Am murit, îmi pare rău...

Cu vreo două săptămâni în urmă, România a fost zguduită de cazul acelei bătrâne care s-a sinucis încercând un zbor de pe terasa blocului până spre, vorba cântecului, Calea Vitan.

Mă pune dracu` să încerc să fac conversaţie pe tema asta şi să apreciez că ISU şi-a demonstrat din nou incompetenţa aducând la baza blocului pe care făcea bătrâna echilibristică, un personaj foarte important, un preot. Mi se dă peste bot în următoarea secundă.

Eu: Geniali cei de la ISU, i-au adus preot... Totuşi, nu ştiu dacă e OK să nu-i dai dreptul omului să moară când vrea...
Ea: Nu e bine că s-a aruncat.
Eu (curios şi încercând să anticipez justificarea): !?! De ce?
Ea (total paralel cu modul în care avea cât de cât logică să justifice): Pentru că, după ce s-a aruncat, i-a părut rău.

Eu (în gând): Sigur! I-ai citit tu gândurile... S-a vorbit pe la ştiri că femeia era deprimată. În situaţiile de genul acesta are loc orice între gândurile omului numai regretul părăsirii unei lumi percepută ca fiind total ostilă nu. Şi eu care credeam că ai auzit de vreo victimă colaterală (un copil strivit de corpul în cădere, de exemplu) şi consideri că această victimă în plus face ca respectiva sinucidere să nu fie o treabă bună...



PS: Exprimarea pe alocuri bombastică este folosită la mişto. :)