pe lângă ei. De aici, Daniel a pornit spre Piaţa Victoriei unde aveam să aflu mai târziu că a filmat trecerea imensei coloane de biciclişti care luptă în continuare pentru un oraş pentru oameni (nu un oraş plin de maşini de teren şi de şoferi leneşi).

În jurul staţiei de metrou şi în Parcul Izvor era plin de oameni purtând tricouri The Color Run. Pe o latură scurtă a parcului era deja instalat punctul de hidratare anunţat de organizatori. Dat fiind că băusem acasă cam un litru de lichid şi că îmi luasem de la metrou încă un bidon de 600 ml de apă plată (aceiaşi apă pe care am băut-o şi acum câţiva ani, când am asistat la un concurs de paraşutism în Parcul Izvor; impresii de la acel concurs găsiţi aici) şi că, în zona de festival, am mai supt şi 500 ml de Carpatina, nu mă mai interesa decât pur teoretic hidratarea de pe traseu. Având de aruncat două bidoane goale mi-am dat seama că aici organizatorii nu au fost suficient de atenţi, punând în zona de festival doar două pubele.

Au urmat vreo două ore care, pentru mine, au trecut destul de greu. Venisem singur la cursă, prea sociabil nu am fost nicicând, aglomeraţia câteodată îmi provoacă un serios disconfort. Totuşi, căscând gura la oamenii din jur (mulţi oameni frumoşi), urmărind discret cameramanii şi fotografii care adunau imagini cu participanţii (rezultând astfel inclusiv cele câteva fotografii în care apar eu; le puteţi vedea aici), zâmbind după ce am observat că tânărul din mâna căruia îmi luasem kitul de start se învârte acum prin mulţime purtând o mască, admirând familiile venite cu copii mici la eveniment, a venit şi ora la care a început încălzirea oficială, propusă de o tipă de la World Class (care se scuza pentru întârzierea cauzată de traficul îngreunat de trecerea imensei coloane de biciclişti; după părerea mea, era motiv de bucurie, nu de scuze). Nu mă dau eu expert în domeniul încălzirii pentru alergare dar, din ce am citit şi am văzut la alergătorii care se încălzeau pentru curse lungi, rezultă că exerciţiile propuse de tipa de World Class nu prea au legătură cu încălzirea pentru alergare. Totuşi, femeia a reuşit să pună în mişcare un număr mare de participanţi, treaba asta lăsând în urmă ceva transpiraţie, poate mai multă transpiraţie decât în timpul cursei propriu-zise.

Am avut timp să observ cum erau protejate aparatele foto şi camerele video de avalanşa de culori care avea să urmeze: folie de plastic care lăsa la aer doar obiectivele. Organizatorii şi ziariştii care nu doreau să fie coloraţi se dotaseră cu nişte pelerine banale care, bănuiesc, nu i-au ferit 100 % de culori. Pentru protejarea documentelor am observat că mulţi oameni foloseau ceva în genul porthart-ului de la Mormota. Nu îmi e clar de unde le-au procurat...

Pentru a da corporatistului ce-i al corporatistului (de parcă nu ar avea deja destul...) am aflat că sunt echipe participante de la unele corporaţii printre care şi HP. HP-ista lu` Bury nu cred că era pe acolo. Pare trendy să mergi la The Color Run dar... o persoană sedentară nu prea avea ce căuta acolo, cât de corporatistă ar fi fost....

CROSUL

Auzind în mod repetat (obsesiv chiar) sugestia organizatorilor de a nu ne înghesui la start prea devreme, am stat liniştit destul de departe de poarta de start până aproape de ora 17:00. M-am încălzit pentru cursă în felul meu, ţinând seama şi de sugestiile venite de pe scenă atunci când am fost pe fază şi mi s-a părut OK sugestia. La ora startului mă aflam în spate, chiar foarte în spate. Aproape 30 de minute am aşteptat să ia startul primele 6 valuri de participanţi, eu reuşind să plec în ultimul val, al şaptelea. Primii paşi au fost de mers, aglomeraţia nu îţi lăsa şanse să prinzi viteză. Totuşi, oamenii s-au mai rărit după prima sută de metri aşa că am reuşit să şi alerg o vreme. Îmi plăcea să depăşesc, atent, adulţi neantrenaţi, adulţi cu copii, copii care alergau cu plăcere. Câteva minute mai târziu... ambuteiaj. Cineva se întreba dacă aşa se întâmplă şi la maraton. Urma prima poartă de culoare. Stau cuminte la coadă dar, puţin după poarta de care, din întâmplare, am trecut fără să fiu atins de culoare, am continuat alergarea. Cred că am luat ceva viteză ajutat de participanţii mai puţin înghesuiţi (scăzuse nivelul înghesuielii pentru că depăşisem, cred eu, câteva sute de participanţi până aici), de coborârea din spatele Casei Poporului (nu vreau să zic nimic de megabiserica în construcţie care se vedea de acolo pentru că nu am acum chef să-i înjur de Dumnezeu) şi de faptul că unii au mers încet pe latura stângă a culoarului, amuzându-se alături de şoferii care treceau pe lângă noi pe celălalt sens. S-a lăsat cu un concert plăcut de claxoane. :)

Mi-am amintit că ultima dată când înconjurasem Casa Poporului fusese în timpul unui protest din seria multelor duminici anticianură şi antigaze de şist din toamna 2013.

Din nou alergare, din nou ambuteiaj la poarta 2, de data asta parcă am început şi eu să prind culoare. Urma punctul de hidratare care... era deja părăsit şi gol. Cinstit vorbind, este destul de dificil să pregăteşti la mijlocul cursei 6500 de bidoane de apă la 0,5 l. Încercam să-mi imaginez volumul pe care l-ar ocupa apa şi... m-a cam luat durerea de cap. :) Din fericire nu îmi era sete aşa că am trecut mai departe în alergare. Ajung în Cheiul Gârlei un pic mirat de faptul că unii participanţi au ales să scurteze traseul, nemergând până la capăt. Oare aceşti oameni ar scurta traseul şi într-o cursă oficială? Nu aş risca un răspuns...

Ceva mai încolo reduc viteza pentru că, inexplicabil, stomacul îmi făcea ceva probleme. Câteva clipe mi-am imaginat că ar fi penibil să mă apuce vomitatul într-o cursă lejeră. Cum ar fi fost să se oprească alergători lângă mine să mă întrebe dacă sunt OK? Brrrrrr.... sinistră imagine...

Poarta 3, cred că mi-am luat şi aici ceva culoare în freză. Continui să alerg, în drum spre Piaţa Unirii. Se aglomerează culoarul pe stânga, parcă din ce în ce mai mulţi participanţi aleargă. Probabil ajunsesem suficient de în faţă încât să dau de alergători obişnuiţi cu competiţia. Sesizez că cineva iese din culoarul de cursă şi continuă să alerge paralel cu el. Fac la fel dar, după un timp, simt nevoia să reintru pe traseul normal. Mă uit în spate şi nu reuşesc să prind o breşă în seria de alergători. Rămân paralel cu culoarul până la întoarcerea de la Unirii unde reintru în aglomeraţie. Alerg în continuare când pe asfalt, când pe iarba de lângă fântânile arteziene. Trail running, nu alta! :) Vântul aruncă apă spre alergători. Se apropie linia de finish, păstrez viteza, reuşesc să scap rapid de poarta cu sclipici (unde am observat mai târziu că m-am ales cu culoare pe braţ), trec linia de sosire fericit după vreo 40 de minute. Pot spune că am avut antrenament de intervale cu ocazia asta. :D Văd un fotograf la sosire, sper că mă voi alege cu o fotografie cu finalul glorios dar nu am avut noroc. :) 

Voluntarii nu reuşeau să facă faţă valului de participanţi, zona de sosire se aglomera. Eu mă număram printre puţinii care considerau că şi-au făcut cursa, asta fiind deja suficient pentru a crea o stare de bine. Prin urmare, nu mi-a trebuit apă, n-am căutat cu lumânarea o medalie, n-am băgat de seamă cine distribuia săculeţul cu culoare cu care urma să se facă norul de culoare la 19:00. Observând în jur şi alţi participanţi care au ratat medalia deja m-am simţit superOK. Am mai căscat ochii la oamenii vopsiţi (chiar auzeam din public oameni care îi apreciau pe cei mai coloraţi dintre participanţi) apoi am ieşit din zona de festival şi am încercat să dau de Daniel care îmi spusese că o să fie în zonă cu ceva haine pentru mine, în caz că se lasă rece pe seară. Cu ocazia asta am constatat cu tristeţe că se adunaseră pe jos o mulţime de pet-uri goale. Or fi corporatişti pe acolo dar... spuneam eu odată că nu e bine să suspectăm corporaţiile de bună credinţă. Acum sugerez că nu este bine să suspectăm nici corporatiştii de bun simţ. Din păcate...

Adevărat, o parte din vină aparţine şi celor doar două pubele din zona de festival şi absenţa totală a acestora în zona de tranzit. Totuşi... mi s-ar fi părut normal ca cei de la salubrizare să intervină doar pentru colectarea resturilor de culoare, nu şi pentru colectarea peturilor aruncate de nesimţiţi. Apreciez eu alergătorii dar... aici au comis-o grav...

Şi dacă tot vorbesc de pet-uri, să amintesc şi de mulţimea celor care, înainte de alergare, au considerat că e OK să bea bere. E adevărat că standul Becks era tentant dar mi se părea mai sănătos să bei o bere după cursă, nu înainte. Probabil este una dintre explicaţiile valabile pentru viteza de deplasare "ameţitoare" a unora... Partea elegantă în povestea asta cu berea este că doze au ajuns mai puţine pe jos, comparativ cu pet-urile.

După ce, probabil, trecusem pe lângă Daniel, reuşim să ne întâlnim. Discutăm un pic, iau o bucată de napolitană, mai fac ture în zona de festival, mă duc din nou acolo când s-a anunţat norul, deşi nu m-am mai băgat în înghesuială mi-am mai luat nişte culoare în freză şi cu ocazia norului (care a ieşit mişto, apropo), mă întorc la Daniel, ne despărţim iar, mă sună câteva minute mai târziu, ne regrupăm la Unirii şi continuăm pe jos spre casă. Îmi aduc aminte că are aparatul foto (un compact modest precum cele de aici) la el, cer nişte poze. Ajung acasă când pe jos, când pedalând, mai băgăm nişte poze în bloc (au ieşit destul de mişto şi astea) după care mă strecor spre baie atent să nu împrăştii culoare prin casă, bag borseta şi hainele în saci, mă bag la curăţat (a durat destul de puţin să mă curăţ de culoare şi sclipici), termin baia, între timp apăruse tata cu carne, aştept cu interes prăjeala (nu mâncasem decât odată, în jurul prânzului), mă uit la pâine şi sunt tentat să critic în glumă faptul că nu are sclipici pe ea. Mănânc, mă bag în pat şi adorm repede.

DUMINICĂ

Mă trezesc devreme (uitasem alarma la telefon activată şi telefonul în sufragerie, cred că i-am trezit din somn pe ceilalţi), simulez cu Daniel rezolvarea unei pene, ne prindem urechile într-un reglaj de la frână, ne vin ajutoare, o scoatem cât de cât la capăt. O să-mi fie greu să rezolv singur o pană în caz că ies de nebun cu bicicleta, singur, şi se întâmplă să dau de belea dar cel puţin ştiu cam ce e de făcut. Poate, cu timpul, cu ceva exerciţiu, voi ajunge să prind curaj şi să ies singur cu bicicleta mai departe de casă, măcar din când în când.

Revin la hainele de cursă, le curăţ cât pot eu de delicat, manual, cu apă rece şi săpun. Scot cam toată culoarea pe care o colectasem sâmbătă. Ce rămâne consider că e inofensiv aşa că, după ce s-au uscat, le-am pus la grămadă cu celelalte haine. Din centura pentru număr culoarea a ieşit foarte uşor.

Spre seară îmi bag numărul în aplicaţia de pe site, mă aleg cu 4 poze noi pe Facebook, văd şi imaginile luate de Daniel, mai casc ochii de ziduri de Facebook, găsesc chestii plăcute, dă peste mine obsesia share-uirii a tot ce are legătură cu The Color Run, îmi pun pe zid cam tot ce găsesc.

Rămâne amintirea plăcută a unei curse neconvenţionale la care s-ar putea să particip şi altă dată. Singura mare diferenţă va fi că, aproape de ora startului, mă voi strădui să fiu în primul val pentru a prinde culoarul de alergare cât mai liber. În rest, lucrurile vor fi cel puţin la fel de haioase.

Mai e ceva timp până pe 12 septembrie când, dacă am înţeles corect, se va organiza o nouă cursă The Color Run, mai spre seară (poate chiar pe întuneric) cu tricouri negre şi culori fosforescente. Măcar ca spectator şi tot mă voi strădui să fiu acolo...

Dar până în septembrie mai e mult... Următoarea cursă a mea va avea loc pe 17 mai, 10000 m în cadrul Semimaratonului Bucureşti. Sper să nu mă pună în dificultate o chestie care se va petrece cu câteva zile înainte de cursă... Nu vreau un personal best, vreau să termin cursa în maxim 75 minute. PB-ul meu pe 10000 este undeva pe la 58 minute dar... nu atingi întotdeauna performanţa maximă la care speri...

Dacă lucrurile merg bine, pe 14 iunie voi merge să asist la prima ediţie de maraton de şosea din Braşov şi, în octombrie, voi alerga primul meu semimaraton oficial cu ocazia BIM 2015. Tot pentru octombrie mă gândesc în continuare la cursa de la Azuga, măcar la bucla cea mai scurtă dacă nu mă voi simţi antrenat pentru mai mult. Mă mai gândesc la cursa de scări din Sky Tower care sună al dracu de tentant deşi, până acum, nu m-am antrenat pentru aşa ceva. Totuşi, tare mă tem că Sky Run şi Azuga Trail Race se vor suprapune ca date... :(

EPILOG

Viaţa e presărată în continuare cu momente enervante. Retardaţii, pisicoşii, furioşii şi oportuniştii sunt peste tot. Puţinele momente de care te bucuri ajung rapid să fie umbrite de trista normalitate.

LATER EDIT, 29 aprilie 2015: Aseară, mergând cu scara rulantă între două metrouri, îmi sare în ochi un pătrăţel colorat pe braţul unei puştoaice. Când ajunge în dreptul meu îmi dau seama că era tatuajul temporar de la The Color Run. Cum o fi rezistat pe braţul fetei 3 zile nu ştiu, teoretic se dezlipeşte destul de uşor în contact cu apa. Oricum, mi-a făcut plăcere să mă intersectez cu fiinţa aia. :)


joi, 23 aprilie 2015

Esti deprimat când... (11)



... vezi o tipă îmbrăcată în tricou cu Up To Eleven dar în secunda următoare uiţi de concertul tribut Nirvana pe care trupa urmează să îl susţină pe 24 aprilie în Mojo...

Eşti deprimat când îţi amâni pentru o dată necunoscută reintrarea în lumea cluburilor deşi, în alt an, ţi-a plăcut seara Nirvana susţinută de aceiaşi Up To Eleven.

PS: Dacă vrei să-ţi iei acasă muzica Nirvana, click aici. Recomand în special Nirvana, unplugged in New York alături de concursul Universal.










Esti deprimat când... (10)



... uiţi destul de des să iei suplimentele alimentare (calciu, cartilaj de rechin) cu care te-ai obişnuit de când ai început din nou să cochetezi cu viaţa sportivă...

Cu câini



Una recentă...

Într-un spaţiu oarecare, doi câini se hârjoneau. În timpul jocului unul se sperie şi fuge în stradă. Pe stradă, maşini. Bum! Stăpâna câinelui plânge.

A doua zi...

-Ţi-am spus că au eutanasiat husky-ul accidentat ieri?
-La câte probleme am pe cap, exact de câinele ala uitasem să mă interesez. Am uitat să plâng...
-Probabil nu avea cu cine să-l lase acasă. Altfel ce rost avea să-l ia la serviciu?
-Mai degrabă nu avea ce face la serviciu, aşa că şi-a adus câinele, să aibă ocupaţie.
-Da, doar e...


Urăsc fazele astea...



marți, 21 aprilie 2015

Cântând în ploaie



Vă mai amintiţi potopul de sâmbătă seară? Eu mi-l amintesc...

Şi totuşi ziua începuse plăcut, cu o vreme numai bună de plimbare. Cam bătea vântul prin centrul isteric, mişcând de zor bidoane, hârtii şi tone de praf dar măcar nu îţi ridica toate cele până- n gură şi în nas.

Văzând pe vreo două ziduri de Facebook că vin amatori de folk în IOR, am căutat şi am găsit afişul evenimentului. Fiindu-mi dragi majoritatea numelor de pe el, am prelungit plimbarea privind alergători (după cum m-am obişnuit, alerga multă lume în parc) şi oprindu-mă să mai citesc câte ceva când picioarele deveneau de plumb.

Două puştoaice trec pe lângă scenă:

-Aaaa, e folk...
-Ce-i aia?


Una ştia dar nu era clar dacă şi aprecia, cealaltă nu ştia dar, dacă ar fi ştiut, era posibil să aprecieze. Viitorul sună bine?

În alt colţ de parc, cineva sesizează că se pregăteşte un concert:

-Vine salam?
-Dacă venea salam nu mai aveai loc în parc...
-Ştiai că salam nu mai e în România?


Ciudat... când ajung prin magazine constat că sunt pline de salam cu sau fără carne, cu sau fără soia... Cineva nu se prinde despre ce e vorba în propoziţie...

Cred că era aproape 4 când m-am aşezat din nou să citesc. Peste câteva minute văd picături pe display aşa că deconectez bateria externă (am varianta de 7800 mAh de la aceasta şi mi se pare destul de bună, ajungând destul de aproape de randamentul real declarat în descriere), o bag la plastic, ambalez şi tableta şi mă văd condamnat fie la plecare, fie la plimbare asezonată cu Ploaie în luna lui Marte. Cu device-ul băgat la pungă nu pot da check-in, să vadă poporul pe unde-mi plimb hoitul. Mare pagubă...

Ploaia ploua, lumea se aduna, organizatorii încercau să scape de apa de pe scenă, cameramanii îşi ambalaseră obiectul muncii, lăsând doar ochii camerelor afară. Pe iarbă, ignorând picăturile, doi îndrăgostiţi stăteau îmbrăţişaţi. Cei mai puţin viteji se ascundeau sub un copac, sub o copertină, sub umbrele sau pelerine.

Vine şi ora 5, prezentatoarea total neinspirată de-a lungul întregii seri (practicând nişte prezentări şablon, numai bune pentru stupizi fără imaginaţie) îl anunţă pe Marius Baţu. Deşi unele cântece Poesis mi-au plăcut de când le-am auzit prima dată (asta se întâmpla în perioada liceului când am prins o lansare Poesis la Muzica, având de atunci şi un autograf pe coperta casetei Cântec şoptit), recitalurile Baţu nu m-au atras în mod special niciodată. Totuşi, omul este ascultabil...

Al doilea recital mă aşteptam să-mi provoace greaţă, aşa cum s-a întâmplat în acea seară în Vama Veche, seară în care urma să ascult Emeric Imre alaturi de o tânără cu care, în vremea aceea, discutam mult... Ei bine, de data asta Florin Chilian m-a suprins plăcut. Ori a sunat el altfel, ori am fost eu altul...



Zoia Alecu, ca de obicei, a făcut minuni cu vocea. Recitalul ei a fost mult prea scurt. Ar mai fi fost multe de cântat... Mi s-a părut interesantă ideea de a încheia recitalul cu cele patru piese care dau titlurile albumelor ei: Vino aici, Cărări de maci, Printre lupi, Să ierţi. A coborât de pe scenă cu degetele negre din cauza corzilor ude... Pe 14 mai, undeva în Regie, va lansa noul album, Să ierţi.

Vintilă, ca de obicei, a făcut spectacol, a lucrat cu publicul, a alungat senzaţia neplăcută de încălţări ude. Dacă unii folkişti ajung să-şi cam piardă vocea odată cu înaintarea în vârstă, Mircea Vintilă se numără printre cei care au în continuare vocea capabilă să ducă un recital. Oare în timpul recitalului său s-a retras Miruna? Nu ştiu cum o cheamă dar aşa am decis s-o botez pe fata cu umbrelă, purtătoare de tricou cu Bob Dylan, prezenţă plăcută a cărei plecare m-a întristat un pic.

Ducu Bertzi a avut parte de un beţiv în primele rânduri ale publicului. Chiar dacă suntem cu toţii diferiţi, aşteptându-ne la o varietate de reacţii din partea celor din jur, comportamentul beţivului era total nepotrivit pentru locul şi timpul în care se afla. Faţă de acel memorabil recital fără chitară (vezi cronica de Om Bun de aici), de data asta Ducu a venit cu chitara, cu trupa după el şi, surprinzător, fără Mihai Neniţă la vioară. De data asta la vioară era o tânără plăcută ca prezenţă dar, cred eu, ceva mai puţin pricepută la instrument. Şi Ducu Bertzi ar mai fi avut multe de cântat... Nu mă omor eu după el dar, când este în formă, chiar sună bine.

Până să intre Viţa de Vie, beţivul a fost scos din public cu sprijinul forţelor de ordine. Să fiu sincer nu prea ştiu cum se justifică legal intervenţia poliţiei şi jandarmeriei (mă gândesc la argumentul consumului de alcool în public, lucru nepermis din câte ştiu eu) dar atmosfera în public a redevenit respirabilă după dispariţia acelui spectator ciudat.

Viţa de Vie am constatat din nou că sună rezonabil dar mi-am dat seama că niciodată (poate cu o excepţie, un recital al lor la un Folk You) nu m-a extaziat muzica lor. Totuşi, Basul şi cu toba mare sună într-un mare fel...

Odată cu începerea recitalului Viţa de Vie, s-au strecurat în primele rânduri ale publicului trei adolescenţi relativ simpatici dar şi vag enervanţi. Fata din grup, tot fâţâindu-se pe lângă mine mă pusese puţin pe gânduri... Nu mă întrebaţi ce fel de gânduri...

Alifantis cu Zan au reprezentat, zic eu, cel mai bun recital al serii. Spun asta ţinând cont şi de plecarea mea înaintea recitalului lui Baniciu şi de faptul că, la 10 ani, ascultam cu mare plăcere vinilul Piaţa Romană nr. 9. Unele lucruri vechi sună bine indiferent cât praf de timp s-a aşternut peste ele.

În ciuda faptului că urăsc cumva folk-ul românesc neromânesc (aromân, în cazul acesta), Alifantis are talentul de a nu te nemulţumi atunci când deviază spre altă limbă. Alifantis este genul de om care face o etnie cunoscută într-un mod mai mult decât plăcut.

Dat fiind că afară ploua, Alifantis a avut inspiraţia de a se autoprezenta ca un cântăreţ al intemperiilor. Ploua infernal, te uită cum ninge decembre... Oare de ce prezentatoarea spectacolului nu a fost la fel de inspirată? Insist să spun că prezentare atât de neinspirată ca sâmbătă seară rar am întâlnit...

Surpriza recitalului, pentru mine, a fost Pasul tău, cântec care foloseşte versurile lui Nichita din În dulcele stil clasic, poezie care suna cumva, printre multele şi, din punctul meu de vedere, măruntele poezii din programa de literatură română din liceu. Nu ascultasem până sâmbătă Pasul tău, se pare că, din 2013, de când a lansat Mozaic, nu prea am mai ascultat Alifantis.





Ca de obicei, a sunat superb şi Nu mă-ntreba, cântec pe care Alifantis mereu ne păcăleşte amânând finalul...

Pentru că absenţa lui Mihai Neniţă de lângă Ducu Bertzi îmi atrăsese atenţia, m-am bucurat să-l văd pe Neniţă alături de Alifantis şi Zan. Era aiurea să nu mai colaboreze cu lumea folk...

Despre pretextul concertului, comemorarea lui Pittiş, rămâne cum am stabilit. Pittiş este mult mai puţin important pentru mine din momentul în care am aflat că

Pittiş+ francmasonerie= love

Despre meritul primăriei organizatoare aş spune doar că acest concert a putut avea loc doar în condiţiile în care puternicii sectorului au decis să nu fure şi banii necesari organizării. Dar au furat destui, cu siguranţă. Prin urmare, n-aş afirma că nişte hoţi au merite...

Am profitat de ocazie că s-au mai retras din faţa scenei câţiva spectatori, retrăgându-mă şi eu pe drumul deschis de ei. Încă ploua, pământul se transformase în noroi, pe aleea din jurul lacului un alergător viteaz se antrena, şoşonii mei musteau de apă, frigul îmi intrase în oase...

A urmat o noapte cu un somn aproape perfect.

vineri, 17 aprilie 2015

Esti deprimat când... (9)



... trec destule zile în care mănânci mai puţin (cât să nu te doară stomacul şi cât să meargă berea cu care-ţi ameliorezi tulburările de somn), dormi mai prost, vorbeşti mai puţin, te înfurii mai des...

miercuri, 15 aprilie 2015

Eşti deprimat când... (8)



Ea, observând că ceva pute în starea ta de spirit: Eşti în lumea ta, nu-i aşa?

Tu, acru, îi răspunzi: Nu sunt nicăieri...

Asta deşi, în condiţii normale, îţi face plăcere să schimbi câteva cuvinte cu ea pentru că e frumuşică, inteligentă şi, din când în când, binevoitoare...

marți, 14 aprilie 2015

Eşti deprimat când... (7)



... au trecut peste 18 luni de când nu te-ai mai tuns, părul îţi stă ca dracul, unii chiar îţi spun asta (dar nu prea îi bagi în seamă pentru că nu reprezintă persoane importante pentru tine, asta dacă mai există măcar o persoană pe care s-o consideri importantă) dar amâni la nesfârşit drumul la frizer, ascunzându-te uneori după un gând de tipul "nu suport să fiu atins".




Eşti deprimat când... (6)



... în ciuda celor trei zile libere (11- 13 aprilie 2015), cu vreme frumoasă, în care nu aveai nimic special de făcut deci ai fi putut să ieşi la plimbare, laşi ieşirile din casă pe altă dată (ieşirile pe balcon pentru întins şi luat rufe nu se pun) şi leneveşti.


Eşti deprimat când... (5)



... în ciuda faptului că te necăjeşte o unghie încarnată care, până să o duci sub cuţitul unui profesionist, are nevoie de igienă destul de atentă, deşi chestia asta nu-ţi mai stă în obicei de mulţi ani, ajungi să porţi aceiaşi ciorapi câteva zile, până ajung să se înfigă în perete când îi descalţi, plini de sânge şi iod în zona degetului avariat.



joi, 9 aprilie 2015

Eşti deprimat când... (3)



... trec 3 săptămâni în care nu ai alergat deşi, în ultimul timp, alergarea este cam singura sursă de plăcere iar starea vremii ar fi permis câteva alergări.

PUBLICITATE:

Un magazin cu articole dedicate alergării: Running Shop.



marți, 7 aprilie 2015

Eşti deprimat când... (2)



... vezi afişul concertului Roxette şi, în loc să îţi aminteşti timpurile relativ liniştite în care căscai ochii la MTV în aşteptarea unui nou videoclip de-al lor, îţi aminteşti fotografia Roxanei cu palmele aşezate pe urmele imprimate în ciment de palmele celor de la Roxette, undeva într-un oraş din Belgia (sau Olanda, sau undeva pe acolo, nu mai ţin minte şi nici fotografia nu ştiu dacă o mai am salvată pe undeva) sau îţi dai din nou seama că bugetul nu-ţi permite să arunci cel puţin 160 lei pe un concert.

PUBLICITATE:

Câteva albume Roxette pot fi cumpărate de aici, la un preţ vizibil mai mic decât preţul cel mai mic al biletului de concert.

luni, 6 aprilie 2015

Eşti deprimat când... (1)


... Te hotărăşti cu greu să schimbi lenjeria de pat deşi de la ultima schimbare au trecut peste două luni iar aspectul cearşeafului de pe pat sugerează că trebuia schimbat de mult.





PUBLICITATE:

O carte despre depresie poate fi cumpărată de aici.

Detalii despre autor pot fi citite aici.